Parliamentary debates

Domnul Eugen Nicolicea:

La pct.29 al ordinii de zi continuăm cu prezentarea, de către guvernatorul Băncii Naţionale a României, a unui raport referitor la consecinţele colapsului Sistemului Bancar Internaţional asupra economiei româneşti.

Invit la tribună pe domnul Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României.

Domnul Mugur Constantin Isărescu (guvernatorul Băncii Naţionale a României):

Domnule preşedinte al actualei şedinţe,

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Stimat auditoriu,

Voi încerca, pe parcursul a câtorva minute, să fac un punctaj al principalelor efecte pe care actuala situaţie financiară internaţională, caracterizată la început ca fiind una de turbulenţă, mai recent ca fiind de criză, iar în ultimele două săptămâni ca fiind o criză fără precedent în plan financiar internaţional după al II-lea Război Mondial şi principalele efecte asupra economiei româneşti.

Subliniez de la început că Banca Naţională a României îşi reiterează şi aici, în faţa dumneavoastră, punctul de vedere conform căruia aceste tensiuni, fenomene de criză nu au afectat şi nu credem că au potenţialul să afecteze direct economia şi sectorul bancar din ţara noastră, dar că există efecte indirecte, acestea sunt tot mai evidente şi mai putem adăuga acum, într-un anumit context, efectele indirecte, dacă sunt amplificate de dezechilibre pe plan intern, pot, într-adevăr, să ridice probleme şi economiei româneşti.

Vă mai spun de la început că Banca Naţională monitorizează cu deosebită atenţie evoluţiile de pe pieţele internaţionale, dar şi de pe pieţele interne şi din economia reală şi este pregătită pentru a lua măsurile adecvate în caz de nevoie.

Concentrând analiza asupra situaţiei sectorului bancar din România, încep prin a vă spune că el are un rol dominant în sistemul financiar din România. România are un sistem financiar bancar de tip continental, deosebit de cel anglo-saxon. În acest sistem continental, băncile comerciale, băncile de afaceri - ca să folosesc o denumire din limba franceză, băncile comerciale au rolul dominant. În România, mai mult de 90 şi ceva la sută din totalul activităţii de finanţare pentru întreaga economie şi pentru întreaga populaţie se desfăşoară prin sistemul bancar.

Pieţele de capital sau piaţa de capital, ca şi bursa de valori, ca şi sistemul de asigurări ocupă o pondere mult mai mică. Fac această precizare atât pentru a spune din ce motiv mă concentrez asupra sistemului bancar, cât şi pentru a sublinia că ceea ce se întâmplă la Bursa de Valori din Bucureşti este, într-adevăr, îngrijorător, dar dimensiunea acestei îngrijorări trebuie să o adecvăm la influenţa sau la importanţa bursei faţă de economia românească şi faţă de întregul sistem financiar din România.

Făcând această precizare, subliniez de la început că noi am făcut la Banca Naţională o analiză şi sectorială şi, să spunem bancă cu bancă, a sistemului bancar şi am constatat şi constatăm în continuare că impactul intensificării tulburenţelor financiare internaţionale este în continuare limitat. Şi voi face referire la sfârşit unde se observă în prezent şi unde credem noi că se vor observa şi în viitor principalele influenţe.

Dar, întrucât au apărut întrebări şi în mass-media, au apărut întrebări şi la nivelul publicului, categoric ele au o bază. În esenţă, întrebarea fundamentală este cum de reuşeşte România să facă faţă acestor valuri de crize financiare internaţionale.

Datoria mea este să repet în faţa dumneavoastră de ce sistemul bancar românesc, fără să fie vaccinat, fără să pretindem că el nu va fi deloc afectat de criza financiară internaţională, de ce sistemul bancar din România are această particularitate, adică, aşa cum am declarat în repetate rânduri, este solid, este bine capitalizat şi poate să depăşească fenomenele de criză.

În primul rând, pentru că el a fost ferit de ceea ce acum întreaga lume vorbeşte sau cataloghează ca fiind produse toxice, produse financiare extrem de sofisticate - în terminologia de specialitate se numesc derivative - şi, de asemenea, a fost ferit, nu a avut "şansa" să intre în contact nici cu expuneri pe produse financiare care se află la originea actualei crize şi care, iarăşi, în limbaj de specialitate se numesc creditele supreme din Statele Unite ale Americii.

De ce s-a întâmplat acest lucru? Nu pentru că sistemul a fost primitiv. În prezent, intermedierea financiară din România depăşeşte 50%, în funcţie de cum ea este comensurată, cu alte cuvinte nu mai avem un sistem bancar puţin dezvoltat, aş spune acum că avem un sistem bancar destul de bine dezvoltat. Motivele au fost altele. În primul rând pentru că băncile româneşti au găsit pe piaţa internă, în condiţiile oferite de marjele ample de dobândă din economia românească, au găsit suficient câmp de dezvoltare.

Cu alte cuvinte, când noi vorbeam de creşteri ale creditului în România de 50-60%, şi cam aceasta a fost media în România în ultimii patru ani, ne refeream la o bancarizare, dezvoltarea creditului nu în principal, ci aproape în exclusivitate în economia românească. A existat, într-adevăr, o tentaţie şi pentru produse sofisticate, în special de partea băncilor străine. Ele sunt în legătură cu băncile-mamă. Dar, aici, Banca Naţională a avut o atitudine, uneori catalogată drept exagerată, de întărire a normelor prudenţiale, de supraveghere foarte atentă şi această tentaţie, cât a existat ea, a fost descurajată înainte de a se materializa.

Al doilea motiv pentru care efectele asupra sistemului bancar românesc sunt limitate este legat de faptul că, în ciuda temerilor, uneori emoţionale, ca să nu le numesc iraţionale, emoţionale, că ar exista un efect de domino, şi anume că dacă banca care a investit într-o bancă românească ar întâmpina probleme, banca străină ar întâmpina probleme, atunci şi banca românească ar întâmpina probleme, avem toate motivele şi argumentele, pe care le-am dezvoltat ieri într-o conferinţă de presă şi le spun din nou, pe scurt, în faţa dumneavoastră, vă spunem în clar că un asemenea efect de domino nu există sau nu se poate întâmpla.

Avem, într-adevăr, două filiale de bănci străine, acolo legătura între banca-mamă şi banca-fiică din România este mai directă. În rest, singurul lucru direct, ca să mă exprim aşa, este de multe ori denumirea. O bancă care are denumirea din Franţa, să spunem, se repetă cel puţin în jumătate din titlul din România. Încolo, în fapt, băncile româneşti, cea mai mare parte a lor, sunt bănci independente. Sunt constituite ca entităţi, ca persoane juridice româneşti, au capital propriu, care n-are o legătură directă cu banca-mamă, nu poate să fie retras sub nici o formă. În momentul în care ai investit în capitalul unei bănci, acela rămâne până la eventuala desfiinţare a societăţii bancare. Au contracte de entităţi independente cu alte bănci, eventual şi cu băncile-mamă, în această accepţiune, şi băncile-mamă le pot influenţa cel mult prin numirea conducerii sau numirea de personal în conducerea acestor bănci, ca orice acţionar majoritar.

În plus, ele sunt sub normele de prudenţialitate emise de Banca Naţională a României care, aşa cum vă spuneam, a fost pe aici mai încăpăţânată decât în mod obişnuit şi nu a relaxat normele de prudenţialitate. Sunt supravegheate de Banca Naţională a României şi, cu alte cuvinte, legăturile cu societăţile-mamă sunt relativ limitate.

Mai este un al doilea argument, ca să nu intru în detalii, într-adevăr, ele s-au împrumutat, aceste bănci din România s-au împrumutat în sume considerabile din străinătate. Pasivele totale în valută ale tuturor băncilor din România se ridică la circa 23 de miliarde de euro, sumă considerabilă. Din acestea, 20 de miliarde de euro sunt împrumutate de la băncile-mamă, dar fac din nou precizarea să nu se înţeleagă spunând "mamă" că există vreo legătură directă, ombilicală cu băncile din România.

Suma este, de asemenea, mare, dar două treimi din această sumă, în jur de 14 miliarde de euro sunt credite sau împrumuturi pe care băncile româneşti le-au luat din străinătate cu scadenţă mai mare de un an de zile.

Nu au clauze deosebite, că s-a ridicat şi această problemă de, să spunem, executare înainte de scadenţă, o bună parte din aceste 14 miliarde, aproape 70%, sunt cu scadenţele peste doi ani de zile, deci un eventual efect de domino are şanse extrem de reduse să se declanşeze şi băncile, bineînţeles, româneşti trebuie să se gândească la substituiri, atunci când apar scadenţele respective.

Un al treilea argument este faptul că, din vreme, respectând normele europene, Banca Naţională a României a cerut băncilor comerciale - şi acest lucru a fost reiterat de doi ani de zile, de când facem un raport asupra stabilităţii financiare din ţara noastră -, a cerut băncilor din România să aibă programe sau planuri de urgenţă, de situaţii speciale. Aceasta intră, să spunem aşa, în funcţiune automat dacă anumiţi indicatori se deteriorează. în ciuda faptului că există aceste planuri şi în ciuda zvonisticii care a dominat, să spunem, viaţa socială din România cel puţin în ultimele 10 zile, niciunul dintre aceste planuri nu a intrat în funcţiune. Cu alte cuvinte, băncile au fost departe de o situaţie reală care să necesite intervenţii. Şi zvonistica o cataloghez, din nou, ca fiind simplă zvonistică, bineînţeles, exacerbate câteodată de repetiţiile care apar, altminteri normale, în presă, la televiziuni despre criză, criză, cu referiri la criza financiară internaţională. Aici este un pericol de imitaţie, trebuie să-l recunoaştem. Prin extrapolare, se poate ajunge la o judecată de tipul, dacă suntem în Europa şi ţările de acolo sunt în criză, noi de ce n-am fi, dar fundamental nu există motive pentru asemenea judecată.

Un al patrulea motiv este faptul, cum vă spuneam, că băncile româneşti sunt foarte bine capitalizate. Iniţial, ele au fost foarte bine capitalizate pentru că lumea nu prea avea încredere în România şi în anii '99-2000, 2001, după dificultăţile financiare din acea perioadă, Banca Naţională a României a cerut o supracapitalizare a băncilor româneşti.

La un moment dat, pe întreg sistemul românesc din România capitalizarea ajunsese la 26%. A fost poate un vârf, o excepţie pe care o găsim rar în vreo ţară din lume. O capitalizare normală este în jur de 8%. Apoi, indicatorul, chiar dacă a fost coborât la 12%, capitalizarea ca atare, ca medie la nivelul întregului sistem bancar din România, dacă a coborât undeva între 13 şi 14%. Şi avem în continuare bănci, chiar dintre cele care, nu ştiu dacă întâmplător sau nu, mai apar prin SMS-uri, prin bloguri, ca potenţial având probleme, aceste bănci sunt cu capitalizări extrem de mari faţă de ceea ce se întâmplă în lume. Deci, nu este exagerat să spun că din acest punct de vedere băncile româneşti sunt chiar o excepţie. Dar acum se dovedesc o excepţie pozitivă. În condiţii de bum, de creştere economică, un capitalist adevărat, optimist ar spune că băncile nu şi-au utilizat cum trebuie capitalul, adică au fost mult prea prudente. Acum s-a dovedit că acest lucru este extrem de pozitiv.

Fără să fac nicio referire concretă, sunt numai la capitolul exemplificări, o să vă spun că băncile acelea, giganţii aceia despre care lumea nu credea că se pot prăbuşi şi s-au prăbuşit sau au fost naţionalizaţi au ajuns cu capitalizarea adevărată, după ce şi-au reevaluat activele, în funcţie de ce s-a întâmplat pe piaţă, cu mult sub 8%.

Lichiditatea - al cincilea factor care a făcut şi face ca impactul asupra sistemul bancar românesc să fie limitat. Aceasta este superabundentă. Banca Naţională a rămas în toată această perioadă în poziţia de debitor al sistemului bancar. Cu alte cuvinte, pentru a ne atinge obiectivul de inflaţie am absorbit lichiditate de la bănci, am plătit dobânzi, cum s-ar spune, băncilor comerciale pentru a le lua o parte din lichiditate.

Tindem spre o poziţie de echilibru. Este adevărat că şi datorită acestei zvonistici s-a retras ceva numerar din băncile comerciale şi atunci lichiditatea a mai scăzut, dar, pe total sistem, există încă exces de lichiditate, iar la aceasta se adaugă nivelul foarte ridicat pe care nu l-am introdus, într-adevăr, nu pentru motive cu deosebire prudenţiale, ci din considerente de politică monetară, atât la pasivele în lei, cât şi la pasivele în valută, 20% pentru depozitele în lei, 40% pentru cele în valută.

Băncile au un stoc masiv de lichiditate, care este la Banca Naţională în condiţii de maximă siguranţă şi care poate să fie folosit oricând, dacă cumva ar apărea vreo problemă de lichiditate. În plus, conform legii pe care dumneavoastră aţi aprobat-o, Legea Băncii Naţionale, noi suntem o bancă naţională, o bancă centrală, cu funcţie de împrumutator de ultimă instanţă. Suntem, deci, obligaţi prin lege că, dacă apare vreo problemă de lichiditate, nu de solvabilitate, de lichiditate în sistem, să asigurăm lichiditatea necesară.

Cu această ocazie, explic de ce nu ar trebui să luăm măsurile pe care multe din ţările occidentale le-au anunţat, pentru că, în acele ţări, băncile centrale nu erau neapărat împrumutător de ultimă instanţă. Deci, noi nu vom face nimic altceva decât vom aplica legea, dacă cumva va apare vreo lipsă de lichiditate. Probabilitatea aceasta însă este relativ mică, pentru că băncile au acest nivel mare de rezervă minim obligatorie.

Un al şaselea motiv este legat de, cum vă spuneam, încăpăţânarea Băncii Naţionale să solicite permanent băncilor comerciale din România, inclusiv când euforia era la vârf şi când noi eram într-un fel sub oprobriul, să nu zic public, dar, în orice caz, cel puţin al presei şi al unor bancheri comerciali, să le solicităm ca mereu să aibă ca, să spun, portstindard prudenţa, şi nu cota de piaţă.

Trebuie să spun acum, în faţa dumneavoastră, că nu toate băncile ne-au ascultat, unele şi-au pus cota de piaţă ca obiectiv principal şi ele sunt primele care acum plătesc şi care probabil s-au plâns sau se vor plânge public că respiră mai greu, ca să vorbesc metaforic. Dar normele prudenţiale ale Băncii Naţionale au ajutat şi spun eu că acum ajută din plin sistemul bancar din România să depăşească eventualele efecte negative care pot să apară din exterior.

Tot la capitolul prudenţă, noi, când am vorbit despre prudenţă şi când am solicitat ca băncile comerciale să fie mai atente la creditare, ne-am referit la viteza de creditare. În general, când creditarea creşte cu 60-70%, poţi să fii cel mai bun bancher, cel mai inspirat şi cel cu instinctul cel mai tare, probabilitatea de a greşi creşte. Exact ca un şofer care conduce cu viteză excesivă, deci probabilitatea de accident creşte.

Cu alte cuvinte, niciodată Banca Naţională, ca să fie încă o dată clar şi pentru opinia publică, nu s-a opus creşterii creditării. Noi am discutat despre viteza cu care creşte creditarea, viteza cu creşte creditarea şi care a fost excesivă. În consecinţă, şi acum, când o să mai auziţi despre faptul că se va bloca creditarea... creditarea va creşte în România, creşte şi în aceste zile, viteza de creştere probabil că nu va mai fi de 50-60% şi se va reduce pe la - dau o cifră orientativă - ceva 25-30% creşteri anuale.

Al şaptelea motiv pe care l-am pregătit pentru dumneavoastră se referă la funcţionarea pieţelor monetare şi valutare, cele care sunt primele ce resimt eventualele elemente de risc. Cred că aţi observat, de exemplu, că acum, în Europa, s-au luat măsuri de garantare a operaţiunilor interbancare pentru că neîncrederea apare prima oară acolo. Băncile care operează cu expuneri unele faţă de altele la sume eventual mari, deci pe bază de încredere, se fac operaţiuni rapide; în momentul în care aud o anumită zvonistică, prima lor reacţie este să-şi reducă expunerile, să-şi reducă limitele şi atunci, operaţiunile interbancare efectuându-se din ce în ce mai greu, impactul este acesta de crunch, ca să folosesc terminologia anglo-saxonă, deci de restrângere automată a operaţiunilor bancare cu impact asupra plăţilor ş.a.m.d.

Noi, aici, trebuie să recunosc că resimţim unele efecte. Nu sunt efecte fundamentale. Cum vă spuneam, nu avem probleme de lichiditate. Cu atât mai mult, nu avem nici un fel de problemă de solvenţă, dar tensiunile, neîncrederea, mişcarea aceasta dezordonată a informaţiilor, uitaţi ce s-a întâmplat în Danemarca, uitaţi ce se întâmplă în Franţa, precum şi remarci, aş spune eu pripite, de tipul dacă ei au luat măsuri, noi de ce nu am lua, toate acestea, ca să mă refer numai la o parte dintre ele, au creat tensiuni în piaţa monetară şi valutară. Şi cum s-au observat ele? Dobânzile au crescut cu mult peste nivelul dobânzii de politică monetară practicat de Banca Naţională, cu toate că, paradoxal, există la nivelul întregului sistem exces de lichiditate. Unele bănci, cele care au avut mai multă lichiditate, au preferat să ţină lichiditatea, să nu câştige nimic, decât să se expună în piaţă.

Aşa, ca o remarcă pe care aş vrea să o înţelegeţi în contextul actual, şi apariţia potenţială a Ministerului de Finanţe cu sume mari, care ar trebui să fie împrumutate de piaţa monetară, a creat acelaşi sentiment şi contribuie la majorarea dobânzilor.

Pe piaţa valutară, aceleaşi tensiuni au dus la o volatilitate exagerată a cursului. Pentru economişti, pentru experţi, lucrurile par normale, dar mişcările de curs, amplificate de temerea că nu se va face faţă la plata ratelor scadente pentru creditul în valută (peste 50% din creditul contractat de populaţie este în valută, sumă destul de mare, 14 miliarde de euro), toate acestea, de asemenea, au mers ca un cerc vicios, adică au mărit tensiunile şi au amplificat volatilitatea cursului.

Dar, ca să nu lungesc prea mult vorba aici, am încercat ieri să explic şi câteva mecanisme tehnice prin care se amplifică tensiunile, trebuie să vă spun că lucrurile sunt sub control, nu avem per total lipsă de lichiditate. Sunt bănci care găsesc mai greu lichiditate pe piaţa monetară, exact datorită acestei neîncrederi, Banca Naţională este gata să le sprijine cu injecţii de lichiditate, avem instrumentele necesare pentru acest lucru, pe unele le-am pus în funcţiune, pe altele le pregătim pentru a intra în funcţiune.

De asemenea, în domeniul cursului valutar, cu toate că am prefera cursul să fie determinat numai de către piaţă şi, conform legii noastre şi conform politicii şi strategiei pe care am adoptat-o şi în conformitate cu ceea ce se întâmplă în mod concret în lumea de astăzi, transmitem un mesaj în clar că nu agreăm variabilităţile extrem de mari de curs. Uneori, mişcările de curs sunt bune ele, au rolul de a regla, de a descuraja speculaţiile ş.a.m.d. Când capătă amploare prea mare şi mai ales când se desprind de realitate, când mişcarea de curs este amplă, iar volumul de tranzacţie este mic, ceea ce s-a întâmplat în unele momente din zilele precedente, toate acestea le catalogăm drept anomalii şi suntem gata să intervenim şi pe piaţa valutară, indirect sau direct, pentru a le atenua.

Ultimele două puncte, şi mă apropii de partea a doua a acestui raport.

Creditele neperformante. Oricât de bună ar fi lichiditatea, oricât de bun ar fi sistemul bancar, dacă volumul creditelor neperformante este mare, bineînţeles că, mai devreme sau mai târziu, sistemul bancar şi financiar va resimţi acest lucru.

Nu avem date nici trecute şi nici prezente şi extrapolările noastre, analizele noastre arată că nici pentru viitorul cel puţin apropiat care să arate o deteriorare semnificativă a portofoliului de credite neperformante, adică creditelor care nu se mai încasează, se încasează greu, sunt întârziate ş.a.m.d.

La nivelul întregului sistem bancar din România, cifra este de 2,7; o cifră mai mult decât rezonabilă, comparativ cu ce se întâmplă în alte ţări. Este o medie, într-adevăr, cifra aceasta medie ascunde, ca orice medie, o dispersie destul de mare. Sunt, n-aş spune bănci, dar sunt câteva produse - şi o spun fără nici un fel de maliţiozitate, fără nici un fel de răutate - în special produsele acelea care au fost promovate agresiv şi mai puţin responsabil pe la televiziuni, creditul cu buletinul, "Veniţi la noi să vă dăm 5.000 de euro, că s-a terminat concediul şi aveţi nevoie de bani". Deci, avem produse unde gradul de nerambursare, deci neperformante, este semnificativ mai mare, uneori depăşeşte 20%. Dar, repet, pe produse şi acolo Banca Naţională, prin organele de supraveghere, deja a acţionat.

În sfârşit, ultima, ne referim la garanţii. Deşi 99,2% din totalul depozitelor bancare din România sunt sub 20.000 de euro, iar limita de garanţie pentru economisirile populaţiei este de 20.000 de euro, ca să spunem aşa, 99,2% din deponenţi sunt acoperiţi de această garanţie. Avem o asimetrie aici. Restul de 0,8% din depozite, adunate, reprezintă o cifră considerabilă, ceva de ordinul a 40% din totalul economisirilor. Este şi aici o anumită polarizare şi din acest motiv adăugăm faptul că o decizie în acest sens s-a luat şi la nivelul Uniunii Europene, Guvernul - şi noi suntem de partea Guvernului cu această decizie - hotărăşte (înţelegem că se va hotărî probabil chiar astăzi) să majoreze nivelul de garantare la 50.000 de euro pe depozit. Ne aliniem şi la noul standard european, 20.000 de euro era vechiul standard european, şi în acelaşi timp acoperim o parte mult mai mare, mai substanţială din totalul depozitelor.

Tot aici trebuie să mai spun poziţia de principiu exprimată lunea trecută de Guvern şi de Banca Naţională, şi anume că ne vom alinia şi vom lua toate acele măsuri care se iau la nivelul Uniunii Europene. Nu avem motive să ne lansăm noi primii. Aş vrea să înţeleagă formularea mea, cea care urmează, în adevăratul ei sens, cei care s-au lansat, ţările care s-au lansat în a adopta măsuri suplimentare de garantare le vedeţi acum pe lista cu anumite probleme. Deci, noi n-am avut motive să fim în faţă. În plus, personal nu cred că aici trebuie să intrăm într-o cursă a garanţiilor, pentru că este tot o formă de concurenţă neloială, cu efecte care trebuie atent studiate la nivelul unei uniuni monetare. Deci, în măsura în care ţările europene vor adopta şi alte măsuri, noi suntem gata să mergem în aceeaşi direcţie.

Acestea sunt motivele pentru care asupra sistemului bancar românesc, componenta dominantă a sistemului financiar din România, efectele au fost şi vor fi în continuare limitate, pe cale de consecinţă şi asupra economiei româneşti. Totuşi, nu trăim într-o oază, nu avem cum să trăim într-o oază, facem schimburi cu străinătatea. Cum vă spuneam, impactul indirect asupra băncilor româneşti poate să fie chiar major, mai ales dacă se manifestă sub forma unor momente de panică, cu deosebire.

Daţi-mi voie să trec la a doua parte a raportului meu şi să vă spun că eventualele efecte (nici nu mai pot să le numesc eventuale efecte, că s-au manifestat deja), efectele posibile, indirecte însă, asupra economiei şi sistemului financiar românesc le-aş grupa în cinci categorii.

Indiferent ce ar face Banca Naţională, avem o volatilitate mai mare de curs. Însă, aici, a stăpâni lucrurile..., cursul va manifesta o sensibilitate cu totul deosebită şi la ştiri care anterior erau sau păreau nesemnificative. Noi vom încerca să atenuăm această volatilitate, dar şi o prezenţă mult prea frecventă în piaţa monetară şi în piaţa valutară nu cred că ar da bine.

Deci, aici trebuie să păstrăm un echilibru şi să se înţeleagă faptul că aceste variaţii de curs au logica lor, uneori sunt chiar ca, să spunem, reacţii de autoapărare ale sistemului bancar românesc şi economiei româneşti la şocurile externe, deci în anumite limite au chiar rol pozitiv, sunt un fel de anticorpi care ne apără, descurajează, de exemplu, mişcările speculative, care altminteri s-ar manifesta direct pe rezerva valutară sau pe variabilele reale ale economiei româneşti.

Partea neplăcută, ca să n-o numesc altfel, a acestor variaţii de curs se referă - cel puţin la nivelul emoţiilor - la acea parte din populaţie care a luat credite în valută; sunt jumătate de milion de oameni, n-aş vrea să fiu în pielea lor. Noi încercăm să le majorăm confortul, dar aici, cum vă spuneam, efectele din exterior pot fi uneori chiar semnificative.

Al doilea efect, de data aceasta nu probabil, ci cert, s-a manifestat deja, este legat de creşterea costurilor finanţării externe. Chiar dacă dobânzile practicate de băncile centrale, marile bănci centrale ale lumii, Statele Unite, Anglia, Uniunea Europeană, Japonia, au fost scăzute semnificativ, pe piaţă dobânzile sunt cu mult mai mari decât în urmă cu un an de zile.

Aş spune că vom asista şi la următorul paradox. În prezent au loc operaţiuni de swap, de schimburi de valută între Uniunea Europeană, Statele Unite, Japonia, Marea Britanie. Piaţa monetară internaţională este invadată, să spunem, de cantităţi mari de valută. Până când nu se reduce neîncrederea, până când nu se restabileşte încrederea, confidenţa, cum se spune, în sistemul financiar internaţional, vom avea dobânzi foarte mari.

Şi aici, România trebuie să fie foarte atentă pentru că, istoric, ţările mici sunt captatori de criză. Chiar dacă nu sunt declanşatori de criză, ţările mici pot să ajungă în situaţia să capteze fenomenele de criză. Şi nici cel puţin n-am face o excepţie în istorie, mai degrabă aceasta este regula istoriei şi de aceea invitaţia este spre mai mare prudenţă.

O primă victimă în România a creşterii în continuare a costurilor finanţării externe şi a dificultăţilor în a găsi surse de finanţare externă va fi creditul în valută.

Avem şi o parte bună în toată această poveste, în înţelesul că el, creditul în valută, extins uneori nesăbuit în România, a fost una din marile probleme cu care s-a luptat Banca Naţională în încercarea de a ţine sub control cererea-agregat şi a tempera inflaţia. Deci, partea bună, o reducere a creditului în valută în limite rezonabile şi, de asemenea, limitarea lui la cei care au toate motivele să facă credite în valută, să ia credite în valută, exportatorii, importatorii, deci cei care, prin activitatea pe care o desfăşoară au venituri în valută şi care nu trebuie să se acopere la riscurile valutare. Deci limitarea creditului în valută pentru toţi ceilalţi dornici de credite în valută, în esenţă, este un fenomen pozitiv, dar o reducere foarte abruptă a creditului în valută, probabil că va afecta şi cererea la nivel global şi anumite sectoare de activitate.

Al treilea impact este că în condiţii de neîncredere, Banca Naţională întrevede cel puţin o slăbire a ritmului de creştere, dacă nu chiar o diminuare în termeni absoluţi a volumului intrărilor autonome de capital. pot să aibă loc în această situaţie şi repatrieri de dividende până acum, România a beneficiat de faptul că la investiţiile străine dividendele au fost reinvestite în mare măsură, în proporţie covârşitoare, tot în economia românească, ceea ce a amplificat fenomenul pozitiv. Am putea să asistăm în perioada următoare la o amplificare a repatrierilor de dividende. Aici, legătura cu societăţile-mamă din economia reală, s-ar părea că este mult mai directă.

Cum se poate face faţă la o asemenea eventualitate? bineînţeles, prin stimularea surselor interne de investiţii, a economisirii interne şi prin schimbarea, să spunem, a climatului de la o atmosferă care încurajează consumul şi importul de resurse din exterior spre o atitudine care să încurajeze mai mult o poziţie conservatoare, s-o numesc, prudentă şi o atitudine de stimulare a muncii şi a economisirii.

Şi, în sfârşit, datorită recesiunii din economia mondială despre care acum nu mai vorbim în termeni potenţiali, ci în termeni aproape reali, cu deosebire din economia Uniunii Europene, este posibil să asistăm la o decelerare a cererii pentru exporturile româneşti, vedeţi, nu mă arunc în a spune că vom avea o scădere a cererii pentru exporturile româneşti, nu avem produse extrem de sensibile din acelea de tehnologie de vârf, adică primele care, în momentul în care economia intră în recesiune, scad. Exporturile noastre sunt încă exporturi tradiţionale, dar sunt alte produse foarte sensibile la ciclul economic. Unul dintre ele este oţelul, de exemplu. Şi aţi observat că reacţia producătorului de oţel de la Galaţi nu a întârziat să apară. Poate să fie compensate, bineînţeles, printr-o stimulare a, să-i spunem, unui sector de activitate în România, aşa, potenţial vorbind.

Ultima şi cea care mi se pare cea mai importantă, România se va ajusta. Este un mesaj pe care vreau să-l aduc şi aici în faţa dumneavoastră, nu mai putem să amânăm o ajustare a economiei, ajustarea economiei înseamnă că ajungând la deficitul maxim de 14% din p.i.b. dintre balanţa de plăţi externe, în balanţa conturilor externe, cu alte cuvinte, consumând şi investind mai mult decât producem cam cu 14%, este o sumă considerabilă, în jur de vreo 18-19 miliarde de euro, este evident că, în noile condiţiile, nu vom mai găsi resurse de a finanţa un asemenea deficit şi treptat va trebui să producem mai mult şi să luăm mai puţin din exterior.

Acest proces de ajustare înseamnă şi o reechilibrare între economisire şi investiţie, mai mult din investiţiile care se fac în România trebuie făcute din economisirea internă. În prezent, investiţiile interne ocupă undeva cam la jumătate, scuzaţi-mă, economisirile interne finanţează undeva cam la jumătate din totalul investiţiilor. Se poate compensa şi aici printr-o mai bună utilizare a fondurilor comunitare. ajustarea, de asemenea, trebuie făcută în raportul între producţie şi consum, producţie şi productivitate pe muncă şi mai mult pe consum.

Ce formulare caut să am în faţa dumneavoastră, eu cred că România, în perioada următoare, va trebui să aibă înţelepciunea politică, ca această ajustare s-o facă treptat, controlat, cu mintea limpede, cu luciditate şi să nu lăsăm ca această ajustare care este inevitabilă s-o facă piaţa, pentru că piaţa o va face într-o manieră abruptă, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în ţările baltice. Dintr-o dată de la 10% creştere economică s-au dus la -1%, piaţa o poate face sub formă de şocuri, de la un anumit punct, şocul poate să fie interpretat drept criză şi piaţa poate s-o facă sub o formă total dezordonată, cu costuri colaterale extrem de mari. Este o opţiune pentru ceea ce iarăşi, în terminologia internaţională, se numeşte "soft landing" versus "hard landing", deci un aterizaj lin, o trecere uşoară spre un echilibru sau un dezechilibru extern finanţabil. experţii Băncii Naţionale a României l-au calculat, în condiţiile actuale, ca fiind undeva între 9 şi 10% faţă de 14% cât a fost anul trecut şi, probabil, vreo 13% cât va fi anul acesta. Deci, deocamdată, corecţia nu trebuie să fie majoră. Un "hard landing", de multe ori, forţează, pentru că creează şi panică şi sperietură, forţează o corecţie mult mai abruptă. şi, fără a face similitudini, vă reamintesc că suntem în al zecelea an de creştere economică, că după atâţia ani de creştere economică, de regulă, logica ciclurilor economice ne învaţă că urmează şi perioade de slăbire a creşterii economice şi că, de data asta, cred că va trebui să avem înţelepciunea să evităm ce s-a întâmplat în '98-99, adică să ajungem în situaţia în care finanţatorii externi să ne oblige să facem această corecţie.

Cam care ar fi principalele direcţii de acţiune pentru acest lucru? în primul rând, stimularea economisirii. Noi, la Banca Naţională a României, aţi văzut că am majorat dobânzile, chiar dincolo de ceea ce uneori nu numai opinia publică, dar şi analiştii au spus că am cam sărit calul, că am majorat dobânzile cam mult, dar dobânzile şi depozitele bancare sunt numai o parte a economisirii. Economisirea într-o societate este un proces mult mai complex, deci e vorba de o atitudine faţă de consum, versus a pune bani deoparte. Deci, un alt timp de limbaj, cred, şi alt tip de dialog public este absolut necesar. Nu este plăcut. Nu. Nu este plăcut ca în loc de promisiuni să vorbeşti despre cumpătare, despre un echilibru şi aşa mai departe.

O a doua direcţie este stimularea creşterii productivităţii muncii. Productivitatea muncii a crescut cel puţin în ultimii 5 ani incredibil de rapid în România, 12, 13, 14%. Dar, vedeţi chiar la aceste creşteri de productivitate, creşterile de salarii solicitate au fost mult mai mari. Recâştigarea unui echilibru între productivitate şi salarii este, în opinia Băncii Naţionale, un imperativ pentru perioada următoare.

Aici reformele structurale trebuie continuate, inclusiv pe piaţa forţei de muncă, trebuie stimulată sub orice formă activitatea productivă şi munca productivă, stimulate investiţiile în noi domenii, stimulate domeniile unde avem potenţial şi unde apar blocaje, agricultura, investiţiile în infrastructuri. Acolo avem blocaje evidente care, la un moment dat, ar putea să blocheze chiar creşterea economică.

Şi, în sfârşit, a treia direcţie pe care Banca Naţională a României a făcut-o, de altminteri, publică, ceea ce vă spun acum nu sunt noutăţi, le repetăm de un an de zile, este să facem efortul să ţinem sub control cererea agrega. Bineînţeles că aici, de fiecare dată, optimiştii vin, dar decât să ţinem sub control cererea mai bine să crească producţia. Aşa este. Dar producţia nu creşte pentru că cineva decretează, sau productivitatea, creştem cu 20% sau cu 15%. Este vorba de a ţine sub control cererea agregat ca între cerere şi producţie să se păstreze un echilibru rezonabil şi unul realist care să aibă în vedere ceea ce se întâmplă şi în economia românească şi în lume. Asta înseamnă politică de venituri mult, mult mai prudente decât a fost în ultimii ani.

Dar aici, în faţa Parlamentului României, trebuie s-o spun din nou, dacă problema nivelului de trai şi a veniturilor s-ar rezolva prin decizii politice, toate ţările din lume ar fi bogate, or, experienţa lumii a arătat că exact acolo unde legităţile economice fundamentale, cum este această corelaţie între productivitate şi salarii, exact acolo unde nu au fost respectate aceste legităţi, ţările respective au intrat într-un declin agresiv chiar al nivelului de trai şi Argentina este cel mai bun exemplu al lumii, nu? În 1938 era a zecea ţară a lumii ca nivel de dezvoltare şi ca nivel de trai.

Bugetul României nu poate să fie în perioada următoare altfel decât cu un deficit extrem de mic, dacă nu echilibrat, deci o gândire mult mai atentă a veniturilor şi a cheltuielilor este absolut necesară, iar politica monetară nu poate să fie relaxată, chiar dacă unii o solicită prea mult. Ea trebuie să rămână prudentă, adecvată situaţiei interne şi internaţionale.

În final, vreau să spun aici, în faţa Parlamentului României, că Banca Naţională a României reiterează că va continua şi pe viitor să manifeste maximă vigilenţă în îndeplinirea mandatului său prevăzut de lege, atât în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor, cât şi în ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii financiare şi că şi pe termen scurt şi pe termen lung, stabilitatea preţurilor nu este incompatibilă cu creşterea economică, este perfect compatibilă, dar cu creşterea economică de durată, sustenabilă şi cea care face bine României.

Vă mulţumesc mult. (Aplauze.)

În continuare, şedinţa a fost condusă de doamna Norica Nicolai, vicepreşedinte al Senatului, asistată de domnii Valeriu Ştefan Zgonea şi Dan Radu Ruşanu, secretari ai Camerei deputaţilor, şi Ivan Cismaru, secretar al Senatului. Din prezidiu a făcut parte şi domnul Eugen Nicolicea, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor.

Doamna Norica Nicolai:

Mulţumesc domnului guvernator pentru prezentarea pe care a făcut-o Parlamentului României.