Parliamentary debates

Doamna Camelia Gavrilă:

"Educaţie pentru sănătate, educaţie pentru viaţă"

În ultima perioadă regăsim pe agenda publică o amplă şi ferventă dezbatere, o multitudine de opinii şi comentarii, abordări polemice cu privire la tema generală a "educaţiei pentru sănătate", un subiect important, mai ales în contextul epidemiologic actual, când este evidentă necesitatea informării corecte a tinerilor în acest domeniu, cât şi urgenţa unor măsuri adecvate de igienă şi responsabilitate privind prevenţia. Pandemia generată de noul coronavirus a adus în atenţia noastră atât rolul şi importanţa unor informaţii medicale de bază, cât şi necesitatea unor atitudini şi comportamente preventive, utile pentru reducerea riscurilor de îmbolnăvire şi nesiguranţă. Tema delicată, dar absolut necesară, a educaţiei sexuale este doar un capitol din domeniul vast al educaţiei pentru sănătate, o secvenţă educaţională care trebuie dezbătută raţional, din perspectiva pedagogică, medicală sau psihologică, atenţi la cifre şi statistici exacte, fără patos politic şi preocupare în sensul obţinerii unui capital de imagine. Gândurile noastre se îndreaptă, în mod firesc, spre siguranţa şi viitorul copiilor, spre evoluţia lor naturală şi senină, păstrând măsura şi abordarea pedagogică specifică fiecărei vârste şi etape de înţelegere, pe drumul elevilor spre maturizare şi cunoaştere.

Declaraţia politică de astăzi doreşte să clarifice câteva aspecte controversate, comentate mai mult sau mai puţin avizat în spaţiul public, fiind o pledoarie pentru discuţiile echilibrate, pentru argumente pedagogice, pentru valorificarea conceptului mai larg de educaţie pentru sănătate, prin implicarea specialiştilor competenţi, a tuturor actorilor din societatea civilă, evitând prejudecăţi, compromisuri politice sau prezentarea unor adevăruri parţiale.

Istoric

Plecând de la un cadru mai general, până în 1990, promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate erau asimilate cu "educaţia sanitară". După 1990, noile abordări în domeniul promovării sănătăţii, stabilite prin Carta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăţii din 1986, au devenit cunoscute în România. Carta stabilea cinci strategii fundamentale pentru succesul promovării sănătăţii şi elaborarea politicilor de sănătate publică, crearea unui mediu favorabil, intensificarea acţiunii comunitare, dezvoltarea deprinderilor individuale şi diversificare, dezvoltarea serviciilor de sănătate. În 1992 a fost creat Centrul Naţional de Promovare a Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate, cu rol de for metodologic pentru unităţile (laboratoare) judeţene de educaţie pentru sănătate. Personalul centrului era format din specialişti în sănătate publică, medici, sociologi, psihologi, asistente medicale. Începând cu anul 1996, şi mai ales în perioada 1997-2000, Ministerul Sănătăţii a susţinut consecvent dezvoltarea acestui concept, în România, valorificând modele şi bune practici internaţionale. Astăzi, educaţia pentru sănătate, care include şi elemente de educaţie sexuală, se regăseşte parţial în diferite legi, strategii şi norme reglementate de Ministerul Sănătăţii sau Ministerul Educaţiei şi Cercetării, dar este mai absentă ca oricând din viaţa cetăţenilor. Educarea cetăţenilor, ca mijloc de dezvoltare a cunoştinţelor şi schimbare a comportamentului spre un stil nou şi informat de viaţă, favorabil sănătăţii şi măsurilor implicite, ar trebui să fie unul dintre scopurile principale ale oricărui dialog pe această temă sensibilă, şi mai ales a demersurilor educaţionale orientate spre tânăra generaţie.

Date, cifre, statistici

Indiferent de natura eforturilor şi de amploarea acestora în trecutul recent, realitatea cifrelor este una tristă şi ne plasează de cele mai multe ori spre finalul clasamentului european, astfel încât imaginea sănătăţii românilor, conform profilului de ţară, din 2019, în ceea ce priveşte sănătatea, este următoarea:

Cheltuielile pentru sănătate, în România, sunt printre cele mai scăzute din UE pe cap de locuitor, şi anume 1.029 EUR, media în UE fiind de 2.884 EUR;

Speranţa de viaţă, în România, este suficient de redusă, în contextul ţărilor din UE;

Numărul deceselor cauzate de cancer a crescut, în timp ce bolile cardiovasculare constituie cauza principală a deceselor;

Combaterea anumitor boli infecţioase, precum tuberculoza (TBC) şi rujeola, continuă să fie o problemă importantă de sănătate publică în România;

Riscul comportamental, care include dieta neadecvată, consumul de tutun, consumul de alcool şi activitatea fizică scăzută ne conduc spre un procent de 62%, mult peste media UE, de 44%;

Riscurile alimentare (27%) includ aportul insuficient de fructe şi legume şi consumul excesiv de zahăr şi sare;

Consumul de tutun (incluzând fumatul activ şi fumatul pasiv) reprezintă cauza unei proporţii de aproximativ 17% din totalul deceselor, în timp ce 14% dintre decese pot fi atribuite consumului de alcool, valoare de peste două ori mai mare decât datele consemnate la nivelul UE, de 6%. Alte 4% dintre decese sunt legate de nivelurile scăzute de activitate fizică;

În 2018, mamele minore reprezentau 10% din totalul naşterilor.

Observând aceste cifre, devine evident faptul că promovarea sănătăţii trebuie să fie un demers esenţial, plasat central în politicile ministerului de resort, cu insistenţă pe trei domenii fundamentale: educaţie pentru sănătate, prevenţie şi protejarea sănătăţii. Indiferent despre care domeniu al sănătăţii discutăm, trebuie să avem în vedere repere culturale, sociale, comportamente "moştenite", cutume specifice şi să răspundem la anumite întrebări şi dileme.

Este România o societatea tradiţională sau una modernă?

Un răspuns general valabil nu există, dar putem să descifrăm anumite direcţii şi tendinţe sociale. Deşi avem o evoluţie semnificativă în sensul dezvoltării infrastructurii, a sistemelor şi a serviciilor sociale, a tehnologiei, a educaţiei, deşi consemnăm dezvoltarea oraşelor şi a zonelor rurale, din cifre rezultă încă un comportament de tip tradiţional în zona problemelor de sănătate. În 2019, Eurostat afirma faptul că 40% dintre români nu au mers deloc la medic în ultimul an, iar principala modalitate de răspuns la simptome de îmbolnăvire este investigarea internetului sau recursul la remedii tradiţionale, inclusiv automedicaţia.

Cu privire la educaţia sexuală, încă există reţineri, tabuuri în familie şi chiar în şcoală, o rezervă socială faţă de anumite teme şi dezbateri care sunt interpretate ca fiind vulgare şi nepotrivite. Cu toate acestea, realitatea ne arată că tinerilor le lipsesc reperele, sursele de informare avizate şi contextele formale, organizate, de dobândire a informaţiilor. Astfel, consecinţele sunt dureroase: eleve care devin mame mult prea devreme, renunţând la studii, familii care trăiesc la limita sărăciei, cu un număr mare de copii, privaţi de educaţie şi de un trai decent, mult prea mulţi copii abandonaţi sau preluaţi din medii nefavorabile, copii care se regăsesc în grija asistenţilor maternali sau sunt instituţionalizaţi, cu perspective sumbre de viitor, familii mult prea tinere, care nu reuşesc să depăşească dificultăţile inerente vieţii de cuplu, precum şi multe alte aspecte grave, care afectează societatea noastră. Aceste subiecte de mult ori fac obiectul unor ştiri sau reportaje dramatice, exprimând atitudini, prejudecăţi, tipare de viaţă ce par venite din secole trecute.

Care este rolul familiei?

Cu regret constat că, în acest context recent şi tensionat, în dezbaterea publică nu a existat un moment zero al discuţiilor, un punct de plecare prin care să fie la aceeaşi masă toţi actorii reprezentativi, inclusiv reprezentanţii familiei. Prin actele normative naţionale şi internaţionale se instituie dreptul fundamental al părinţilor de a-şi instrui copiii, de a decide asupra educaţiei acestora (art. 2 al Protocolului 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 26 alin. (3) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului). Este necesar acceptul părinţilor referitor la accesarea de către propriii copii a unui program şcolar ce include elemente de educaţie sexuală, informaţii din acest domeniu delicat, pentru că părinţii sunt principalii educatori ai copiilor, iar relaţiile parentale şi mediul familial au o influenţă decisivă asupra copiilor şi a adolescenţilor. Cu toate acestea, trebuie să admitem că sunt cazuri în care reticenţa familiilor sau lipsa de informaţie chiar la nivelul adulţilor, educaţia lor precară conduc la absenţa totală a acestor discuţii şi lămuriri între adult şi copil. De altfel, statisticile afirmă că majoritatea mamelor minore provin din medii vulnerabile, defavorizate social, cu un acces redus la educaţie şi informaţii, în general.

Ce trebuie să facă şcoala şi profesorul?

Educaţia sexuală nu este o materie de studiu cu informaţii despre sănătate sau o activitate ocazională, organizată de diriginţi şi specialişti. Ar trebui să vorbim despre obiective clare şi strategii complexe, adecvate vârstei, derulate cu acordul familiei până la o anumită vârstă, urmărite în derularea lor cu maximă seriozitate, susţinute prin parteneriate, proiecte educaţionale, dezbateri şi prezentări competente şi riguroase, în spiritul decenţei, al moralităţii, al informării tinerilor despre riscuri şi contexte vulnerabile sau comportamente inadecvate. În acest sens şcoala a jucat întotdeauna un rol decisiv în evoluţia umanităţii, a societăţii în general, cu atât mai mult se impune ca şcoala să fie un mediu coerent şi consecvent de educaţie pentru sănătate şi siguranţă a fiinţei, în secolul nostru complex, contrastant, dificil deseori, cu amestecul derutant de valori şi pseudovalori, de stereotipuri şi prejudecăţi culturale, completate cu libertăţi, necorelate cu norme clare, libertinaj sau tendinţe de frondă şi nonconformism, specifice adolescenţei.

Simpla prezentare a unor aspecte biologice, a elementelor ce ţin de anatomia aparatului reproducător, riscuri şi îmbolnăviri nu conduc neapărat la o schimbare de atitudini, deşi informarea este primul pas. Şcoala trebuie să vizeze înţelegerea, conştientizarea riscurilor la care se supune tânărul, intuirea consecinţelor faptelor, împletirea de biologic, medical, trăire afectivă, repere morale, valori spirituale.

Ce face politica?

Multe probleme, tentative, dezbateri, analize sociologice şi medicale, puţine rezolvări ferme... Lecţiile de prevenţie sau sugestiile de abordare a temelor educaţionale vin acum din partea unor oameni politici care înainte de pandemie erau preocupaţi doar de goana după alegerile anticipate, nu de pregătirea sistemului medical, a societăţii întregi de a face faţă unei epidemii dramatice, devenită apoi o devastatoare pandemie. Educaţia sexuală rămâne un subiect important pe agenda publică, în zona educaţiei, în general, care implică deseori şi un demers politic responsabil şi eficient. Totuşi trebuie să precizăm că votul în Parlament, pe teme de educaţie şi sănătate, cu implicaţii morale şi spirituale, trebuie dat doar în urma consultărilor cu actorii societăţii civile, cu specialişti avizaţi şi grupuri relevante de opinie: părinţi, profesori, specialişti, medici, sociologi, psihologi, reprezentanţi ai instituţiilor din domeniul sănătăţii, al educaţiei, dar şi ai cultelor.

Perspective spre o educaţie complexă, dincolo de prejudecăţi şi tabuuri

Problema există şi nu poate fi negată: numărul crescut al mamelor minore, numărul alarmant al violurilor, statisticile îngrijorătoare privind bolile cu transmitere sexuală, în special la tinerii sub 20 de ani, avorturi şi divorţuri, sexualitate incipientă, emanciparea tinerilor într-o societate în care ritmul şi mediile informaţionale sunt dinamice şi diverse, toate acestea sunt argumente şi probleme reale ale societăţii noastre. Aşadar, indiferent cât am încerca să învinuim o instituţie sau alta, vina este comună, după cum, în egală măsură, şi soluţia trebuie să vină de la toţi actorii sociali relevanţi.

Avem nevoie de un cadru legislativ coerent, de identificarea şi derularea unor programe naţionale de conştientizare, avem nevoie de proiecte-pilot în şcoli, urmate de monitorizarea acestora prin feedback preluat constant, din partea profesorilor, a elevilor, a părinţilor, ca rezultat al discuţiilor şi dezbaterilor cu elevii. Educaţia sexuală nu presupune doar conţinuturi şi informaţii, nu înseamnă doar cunoaştere, ci vizează şi starea emoţională, psihică a adolescentului - teritoriu delicat, unde greşeala nu este permisă. Opinia mea este că avem datoria de a fi atenţi, responsabili, de a susţine implicarea specialiştilor, a psihologilor, a sociologilor, a medicilor, pentru soluţionarea acestei teme complexe şi controversate, care ţine capul de afiş în presă ori de câte ori subiectul este abordat. Consider că se impune o soluţionare în linie cu abordările europene, cu cerinţele societăţii moderne în care trăim, pentru evitarea şi eliminarea dificultăţilor şi incertitudinilor evidente pe care le întâmpină mulţi dintre tineri, dar cu respect pentru drepturile familiei, ale părinţilor şi pentru opiniile filosofice şi religioase ale acestora.