|
Domnul Angel Tîlvăr: ...mi-aţi permis să iau cuvântul pentru că sunt sigur că toţi colegii mei au remarcat faptul că pe 5 octombrie am sărbătorit Ziua Mondială a Educaţiei, motiv pentru care aş vrea să expun şi în numele dumneavoastră un punct de vedere al Parlamentului nostru, al Camerei Deputaţilor, şi sper s-o fac şi cu asentimentul dumneavoastră. Din anul 1994, lumea sărbătoreşte la 5 octombrie Ziua Mondială a Educaţiei. Această aniversare a fost instituită din iniţiativa UNESCO şi este legată în mod direct şi explicit de un eveniment petrecut în anul 1966 în capitala Franţei. În acel an, la data de 5 octombrie, Parisul găzduia Conferinţa interguvernamentală specială, prilej cu care era adoptată recomandarea privind statutul cadrului didactic. Documentul în cauză reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente internaţionale destinate îmbunătăţirii condiţiilor în care se exercită profesia de dascăl, în intenţia de a se reda acestei profesii nobile statusul social pe care-l merită. Aşadar, la 5 octombrie sărbătorim în egală măsură atât educaţia în sine, ca domeniu definitoriu pentru societatea umană, cât şi educatorul, ca fiind personajul principal aflat în slujba acesteia. Deşi definită de Nelson Mandela ca fiind cea mai puternică armă, capabilă oricând să schimbe lumea şi fiind teoretic accesibilă oricui, educaţia continuă totuşi să rămână un domeniu interzis multora dintre cei care ar avea dreptul legitim să se bucure de valenţele sale. La ora actuală, nu mai puţin de 70 de milioane de copii din întreaga lume nu au acces la cursurile şcolare, în timp ce aproape 800 de milioane de adulţi nu ştiu să scrie şi să citească. Una dintre soluţiile aflate la îndemână pentru a remedia efectele acestei situaţii nedorite este aceea a repunerii cadrului didactic în limitele statutului social pe care acesta îl avea cândva. Este binecunoscut faptul că în România interbelică, spre exemplu, persoanele cele mai respectate erau, în special în localităţile rurale, dar nu numai, preotul şi învăţătorul, ca să nu mai vorbim de respectul şi de aprecierea de care se bucura pe atunci un profesor universitar. Din nefericire, statutul cadrului didactic s-a depreciat mult în timp şi nu doar în România, perceput de multe ori doar ca un simplu transmiţător de informaţie, dascălului îi este rezervat un loc marginal în cadrul unei comunităţi, uitându-se uşor că niciuna dintre personalităţile unei ţări - savant, medic de prestigiu, inginer, sau om politic, spre exemplu, nu ar fi putut ajunge nimic din ceea ce reprezintă fără oblăduirea profesorului său. Toţi am început la fel ciclul nostru educaţional, cu un dascăl care, ne place nouă să spunem în mod simbolic, ne-a pus condeiul în mână, continuând apoi ani în şir cu alţi şi alţi profesori care au desăvârşit fiecare în domeniul său ceea ce începuse primul dintre ei. Şi atunci, de ce să-i dăm oare aşa repede şi vinovat uitării? Să fie foarte clar: dascălul nu a fost, nu este şi nu va fi vreodată un simplu transmiţător de informaţii. El este mult mai mult decât atât, este unul dintre pilonii de bază ai oricărei societăţi civilizate, fiind nu doar formator de buni specialişti, ci şi modelator de caractere solide şi sănătoase. Din toate aceste motive, stimaţi colegi, consider că iniţiativa UNESCO de a institui o zi internaţională dedicată în egală măsură educaţiei şi principalului slujitor al acesteia, dascălul, este nu doar binevenită, ci salutară, pentru efortul de reconsiderare a statutului cadrului didactic în lumea contemporană. Datorită unei astfel de iniţiative, specialiştii şi decidenţii de astăzi sunt şi suntem împiedicaţi să uităm că până mai ieri eram doar nişte copii sau nişte adolescenţi dornici de cunoaştere şi că cei care au contribuit decisiv la formarea noastră ca profesionişti şi ca cetăţeni responsabili au fost tocmai ei, anonimii şi prea repede uitaţii dascăli. Vă mulţumesc foarte mult.
|