Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnul Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, şi domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor.

(S-a intonat Imnul naţional al României, "Deşteaptă-te române.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Doamnelor şi domnilor,

Onorată asistenţă,

Vă rog să-mi permiteţi să declar deschisă Sesiunea solemnă a Parlamentului consacrată împlinirii a 140 de ani de la constituirea Senatului României şi de la instituţionalizarea sistemului parlamentar bicameral.

Am deosebita onoare să anunţ prezenţa la sesiunea solemnă, această mare aniversare, a domnului Ion Iliescu, preşedintele României, (aplauze puternice) a domnului Adrian Năstase, în dublă calitate, de prim-ministru al României şi de fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, (aplauze puternice) a Preafericitului Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, (aplauze puternice) a Înalt preasfinţitului Ioan Robu, mitropolitul Bisericii Romano-Catolice Române, (aplauze puternice) a domnului Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, (aplauze puternice) a membrilor Guvernului, preşedinţilor şi reprezentanţilor Curţii Constituţionale, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatului Poporului, foşti preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor şi a unor senatori din legislaturile 1990-2000.

De asemenea, salutăm prezenţa unor militari activi cu funcţii de conducere, militari în rezervă şi veterani de război. (aplauze puternice) Ne onorează cu prezenţa reprezentanţii Corpului Diplomatic acreditaţi în România, de asemenea reprezentanţi mass-media, societate civilă şi alţi invitaţi.

Doamnelor şi domnilor,

Onorată asistenţă,

Sesiunea solemnă de astăzi este consacrată unui eveniment care a marcat pentru totdeauna istoria politică a României. În urmă cu 140 de ani, pe temeiul plebiscitului din 23-26 mai 1864, prin care românii se pronunţaseră asupra unei Constituţii "sui generis", numită atunci statut, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, la 3-15 iulie 1864, "Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris". Statutul nominaliza două corpuri legiuitoare: Camera cea de Obşte, în speţă Camera Deputaţilor de astăzi, şi Corpul Ponderator, Senatul, instituindu-se astfel sistemul parlamentar bicameral în România.

Aşadar, constituirea Corpului Ponderator semnifică, pe de o parte, începutul bicameralismului în spaţiul românesc, iar pe de altă parte intrarea României în clubul statelor europene cu sistem parlamentar modern, care se va dovedi viabil şi util evoluţiilor de pe scena noastră politică.

După cinci luni de la promulgarea Statutului Dezvoltător, la 6 decembrie 1864, întemeietorul Senatului şi al bicameralismului românesc, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, deschidea cea dintâi şedinţă a primei sesiuni parlamentare din prima legislatură a Senatului, adresând mesajul tronului. Documentul preciza că misiunea noii instituţii este să evite "ciocniri între puterile statului, să menţină aceste puteri în echilibru şi să nu aducă nici o atingere Pactului fundamental şi libertăţilor publice ale României".

Îndemnul transmis parlamentarilor de domnitorul Unirii avea claritatea şi prospeţimea acţiunii temeinice: "Apucaţi-vă serios de lucru. În cercetarea legilor ce vi se vor prezenta puneţi acea realitate care decurge din tăria convingerilor, căci tăria convingerilor dă putere pentru consiliile şi dovedeşte cu atât mai multă credinţă şi patriotismul cetăţeanului". Şi, aşa cum se obişnuia în democraţiile bine aşezate, Senatul a pregătit un răspuns la mesajul tronului. Acel răspuns, întocmit chiar de la debutul noii entităţi în viaţa politică, surprinde şi azi prin maturitate politică şi înţelegerea profundă a rosturilor instituţionale. "Senatul, se sublinia în răspunsul la mesajul tronului, nu va pierde niciodată din vedere că misiunea sa cea mai importantă este aceea de a înconjura tronul de toate garanţiile ce pot asigura ţării liniştea şi stabilitatea, de a menţine echilibrul între puterile statului, precum şi de a apăra, pentru a le întări, Pactul fundamental şi libertăţile noastre publice".

Dar de unde atâta claritate privitoare la misiunea noii instituţii? Ne face plăcere să reamintim că Senatul României nu s-a ivit pe un teren gol, ci dimpotrivă. Izvoarele lui veneau din vechime, din tradiţia de demult care se exprima prin obiceiul pământului, bine cumpănit de sfatul bătrânilor înţelepţi ai obştii, prin domeniile pământene, prin Divanul sau Sfatul domnesc. Iar cine cercetează documente de epocă privind aceste tradiţii, observă că acele instituţii străvechi aveau rol deliberativ şi ajutau domnitorul pe plan jurisdicţional şi legislativ.

Onorată asistenţă,

Implicaţiile opţiunii parlamentare bicamerale s-au arătat a fi benefice pe parcursul României în matricea europeană. După întemeiere, Senatul şi-a dovedit de-a lungul vremii responsabilitatea istorică faţă de interesul public. Pe plan intern a asigurat în fiecare epocă legile necesare ordinii, stabilităţii şi prosperităţii. Pe plan extern, Senatul a ştiut să conecteze România la valorile democraţiei europene, desăvârşind constituirea puterii legislative bicamerale moderne. Reformele, blocate anterior din cauza disensiunilor existente în Cameră, au fost relansate de Senat, care a facilitat modernizarea şi democratizarea Principatelor Unite, apoi a dat expresie juridică statului naţional unitar şi a asigurat împreună cu celălalt corp legiuitor temeiuri legislative pentru stabilitatea României Reîntregite, la 1918, pentru dezvoltarea societăţii plămădite între graniţele naţionale.

Distins auditoriu,

Relevant e aici faptul că, din anul 1864 şi până acum, preşedinţia Senatului a fost onorată de 38 de personalităţi. În perioada de început, preşedinţii instituţiei au fost cu precădere înalte feţe bisericeşti şi generali ai armatei române. Cei mai longevivi în demnitatea de preşedinţi ai Senatului au fost: mitropoliţii Nifon şi Calinic Miclescu (câte trei mandate, deci 12 ani), Dimitrie Ghica (mai mult de 10 ani), generalul Ioan Emanoil Florescu (de asemenea, şi-a asumat în două rânduri responsabilitatea preşedinţiei senatoriale). Tot câte două mandate au avut şi Constantin Boerescu, George Cantacuzino, Dimitrie Sturza, Eugeniu Stănescu, Petre Aurelian, generalul Constantin Coandă. Alte personalităţi care au prezidat cu strălucire Senatul României au fost: Mihail Sadoveanu, Alexandru Lepădatu, Nicolae Iorga, apoi Constantin Argetoianu ş.a.

Senatul, aşadar, a fost şi a rămas o instituţie a stabilităţii şi a continuităţii, optimizând textul legislativ, perfecţionând conexiunile cu Puterea care promulga, şi cu Puterea care aplica legea. Când a fost puternică, instituţia senatorială a direcţionat eforturile spre consolidarea statului şi spre europenizarea perpetuă a românilor. Când a fost slăbit, Senatul a trebuit să treacă prin perioada, numită în discursuri politice, "nesiguranţa situaţiunii politice"; ba, chiar a fost forţat să-şi înceteze temporar existenţa. Reamintesc pragul critic 1940-1946, în care statul a rămas fără Parlament, suspendat prin actul regal din 4 septembrie 1940. Mai mult, peste circa 6 luni, în Monitorul Oficial al României nr.161 din 15 iulie 1946, Decretul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri privind exercitarea puterii legislative oficializa o realitate gravă cu impact nefast asupra istoriei viitoare: Senatul era suprimat, s-a lărgit deci breşa trecerii de la democraţie la totalitarism. Art.18 stipula: "Prevederile Constituţiei din 1923 referitoare la Senat şi Adunarea Deputaţilor se vor considera că se referă la Adunarea Deputaţilor".

În perioada iulie 1946 - decembrie 1989, dictatura proletariatului a instituit în România un sistem politic al partidului unic, iar pe plan legislativ s-a trecut la sistemul unicameral Marea Adunare Naţională.

Doamnelor şi domnilor,

Revoluţia Română din Decembrie 1989 a înlăturat regimul totalitar, iar instituţiile preparlamentare, CFSN şi CPUN, au gestionat vremelnic puterea. Viaţa politică a cunoscut valori noi prin înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti din România, prin reînfiinţarea Senatului - Decretul-Lege nr.92/14 martie 1990.

Acest act normativ cu valoare constituţională preciza organizarea bicamerală a Parlamentului României şi repunerea Senatului în drepturile sale legitime, ca parte componentă a puterii legiuitoare. Pe această bază s-au desfăşurat alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990, după care am trăit de fapt momente de revenire la democraţie. Bicameralismul a renăscut în spaţiul românesc. În iulie 1990, s-a constituit primul Parlament democratic de după înlăturarea regimului comunist. La 8 decembrie 1991, a fost adoptată noua Constituţie a României, care a consacrat juridic sistemul parlamentar bicameral. Acest act juridic fundamental a fost revizuit în 2003. S-a produs alternanţa democratică la putere; România a devenit de jure în matricea europeană.

Pentru noua realitate trebuie să se afirme, şi s-a afirmat, puternica dimensiune legislativă, care a legiferat noul curs al evoluţiei României. Efortul legislativ din perioada 1990-2004 a fost impresionant. Prin Senat, în legislatura 1990-1992, au trecut 184 proiecte de lege şi propuneri legislative, sporind la 631 proiecte şi propuneri în perioada 1992-1996, ajungând la 1.158 în perioada 1996-2000, şi aproape s-a dublat în actuala legislatură, când au fost adoptate peste 2.200 de acte normative.

De asemenea, în aceeaşi perioadă, Senatul a adoptat peste 460 de hotărâri, a adresat Guvernului peste 5.400 întrebări şi interpelări, a dezbătut 28 de moţiuni simple şi, împreună cu colegii de la Camera Deputaţilor, 19 moţiuni de cenzură. De fapt, s-a construit un nou sistem legislativ prin care, optimizând legislaţia privind statul de drept, privatizarea, afirmarea economiei de piaţă, macrostabilizarea economică în contextul complex al integrării în structurile europene. Senatul răspunde cerinţelor vremii.

Remarcabil rămâne faptul că treptat instituţia şi-a onorat şi intensificat prezenţa în sistemul puterii. Relevantă pe acest plan este ameliorarea conlucrării între componentele sistemului: Senat-Camera Deputaţilor, Senat-Curte Constituţională, Senat-instituţie prezidenţială, Senat-putere executivă şi Senat-putere judecătorească.

Competenţa şi responsabilitatea instituţiei sunt evidenţiate astăzi şi de exercitarea altor drepturi: numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, validarea a 14 membri şi alegerea a noi membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii. Totodată, în şedinţă comună cu Camera Deputaţilor, Senatul alege Avocatul Poporului, membrii Curţii de Conturi, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Consiliul de Administraţie al Societăţii Naţionale de Radio şi, respectiv, de Televiziune, alte autorităţi publice.

Perfecţionarea şi accentuarea funcţiilor sale sunt evidenţiate în domeniul reformelor societăţii româneşti după modelul european. Se edifică tot mai dinamic cadrul legislativ performant, armonizarea cu legislaţia comunitară, perfecţionând ansamblul societăţii şi apropiind România de cerinţele specifice structurilor europene şi euroatlantice, întărindu-i, totodată, statutul său internaţional.

Aşadar, de-a lungul multor decenii, Senatul s-a modernizat şi a modernizat România, a consolidat dimensiunea constituţională, s-a dovedit flexibil, deschis înnoirilor, viabil, util şi rezistent în faţa vicisitudinilor. Aceste calităţi le-a putut afirma Senatul cooptând şi folosind în structurile sale resurse umane caracterizate prin înţelepciune şi prestigiu, merit public, experienţă şi valoare.

Se cuvine la acest ceas aniversar să aducem un omagiu distinşilor noştri senatori şi funcţionari parlamentari din toate timpurile, care, în cei 140 de ani, împliniţi de la intrarea instituţiei noastre pe scena politicii româneşti, au afirmat, confirmat cu strălucire pentru instituţia noastră adagiul academic latin: "Vivat, crescat, floreat"

Onorată instanţă,

Închei reluând un fragment din discursul distinsului parlamentar ieşean Petre Andrei: "Deşi aserţiunile respective au fost rostite în şi pentru altă epocă, totuşi ele îşi păstrează pe deplin actualitatea. Valorile prezentului, constata distinsul parlamentar, formează ca şi valorile trecutului documente după care urmaşii vor caracteriza timpul nostru. Sforţările şi luptele aprige, precum şi tot zbuciumul vieţii actuale a societăţii, vor forma pentru viitorime numai o verigă din lanţul nesfârşit istoric". Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze puternice)

Domnul Valer Dorneanu:

Stimaţi colegi,

Până când domnul preşedinte al Senatului îşi va relua locul, daţi-mi voie mie să-l invit la microfon pe domnul preşedinte Ion Iliescu, pentru a ne prezenta mesajul domniei sale. (Aplauze puternice)

Domnul Ion Iliescu:

Domnule preşedinte al Senatului României,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Preafericite Părinte Patriarh,

Eminenţa Voastră,

Excelenţele Voastre, domnilor ambasadori,

Onoraţi membri ai corpurilor legiuitoare,

Distinşi invitaţi,

Doamnelor şi domnilor,

Sărbătorirea celor 140 de ani de la înfiinţarea Senatului României este un prilej de bucurie şi de mândrie pentru toţi cei care cred în democraţie ca unică formă raţională şi eficientă de funcţionare a statului.

Îmi face plăcere să salut prezenţa în sală a foştilor şi actualilor preşedinţi şi membri ai acestei Camere a Parlamentului, pe care îi felicit (aplauze puternice) pentru abnegaţia lor pusă în slujba construirii unui cadru constituţional şi legal modern, în acord cu nevoile procesului de integrarea europeană şi euroatlantică a României.

Ei au contribuit decisiv, alături de colegii lor din Camera Deputaţilor, la normalizarea vieţii politice româneşti şi la îndepărtarea consecinţelor în planul legislativ, ale celor aproape 50 de ani de regimuri totalitare. Aduc, alături de dumneavoastră, omagiul meu tuturor membrilor şi conducătorilor Senatului României, de la înfiinţarea sa în urmă cu 140 de ani. Ei au pus bazele statului român modern, au contribuit la obţinerea şi consolidarea independenţei de stat a României, la desăvârşirea unităţii naţiunii române şi la împlinirea multora dintre idealurile României. lor de datorăm respectul şi recunoştinţa noastră.

Senatul României este produsul reformelor radicale introduse de Alexandru Ioan Cuza după Unirea Principatelor Române, răspunzând nevoii de modernizare instituţională şi de racordare a tânărului stat român la valorile şi principiile civilizaţiei occidentale.

Opţiunea pentru un sistem parlamentar bicameral nu a fost rodul întâmplării sau rezultatul imitării unor modele occidentale, ci expresia unei stări de fapt, aceea a nevoii unui arbitru, al unui punct de echilibru într-o viaţă politică tumultuoasă şi adesea marcată de accese temperamentale.

Prin componenţă şi atribuţii, Senatul României a fost, până la desfiinţarea sa, locul în care şi-au exprimat interesele specifice comunităţile locale şi diversele categorii sociale ale naţiunii române. Personalităţi marcante ale vieţii culturale, economice şi sociale, înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe şi ai altor culte au fost senatori sau senatori de drept. Prin activitatea lor au dat prestanţă, autoritate morală şi profesională, credibilitate acestei instituţii.

Prestanţa şi autoritatea Senatului din perioada premergătoare dizolvării sale, odată cu instaurarea dictaturii regale, ne-au impus, aproape de la sine, adoptarea, după Revoluţia Română din Decembrie 1989, a unui sistem parlamentar bicameral, şi, în ciuda unor imperfecţiuni, a faptului că până la amendamentele aduse Constituţiei din 1991, în octombrie 2003, atât Senatul, cât şi Camera Deputaţilor aveau practic aceleaşi atribuţii în plan legislativ, Camera Superioară a Parlamentului României a reuşit să-şi îndeplinească cu onestitate şi eficienţă menirea.

În aceşti ani, Parlamentul României a desfăşurat o amplă activitate pentru construirea noului cadru legislativ al ţării, în acord cu nevoile şi aspiraţiile ei europene şi euroatlantice.

Ca fost senator, în perioada 1996-2000, pot aprecia spiritul de solidaritate şi excelenta conlucrare cu toţi membrii Senatului în probleme de interes vital pentru România. diferenţele de opinii, atitudinile şi interesele diverse sunt fireşti şi chiar necesare într-o democraţie. "Unanimitate" este un adversar al funcţionării normale a democraţiei. Ceea ce am reuşit noi să construim a fost nu unanimitate, ci un consens amplu şi trainic în probleme precum integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO, conţinutul reformelor esenţiale în plan politic, economic şi social, principiile şi valorile constituţionale, care constituie, până la urmă, proiectul nostru de viitor. Acest consens s-a regăsit şi la nivelul societăţii româneşti, fapt care a constituit un argument important în favoarea admiterii ţării noastre în NATO şi în Uniunea Europeană.

Noul statut al României cere o reformă pe măsură a clasei politice româneşti. Trebuie să remarcăm şi să apreciem la adevărata lor valoare eforturile tuturor forţelor politice de înnoire atât a programelor, a modului de acţiune politică, cât şi a liderilor şi reprezentanţilor în Parlament. România are nevoie de această schimbare de generaţii în politică pentru a reflecta corect schimbările care au avut loc în societate în ultimii 15 ani. Viitorii senatori şi deputaţi trebuie să fie pregătiţi să reprezinte şi să apere interesele României atât în Parlamentul Uniunii Europene, cât şi în Adunarea Parlamentară a statelor membre NATO.

Prestigiul unei instituţii se construieşte greu, dar se poate pierde foarte uşor. Senatul României, alături de alte instituţii ale statului român, trebuie să acţioneze astfel încât să-şi construiască o imagine pozitivă, bazată pe profesionalism, eficienţă, autoritate morală, respect faţă de cetăţean şi de banul public. Calitatea legilor este un parametru esenţial pentru buna guvernare a unei naţiuni. Calitatea dezbaterii publice este la rândul ei o măsură a respectului datorat de parlamentari celor care le-au acordat încrederea lor. Legi clare şi uşor de aplicat, o ţinută demnă a senatorilor şi deputaţilor, transparenţă şi eficienţă în activitatea lor, toate acestea sunt elementele care vor duce la creşterea încrederii în Parlament, instituţia simbol a democraţiei, şi la consolidarea funcţionării democratice a statului român.

Datorăm cu toţii cetăţenilor o atitudine demnă şi responsabilă în exercitarea responsabilităţilor publice, decenţă şi modestie. Cel care doreşte să acceadă în Senatul României, ca şi în Camera Deputaţilor, trebuie să fie motivat doar de dorinţa de a servi interesul public. Actele de corupţie, traficul de influenţă, folosirea funcţiei publice în vederea obţinerii de avantaje sau privilegii sunt incompatibile cu demnitatea de senator sau de deputat.

Coruperea unei societăţi începe cu corupţia funcţionarilor publici şi a corpului politic. Istoria, chiar şi cea mai recentă, este plină de astfel de exemple, şi cred că a venit vremea să manifestăm toleranţă zero faţă de corupţia în politică.

Cetăţenii României, ca şi partenerii şi prietenii noştri din străinătate, aşteaptă ca alegerile din toamna acestui an să dea un semnal de schimbare radicală a modului în care politicul răspunde realităţilor româneşti şi nevoii de creştere a capacităţii administrative a statului.

Prin ceea ce vom face, avem posibilitatea să demonstrăm maturitatea societăţii noastre, normalizarea vieţii publice, să arătăm că am integrat în sistemul nostru de valori valorile civilizaţiei europene.

Închei felicitându-vă cu prilejul aniversării a 140 de ani de la înfiinţarea Senatului, ca şi pentru activitatea dumneavoastră pusă în slujba edificării şi consolidării democraţiei româneşti. La mulţi ani! Senatului României! (Aplauze puternice)

Domnul Valer Dorneanu:

Vă mulţumim, distinse domnule preşedinte al României.

Daţi-mi voie ca, în continuare, să ofer microfonul domnului prim-ministru, Adrian Năstase, care, înainte de a fi prim-ministru, a fost printre cei care au pus temelie actualului Parlament şi a dat substanţă calităţii de parlamentar.

Aveţi cuvântul, domnule ministru! (Aplauze puternice)

Domnul Adrian Năstase:

Domnule preşedinte al României,

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Preafericirea Voastră,

Eminenţa Voastră,

Domnilor preşedinţi,

Domnilor reprezentanţi ai instituţiilor statului,

Stimaţi ambasadori,

Stimaţi colegi,

Daţi-mi voie, cu acest prilej aniversar, să vă adresez, în primul rând, sincere felicitări şi cele mai calde urări.

Sărbătorim astăzi o instituţie cheie a democraţiei şi consider că asemenea ocazii trebuie întotdeauna valorificate, pentru a reflecta la lecţiile trecutului şi pentru a proiecta repere spre viitor.

Senatul este o instituţie de căpătâi a democraţiei, însoţind istoria umanităţii civilizate încă din antichitate, în forme diferite, cu scopuri diferite.

Nu vreau să fac un excurs istoric referitor la această instituţie, ştiţi bine aceste lucruri, dar vreau să precizez că tradiţia pe care astăzi o celebrăm este rezultatul eforturilor mai multor generaţii de politicieni care au vrut ca România să fie o democraţie veritabilă.

Mă bucur că mă aflu astăzi aici, alături de dumneavoastră, la un eveniment care marchează consacrarea tradiţiilor democraţiei româneşti.

Senatul are o istorie zbuciumată. Înfiinţat sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Corpul Ponderator, cum se numea pe vremea aceea, era un organism a cărui componenţă era decisă atunci de domnitor şi se afla sub controlul puterii executive. Instituţia Senatului vine dintr-o tradiţie europeană, din care s-au inspirat legiuitorii de la 1864, într-un moment când, după Revoluţia de la 1848, întreaga Europă se zbătea între modernitate şi tradiţie.

Practic, Senatul se naşte la momentul în care generaţia paşoptistă preia frâiele societăţii şi se afla la vârsta maximei implicări în activităţile publice.

Senatul a fost, de la început, acea cameră a Parlamentului în care accesul era mai dificil, fiind limitat de vârstă, de experienţă, de statut, este o realitate care se împleteşte, într-un fel, cu tradiţia românească a Sfatului Înţelepţilor.

Senatul a reunit întotdeauna oamenii politici cei mai experimentaţi ai ţării, iar această tradiţie va fi, fără îndoială, perpetuată. La începuturile sale, Senatul avea rolul de a-l sprijini pe domnitor, iar o dată cu venirea lui Carol I şi adoptarea Constituţiei, regimul parlamentar românesc a cunoscut o nouă fază a evoluţiei sale.

Pusă sub semnul întrebării în Adunarea Constituantă din acel timp, existenţa Senatului a fost motivată de nevoia unei punţi de echilibru între Guvern şi Camera Deputaţilor, pentru elaborarea unor legi cât mai bune.

Dintre cele mai importante acte adoptate de Senatul României, doresc să amintesc, în mod special, ratificarea Marii Unirii, la 29 decembrie 1919, şi Legea pentru reforma agrară din 1921, prin care ţăranii au fost împroprietăriţi cu pământ. Sunt două acte care stau la baza intrării definitive a României pe drumul spre modernitate.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi instaurarea regimului comunist au dus, practic, în 1946, la desfiinţarea Senatului.

Catalogat, pe nedrept, timp de 44 de ani, ca instituţie reacţionară, Senatul este astăzi una dintre instituţiile fundamentale ale statului român.

În acest an Senatul se va muta într-un sediu nou, ceea ce-i va întări statutul şi prestanţa.

După Revoluţie, reapariţia Senatului a fost un moment important, pentru că, alături de Camera Deputaţilor, a contribuit în mod esenţial la construirea statului de drept şi a democraţiei politice de astăzi.

Reformele economice şi politice care au urmat, după 1989, au fost girate de legile adoptate în Parlamentul bicameral al ţării.

Renaşterea Senatului, pe 9 iunie 1990, a fost, cumva, o dovadă a dorinţei noastre, a românilor, de a relua ceea ce a fost bun din tradiţia interbelică, pentru a forma baza noii societăţi deschise şi democratice în care ne puneam cu toţii speranţele.

Astăzi, Senatul se pregăteşte de o nouă etapă în viaţa sa, la finalul unui mandat care a adus România mai aproape de îndeplinirea marilor sale obiective naţionale.

Prin modificările aduse Constituţiei, Senatul va prelua un rol special în viitor, un rol mai aproape de prestanţa pe care această instituţie o emană.

Orice încercare de a celebra cum se cuvine acest moment nu se poate face fără a aminti câteva dintre personalităţile de seamă care au trecut prin această instituţie. Senatul României a fost dintotdeauna un spaţiu al înţelepciunii şi al spiritului dinamic, iar acest lucru a permis afirmarea unor lideri fără egal, indiferent de culoare politică. Dintre aceştia, enumăr oameni precum: Mitropolitul Nifon, primul preşedinte al Senatului, liberalul Dimitrie Ghica, conservatorul Theodor Rosetti, ţărănistul Traian Bratu, sau Mihail Sadoveanu, sau Nicolae Iorga, toţi consacrându-şi experienţa şi competenţa politică în perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial.

De asemenea, vreau să-i amintim pe cei care au condus această insituţie de tradiţie după Revoluţia din 1989: Alexandru Bârlădeanu, Oliviu Gherman, Petre Roman, Mircea Ionescu- Quintus, Nicolae Văcăroiu.

Liderii Senatului ne-au adus aminte, în activitatea lor, de rolul liderilor din trecut, care au făcut ca această ţară să depăşească obstacolele istoriei şi să-şi îndeplinească, pe rând, obiectivele naţionale: obţinerea independenţei, unirea cea mare, modernizarea instituţiilor statului, în trecut, şi integrarea europeană şi euroatlantică, astăzi.

Dincolo de activitatea de legiferare, Parlamentul are, însă, o puternică componentă de reprezentare, atât în ţară, cât şi în străinătate. Chiar dacă la început, în primii ani de după Revoluţie, au intrat în Parlament foarte puţini oameni cu specializare externă, această dificultate a fost reglată în timp.

Modul în care a fost concepută activitatea Senatului, prin Constituţie şi prin legile ţării, a condus la acumularea unei puternice experienţe pentru corpul senatorial, dar şi pentru specialiştii - subliniez - pentru specialiştii care au lucrat ani de zile în acest aparat.

În acest fel, s-a ajuns ca de la entuziasmul de multe ori amator al începutului anilor '90, să se poată vorbi astăzi de o instituţie matură, solidă, în care activează profesionişti de bună calitate.

Un alt element despre care aş vrea să vă vorbesc, ca parte a experienţei mele de parlamentar, este cea a dialogului. Dialogul este forma cea mai evoluată de relaţie interumană civilizată şi din acest motiv eu consider că Parlamentul este un spaţiu de o mare forţă civilizaţională. Faptul că stăm aici, în acelaşi loc, oameni de orientări politice, până la urmă, abordări diferite, reuşim să punem adeseori la punct legi, proiecte, acţiuni comune, înseamnă foarte mult.

O societate care ştie să evolueze pe baza dialogului, ca resursă ultimă a consensului, a regulii majorităţii, este o societate care poate aspira la dezvoltare şi la bunăstare.

Îmi amintesc, din această perspectivă, de experienţa colaborării pe care am avut-o cu regretatul Ion Raţiu. Chiar dacă făceam parte din partide diferite, domnia sa a fost printre cei cu care eu m-am înţeles cel mai bine în Parlament şi pentru puţinii care nu l-au cunoscut - mă refer la cei din această sală - vreau să subliniez faptul că Ion Raţiu a fost un om extraordinar, un om înţelept, în sensul dat de vasta lui experienţă şi de cunoaştere a realităţii.

Colaborarea pe care am avut-o de-a lungul anilor şi experienţa pe care a adus-o din afara ţării, din experienţa parlamentarismului britanic, ne-au fost, de fiecare dată, extrem de utile.

Este important, dragi colegi, dragi prieteni, ca la acest moment să ne gândim la faptul că trăim vremuri extrem de interesante, cum spune un proverb chinezesc, într-un sens ceva mai complex, pentru că atât în ţară, cât şi în restul lumii, echilibrele se schimbă, raporturile de putere nu sunt întotdeauna foarte stabile, există criză de creştere în multe zone din lume şi tranziţia României, în momentul de faţă, într-un context atât de complicat, cum este cel al reaşezărilor raporturilor internaţionale, creează pentru noi toţi o responsabilitate deosebită.

De aceea, Parlamentul va avea un rol special, Senatul va avea acel rol ponderator, de înţelepciune, pe care ni-l dorim cu toţii.

Aş vrea, în final, să adresez felicitările mele senatorilor de astăzi, foştilor senatori, foştilor membri ai Senatului României şi să încercăm împreună să menţinem această tradiţie excepţională a parlamentarismului român, dincolo de dispute şi având, până la urmă, ca obiectiv principal bunăstarea românilor şi realizarea interesului naţional.

Felicitări încă o dată şi la mulţi ani! (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Mulţumesc, domnule prim-ministru.

Invit la microfon pe domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor. (Aplauze.)

Domnul Valer Dorneanu:

Domnule preşedinte al României,

Domnule prim-ministru,

Preafericirea Voastră Teoctist,

Înaltpreasfinţia Voastră Mitropolit Robu,

Domnule preşedinte al Academiei,

Domnilor preşedinţi ai importantelor autorităţi ale statului,

Domnilor miniştri,

Stimaţi colegi parlamentari,

Onoraţi invitaţi,

Deşi Camera Deputaţilor este al doilea element al bicameralismului românesc, pentru a da Cezarului ceea ce e al Cezarului, respectiv Senatului, îmi voi dimensiona astfel discursul, pentru a nu rezulta că noi, Camera Deputaţilor, am fi avut un rol mai important decât al Senatului.

Participăm astăzi, distinşi colegi, la o semnificativă adunare solemnă, consacrată marcării a 14 decenii de la constituirea Senatului României şi de la instituirea sistemului parlamentar bicameral în ţara noastră.

Celebrăm, în fapt, înscrierea şi evoluţia ţării pe calea democraţiei şi, totodată, analizăm prezentul şi prefigurăm perspectiva pe care o dorim, în consonanţă deplină cu înfăptuirile şi imperativele lumii moderne, a cărei esenţă trebuie să fie definită de măsura în care sunt garantate democraţia şi principiile statului de drept.

Vă rog să-mi permiteţi ca de la această tribună să exprim şi eu sincera gratitudine faţă de toţi cei care au pus bazele instituţiei parlamentare din ţara noastră, faţă de cei care de-a lungul vremii şi-au pus sufletul şi mintea în slujba edificării şi consolidării fundamentului democraţiei şi al legislaţiei româneşti, a instituţiei Parlamentului.

Şi fiindcă distinsul meu coleg a amintit figuri celebre de senatori, permiteţi-mi şi mie să-l evoc pe Titulescu, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Constantin Brăiloiu, Ştefan Cico Pop, Nicolae Iorga, Alexandru Vaida Voevod, mulţi dintre ei preşedinţi ai Camerei Deputaţilor.

Este, cred, momentul să aducem omagiul nostru înaintaşilor, care au găsit inspiraţia, ştiinţa şi realismul de a asigura elaborarea unor reglementări ce s-au dovedit viabile, unele dintre ele dăinuind, dacă nu în forma iniţială, cel puţin în esenţă şi spirit, peste timp, supravieţuind trecerii acestuia şi vitregiilor vremurilor.

Este, totodată, ocazia nimerită să adresez cuvinte de mulţumire tuturor membrilor celor două Camere ale Parlamentului României, care în perioada postrevoluţionară au contribuit şi contribuie la buna lucrare a forului legislativ al ţării, adăugând valenţe convingerii, verificate în timp, că Parlamentul constituie mecanismul esenţial al democraţiei.

Doamnelor şi domnilor,

Istoria parlamentară în teritoriile româneşti începe în anul 1831, când în Ţara Românească a fost adoptat Regulamentul Organic, act cu vădit caracter constituţional, aplicat în următorul an şi în Moldova. S-a trecut prin mai multe etape, între care cea a Divanurilor ad-hoc, dubla alegere a lui Cuza ca domnitor a pus, cum este cunoscut, temeiul unirii Principatelor.

Într-o perioadă a domniei acestuia au fiinţat la Bucureşti şi Iaşi câte o Adunare Electivă. În ianuarie 1862 a existat o singură adunare a Principatelor.

La 24 ianuarie/5 februarie 1862 domnitorul Cuza a inaugurat primul Parlament al Principatelor Unite, Adunarea Legislativă a României, care a constituit, deci, primul Parlament unicameral al ţării.

Voi adresa, de la această tribună, urmaşilor mei din 2012 provocarea de a sărbători atunci 150 de ani de la acest măreţ eveniment.

Peste doi ani, când a fost creată instituţia Senatului şi se năştea astfel sistemul bicameral în România, o dată cu adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, considerat prima Constituţiune a României, structura parlamentară a fost consacrată expres în textele fundamentale ale Constituţiilor din 1866 şi 1923.

Din păcate, vitregiile vremurilor au viciat, chiar au anulat mersul spre democraţie în România.

În 1938 Parlamentului i s-au răpit principalele atribuţii.

În 1940 activitatea acestuia a fost suspendată, iar în 1948, în noi şi vitrege condiţii politice, determinate de instaurarea dictaturii comuniste, s-a desfiinţat, practic, atât Parlamentul, cât şi spiritul democraţiei, conceptul de democraţie.

Aşadar, se împlinesc 14 decenii de când românii s-au pronunţat asupra unui statut, în virtutea căruia domnitorul Alexandru Ioan Cuza punea temelia sistemului parlamentar bicameral, moment în care Camerei cea de Obşte i s-a adăugat Corpul Ponderator, Senatul. Se năştea o tradiţie de esenţă democratică ce avea să fie consolidată prin Constituţiile puse în lucru în anii ce au urmat, efectele constând în modernizarea statului, democratizarea societăţii româneşti, menţinerea României în aria valorică a Europeni.

În timp, Senatul şi-a demonstrat viabilitatea, contribuind, împreună cu Adunarea Deputaţilor, la cristalizarea unui sistem legislativ integrat spiritului european, la asigurarea stabilităţii şi continuităţii în România, într-un cadru ce s-a dovedit flexibil, viabil, favorabil înnoirilor.

În fapt, prin acel act din 1864, Alexandru Ioan Cuza devine ctitor al unui nou sistem politic în România.

Este deosebit de relevant că într-un asemenea moment el reamintea domnilor senatori şi domnilor deputaţi deosebita misiune de a întări bazele şi trăinicia instituţiilor constituţionale, mai trebuitoare în România decât oriunde, pentru că ele, aici, sunt sorgintea tuturor puterilor statului.

Aceste baze au fost în anii trecuţi prea mult zdruncinate, prin intrigile şi luptele partidelor, ele nu se pot reîntări decât printr-o strânsă armonie între toate puterile statului.

Să recunoaştem că astăzi, după 140 de ani, îndemnurile marelui domnitor Cuza, ctitorul Unirii, sunt actuale şi ne pun pe umeri şi, în conştiinţă, o mare răspundere, aceea de a trece de la îndemn, de la posibilitate, la certitudine.

Doamnelor şi domnilor participanţi la această măreaţă adunare,

Revoluţia din decembrie 1989 a permis revenirea României la un regim democratic autentic, în aria căruia un loc important îl deţine Parlamentul. Constituţia adoptată prin referendum, în 1991, a consacrat din nou regimul parlamentar bicameral.

Se cunoaşte că au fost discuţii animate, în urma cărora s-a ajuns la o asemenea soluţie, în privinţa structurii forului nostru legislativ. A prevalat punctul de vedere potrivit căruia, într-un stat unitar cum este România, sistemul bicameral este justificat de necesitatea evitării concentrării puterii politice în Parlament şi de asigurarea, în cadrul procedurii legislative parlamentare, a dezbaterii şi adoptării legii de către fiecare Cameră a Parlamentului, în cadrul unui echilibru care presupune atât un filtru suplimentar, care împiedică greşeala şi creşte calitatea, cât şi a unei cenzuri reciproce.

Totodată, structura bicamerală a Parlamentului evită practica mai multor lecturi, specifică Parlamentului unicameral, la intervale minime, care să le asigure eficacitatea.

Se poate ajunge, în cadrul sistemului parlamentar unicameral, la întârzierea în adoptarea legii, ceea ce nu se întâmplă în sistemul actual.

Prin Legea de revizuire din 2003, concepţia asupra relaţiilor dintre cele două Camere ale Parlamentului a evoluat, instituindu-se bicameralismul funcţional. Camerele au atribuţii diferenţiate, cu specializare legislativă, şi joacă în mod alternativ rolul de Cameră decizională.

Noul sistem presupune un dialog al Camerelor, o coordonare între ele, dar decizia finală este întotdeauna a uneia dintre cele două Camere a Parlamentului, şi anume, Camera decizională.

Fără a nega egalitatea camerelor, se asigură, în acelaşi timp, cum am spus, specializarea lor funcţională, îndeosebi în domeniile în care fiecare Cameră îndeplineşte rolul de Cameră decizională.

Stimaţi participanţi,

Cred cu sinceritate că o retrospectivă a activităţii desfăşurate de Parlament, în ansamblu, începând cu 1992, pune în lumină aprecieri încurajatoare şi rezultate substanţiale.

Nu voi face un bilanţ, dar consider că s-a ajuns aici printr-o conlucrare politică profesională, prin eforturi ale tuturor parlamentarilor sau ale marii majorităţi a lor, în spiritul responsabilităţii faţă de activitatea şi calitatea actului legislativ.

S-a avut în vedere, în cea mai mare parte a activităţii depuse, necesitatea contribuţiei la consolidarea statului de drept, la accelerarea reformelor economice şi sociale, la împlinirea obiectivului declarat al ţării noastre, de integrare în structurile europene şi euroatlantice.

Totodată, am urmărit şi cred că într-o măsură apreciabilă am reuşit să demonstrăm propriilor noştri cetăţeni, dar şi lumii, că România este un stat cu un sistem democratic stabil, cu o evoluţie predictibilă şi ireversibilă. Din acest unghi, se impune privită şi activitatea complexă consacrată revizuirii Constituţiei, context în care s-a evidenţiat că, dincolo de poziţiile diferite în unele probleme, a prevalat preocuparea forţelor politice parlamentare de a se consacra în Legea fundamentală acele prevederi care, pornind de la prezent, să fie orientate spre viitor, să pregătească fundamentul normativ, conform cerinţelor pe care le implică răspunsul concret la doleanţele societăţii româneşti, ca şi dobândirea statutului de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, deziderat pe care îl dorim materializat în 2007.

Doamnelor şi domnilor,

Mulţumindu-vă pentru atenţie, daţi-mi voie, în încheiere, să reînnoiesc urările de bine adresate tuturor celor implicaţi în procesul legislativ din ţara noastră, încredinţat fiind că sunt conştienţi de majora responsabilitate ce le revine în aria realităţilor din România şi că în acest spirit vor conlucra pentru a spori şansele de amplificare a încrederii poporului român în instituţiile sistemului nostru parlamentar, pe care îl doresc, cu justificată îndreptăţire, fundament şi garant al dreptăţii, model de echitate, corectitudine, onoare şi demnitate.

Să avem permanent în minte cuvintele "crez" ale marelui om de stat, membru marcant al forumul legislativ al României, într-o perioadă tulbure a istoriei României şi a Europei, Nicolae Titulescu: "Prefer să fiu vinovat de legi, decât de fărădelegi".

Cu aceeaşi pietate să dăm ascultare şi titanului Nicolae Iorga, care spunea: "Fiecare are de făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui întreagă, orice s-ar alege după dânsul, după ce şi-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel ce-şi face datoria, ci interesează datoria care s-a făcut".

Iar, dincolo de timp, răzbate îndemnul adresat cu 140 de ani în urmă de domnitorul Cuza, îndemn pe care l-a citit şi distinsul meu coleg, dar cred că nu vă supăraţi dacă vi-l repet: "Apucaţi-vă serios de lucru - spunea marele nostru domnitor. În cercetarea legilor ce vi se vor prezenta puneţi acea realitate care decurge din tăria convingerilor, care dă putere consiliilor şi care dovedeşte cu atât mai multă credinţă şi patriotismul cetăţeanului".

Să lăsăm, aşadar, stimaţi colegi, deoparte disputele sterile, gâlcevile, orgoliile şi vanităţile şi să ne punem exclusiv în slujba Măriei Sale, Poporul Român!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Invit la microfon pe domnul Ioan Vida, preşedintele Curţii Constituţionale.

Domnul Ioan Vida:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Camerelor legiuitoare,

Domnule prim-ministru,

Preafericite Patriarh,

Eminenţa Voastră,

Domnilor parlamentari,

Stimaţi invitaţi,

Onorat auditoriu,

Împlinirea a 140 de ani de la înfiinţarea Senatului şi de la naşterea bicameralismului în România îmi oferă prilejul de a confirma că bicameralismul nu este un fenomen legat în exclusivitate de federalism şi mai ales că România s-a născut, s-a situat de la începuturile sale pe un trend istoric pozitiv.

Din secolul al XIX-lea şi până în secolul XXI bicameralismul a ajuns la cote remarcabile la nivel mondial. Aproape 70 din statele federale şi unitare ale lumii au parlamente bicamerale.

Cred că nu întâmplător istoria românilor a legat consacrarea sistemului parlamentar bicameral şi constituirea Senatului ca, iniţial, Corp Ponderator, de momentul decretării şi promulgării de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 2 mai 1864, a primei Legi fundamentale a României, ce emana de la o autoritate românească, anume Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858.

Născută într-o conjunctură politică internă tensionată, această lege exprima prin conţinutul său mai mult decât ar fi putut să o facă orice alt instrument internaţional, frământările şi necesităţile unei societăţi a cărei clase politice îşi asuma din ce în ce mai evident rolul de reprezentant al nevoilor naţionale.

În acest context, realitatea unui joc politic veritabil a condus la tensiuni insurmontabile între instituţiile statului, disensiunile şi contradicţiile dintre puterea executivă şi cea legislativă unicamerală neputând fi rezolvate.

Astfel, s-a impus necesitatea unei a treia forţe, care, aşa cum anunţa domnitorul Alexandru Ioan Cuza: "va şti a feri ciocnirile între puterile statului, va menţine echilibrul între dânsele şi aşa va apăra neatinse pactul fundamental şi libertăţile publice ale României".

Departe de a rămâne doar un moment izolat în istoria parlamentarismului românesc, generat de nevoi temporare, bicameralismul s-a impus şi în Constituţia din 1866, găsindu-şi un generos sprijin în reprezentanţii curentului conservator şi în însuşi noul domnitor Carol I.

Justificată, atât de modelul bicameral al statelor europene, dar şi de necesitatea de a modera acţiunea legislativă, reducând atotputernicia unei singure adunări, existenţa Senatului venea să asigure echilibrul atât de necesar al societăţii, în procesul elaborării şi adoptării unei legislaţii dedicate, cu precădere, marilor reforme.

Asumat deja ca o tradiţie, bicameralismul, şi implicit existenţa Senatului, au fost preluate în Constituţiile din 1923 şi 1938.

În toată această perioadă de timp, prin vocea Senatului, au fost exprimate cu curaj, talent şi spirit de răspundere, cele mai acute năzuinţe naţionale. Astfel, pot fi amintite numele lui Constantin I. Nicolaescu, preşedintele Senatului, care în 1927 se pronunţa împotriva tendinţelor preconizate de fascism, de desfiinţarea vieţii constituţionale, a lui Grigore Gafencu, care în 1934 atenţiona asupra pericolului care îl reprezintă cel de-al treilea Reich, dar şi al senatorului academician Ştefan Ciobanu, care s-a pronunţat în numele parlamentarilor şi fruntaşilor vieţii publice şi culturale dintre Prut şi Nistru.

După 1946, Senatul a fost desfiinţat, iar reprezentarea voinţei poporului a fost conferită unei singure adunări, fapt ce a dus practic la deprecierea vieţii parlamentare, devenită un instrument de ratificare facilă a deciziilor adoptate la nivelul Partidului Comunist.

Urmare a Revoluţiei din decembrie 1989, problema opţiunii între un sistem parlamentar monocameral sau bicameral, s-a conturat iar ca un obiect al preocupării politice, dându-se câştig de cauză bicameralismului.

Subordonându-se acestei idei, Constituanta a îmbrăţişat formula bicameralismului integral, de inspiraţie italiană, care a aşezat Senatul pe o poziţie de egalitate cu Camera Deputaţilor, conferindu-i aceeaşi legitimitate şi aceeaşi putere cu aceasta.

Determinată, aşadar, de nevoia de a preîntâmpina concentrarea puterii în Parlament, aşa încât nici una dintre camerele acestuia să nu devină despotică sau suport al unui regim autoritar, cât şi de dorinţa de a optimiza procesul de legiferare, organizarea şi funcţionarea aproape identică a celor două Camere şi-au demonstrat eficienţa în anii ce au urmat adoptării Constituţiei din 1991, dar au relevat şi o serie de neajunsuri pe care România, în urma exerciţiului democratic dobândit, dar şi în perspectiva integrării în structurile euroatlantice, trebuia să le soluţioneze.

Analizând anii de existenţă şi evoluţie a instituţiei Senatului în societatea românească este greu să nu observăm rolul esenţial pe care acesta l-a jucat în momentele cheie ale istoriei noastre, în special în acelea în care România a dorit să se afirme ca un stat democratic, în care suveranitatea naţională aparţine poporului român, iar separaţia şi echilibrul puterilor în stat reprezintă un principiu suprem, de sorginte constituţională.

Născut ca urmare a năzuinţelor şi frământărilor interne, Senatul s-a constituit, astfel, într-un adevărat punct de echilibru, atât de necesar societăţii româneşti, adaptându-se evoluţiei acesteia, dar şi determinând traiectoria ei.

Acestui trecut glorios îi dorim un viitor pe măsură.

La mulţi ani Senatului României şi membrilor săi! (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Îi dau cuvântul domnului Oliviu Gherman, fost preşedinte al Senatului, şi urmează la cuvânt domnul senator Petre Roman.

Domnul Oliviu Gherman:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Camerelor legiuitoare,

Domnule prim-ministru,

Înalţi conducători ai bisericilor româneşti,

Doamnelor şi domnilor actuali şi foşti parlamentari,

Onorat asistenţă,

Vă mărturisesc că, aşezându-mă în acest loc care mi-a fost destinat, am avut un moment de ezitare şi prima reacţie ar fi fost aceea să mă aşez cu un loc mai la dreapta. Şi aceasta mă conduce să vă rog să acordăm un minut de reculegere în memoria primului preşedinte al Senatului postdecembrist din România, academicianul Alexandru Bârlădeanu, şi a senatorilor decedaţi. (Se păstrează momentul de reculegere.)

Vă mulţumesc.

Senatul României, constituit în prima legislatură constituţională postdecembristă, trebuia să răspundă unor provocări deloc neglijabile, printre care se situa, nu în ultimul rând, nivelul de excepţie al Senatului, care a funcţionat în timpul Adunării Constituante. O dificultate suplimentară a provenit din faptul că senatorii aleşi, cu infime excepţii - remarc cu mare plăcere lecţiile de democraţie pe care le-am primit de la fostul coleg, vicepreşedintele Radu Câmpeanu -, aveau o minimă experienţă legislativă, iar structura rezultată în urma alegerilor legislative nu se sprijinea pe o majoritate consitentă, impunându-se alianţe fragile, atât în zona majorităţii, cât şi a opoziţiei.

Dar dificultatea cea mai importantă a provenit din cerinţele economice presante ale tranziţiei, care s-au acumulat îngrijorător în ultimele luni ale Adunării Constituante: eliminarea imperativă a subvenţiilor de stat, liberalizarea adaosului comercial şi introducerea taxei pe valoare adăugată. Numai una dintre acestea, oricare, ar fi fost suficientă pentru supunerea populaţiei României la sacrificii enorme, cu atât mai mult punerea în aplicare simulată a celor trei măsuri.

Indiferent că se conştientizează sau nu acest aspect, primii doi ani ai legislaturii 1992-1996 s-au desfăşurat cu această piatră de moară legată de picioare.

Ca o consecinţă a polimorfismului politic din Senat, presiunile populiste s-au exercitat din toate părţile, Majoritate şi Opoziţie, partidul relativ majoritar din care făceam şi eu parte reuşind cu greu să opereze în aceste condiţii.

O problemă la fel de dificilă provenea din necesitatea de a adapta din mers legile elaborate în timpul Constituantei sub lozinca "Nu ne vindem ţara!" la cerinţele reale ale economiei de piaţă.

Optimismul hazardat privitor la termenele de punere în practică a retrocedării terenurilor agricole proprietarilor de drept s-a soldat cu un jaf masiv la nivelul utilajelor agricole necesare pentru asigurarea hranei, seceta endemică amplificând dezastrul.

Alături de problemele economice multiple ilustrate mai sus prin câteva exemple, un obiectiv la fel de important sau poate chiar mai important era acela de a cultiva şi amplifica virtuţile democraţiei. Era greu să îţi convingi mai ales partenerii că democraţia nu este un concept vid, că Opoziţia nu este un obiect de decor, că Majoritatea are puterea votului, iar Opoziţiei trebuie să îi fie asigurată posibilitatea reală de a se exprima în promovarea legilor.

Era la fel de greu să convingi Opoziţia că simpla negare a tezelor promovate de Guvern este un mod pervers de autoanihilare. Altfel spus, legislatura la care mă refer trebuia să se constituie într-o şcoală de democraţie care să consolideze paşii modeşti făcuţi în timpul Adunării Constituante.

Era necesar ca aşa-zisa eficienţă în procesul legislativ să fie înlocuită treptat printr-o dezbatere consistentă, în care soluţia finală, legea, să nu fie o simplă repetare a tezei iniţiale, proiectul.

Nu voi face o enumerare a principalelor legi elaborate în cursul menţionatei legislaturi, deşi "producţia" legislativă a fost consistentă şi mai ales ascendentă de la an la an.

În mod deliberat, mă voi opri la trei dintre legile elaborate: Legea învăţământului, Legea accelerării procesului de privatizare şi Legea locuinţei.

Incontestabil, Legea învăţământului fixează un cadru generos pentru dezvoltarea învăţământului în România. Întrebarea firească este: în condiţiile globalizării, poate pretinde cineva că are soluţii pentru dezvoltarea în perspectivă a învăţământului? Nu cumva măsurile ulterioare privitoare la învăţământ au modificat conţinutul legii? Este un panaceu soluţia americană a unui învăţământ foarte lax, desprinsă de realităţile americane?

În locul discuţiilor de substanţă, s-a preferat o competiţie populistă privitoare la procentul din p.i.b. acordat învăţământului, şi principalii susţinători ai unor soluţii populiste au fost chiar parlamentari ai partidelor de guvernământ, iar opozanţii erau, paradoxal, reprezentanţii Guvernului care, pe baza unor argumente economice solide, uitau că învăţământul este o prioritate naţională.

Era mai bine să nu se elaboreze o Lege a învăţământului, în haosul postdecembrist care a transformat învăţământul într-o afacere?

Era necesar să se elaboreze unele repere consistente dar rigide?

Iată doar câteva întrebări pe care mi se pun în legătură cu această lege.

Referitor la Legea accelerării privatizării, am un singur regret, care coincide poate cu cel al maliţioşilor: că nu mi-am dat demisia din fruntea propriului partid şi a Senatului după înfrângerea la vot, în forurile de conducere ale partidului, a propunerii mele de promovare a Legii prin asumarea răspunderii Guvernului. Mă întreb şi acum, ca şi atunci, cum se accelerează un proces printr-o lege trecută cu încetinitorul prin Parlament. De ce nu s-a acceptat promovarea unei legi destinate accelerării prin procedeul atât de solid al angajării răspunderii Guvernului, un procedeu constituţional?

Îmi recunosc incapacitatea de a înţelege. Mă întreb în treacăt câte procente am pierdut la alegerile din 1996 din cauza acestei întârzieri.

Legea locuinţei, pe lângă meritele sale incontestabile, se caracterizează prin laitmotivul legislativ - se preocupa de preferinţă cu ceea ce era interzis, şi nu cu ceea ce trebuie promovat.

Şi, acum, un singur punct delicat: este nevoie de un Corp Ponderator?

Dacă privim Parlamentul ca o structură deliberativă, este evident că Senatul este necesar. Am vorbit despre o structură conversantă, Cameră - Senat, şi nu despre un ecou la un sunet identic cu acesta, aşa cum a funcţionat Senatul în legislaturile de până acum.

Prevederile Constituţiei modificate, completate printr-o Lege electorală curajoasă, pot genera o structură conversantă. Nu este esenţial cum se aleg senatorii; este esenţial să se precizeze ce interese reprezintă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât descentralizarea deciziei va trebui să contrapună într-un mod democratic interesele locale celor globale.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Mulţumesc domnului profesor Oliviu Gherman.

Permiteţi-mi să invit la microfon pe domnul senator Petre Roman, fost preşedinte al Senatului, şi urmează la cuvânt domnul senator Mircea Ionescu Quintus.

Domnul Petre Roman:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Parlamentului,

Domnule prim-ministru,

Preafericirea Voastră,

Eminenţa Voastră,

Stimate şi stimaţi colegi,

Stimaţi invitaţi,

Într-adevăr, la această aniversare, cred că întrebarea care a existat şi persistă este aceeaşi: este nevoie de Senat?

La această întrebare aş încerca să răspund foarte pe scurt: mai întâi, că ar fi de remarcat un lucru care s-a mai spus - că Senatul s-a născut în România ca o Cameră Ponderatoare, iar nu ca o Adunare de tip federativ sau regional. Este un fapt foarte important. Prin urmare, de pe această poziţie aş dori să dăm răspunsul - Cameră Ponderatoare.

Experienţa mea, ca senator, ca preşedinte al Senatului, în acest mandat membru în Comisia juridică a Senatului, mă îndeamnă să afirm că existenţa Senatului este un fapt politic pozitiv. Existenţa Senatului este utilă şi într-o anumită măsură eficientă.

Ca să fiu mai exact, în sensul politic al cuvântului, cred că avantajele existenţei Senatului precumpănesc asupra dezavantajelor, existând desigur şi dezavantaje, între care costurile de întreţinere sunt desigur foarte importante.

Dar cea mai mare întrebare este cea cu privire la legi. Parlamentul face legi. Legile sunt bune dacă cetăţenii le consideră bune. Legile sunt de calitate dacă, în aplicarea lor, magistraţii, judecătorii şi toţi cei care operează în câmpul juridic le pot utiliza cu eficienţă, fără ambiguităţi, fără a da răspunsuri care să fie uneori într-un fel, alteori în alt fel, cu alte cuvinte, care să ducă la confuzii şi la dureri ale cetăţenilor.

Dacă noi am pune întrebarea concetăţenilor noştri "Oare legile sunt bune?", mi-e teamă că am fi aproape în imposibilitate de a face faţă părerilor negative, din păcate. De ce? Pentru simplul motiv că oamenii văd în legi o speranţă. O lege trebuie să fie bună pentru că le dă ceva, le dă un drept, le aduce un mai bine, şi, pentru foarte mulţi, din păcate, aceste legi pe care le dăm, care la un moment dat chiar pot fi bune, se depreciază. Dar, pe de altă parte, în ceea ce priveşte calitatea textelor juridice, aici aş plasa avantajele existenţei Senatului cu experienţa pe care o am. Calitatea legiferării am convingerea că a fost net îmbunătăţită prin faptul că a existat, pe lângă Camera Deputaţilor, alături de Camera Deputaţilor şi Senatul.

Am asistat la foarte multe situaţii, foarte multe împrejurări în care texte de lege care erau neclare, strâmbe chiar, au fost corectate, puse unde trebuie, puse într-o înţelegere clară, într-o coerenţă, într-o logică datorită muncii realizată de Senat.

De asemenea, aş spune, de această dată în fosta calitate de preşedinte al Senatului, că a contat foarte mult această modalitate care este reunirea celor două Camere, deci existenţa a două Camere care lucrează şi împreună în cazul unor evenimente majore, şi, din perioada mandatului în care am fost preşedinte, aş menţiona două, care au avut consecinţe foarte importante şi neapărat pozitive.

Ianuarie 1999, când România a fost pe punctul din nou de a se prăbuşi în haos datorită ultimei mineriade, fenomen care la vremea aceea nu mai putea fi imaginat de nici o ţară europeană care pornise pe drumul democraţiei. Atunci, forţele politice, cu o excepţie, au înţeles să-şi dea mâna pentru a salva democraţia, pentru a salva ceea ce înseamnă o guvernare normală.

Şi un alt eveniment care a fost de asemenea în 1999, şi anume atunci când, prin votul Parlamentului, România s-a alăturat NATO în operaţiunile din Iugoslavia. Ştiţi foarte bine că au fost şi poziţii contrare. Cu toate acestea, rezultatul final, ca urmare a dezbaterilor, care nu au fost dezbateri uşoare - au fost dezbateri complicate în care s-au adus, pe bună dreptate, tot felul de argumente, fiecare considerând că interesul naţional ar fi de partea gândirii sale, cu o anumită legitimitate fiecare, a precumpănit în mod cert interesul pentru ţară şi, în cele din urmă, România a dat atunci un semnal care i-a fost folositor ulterior, şi încă în cel mai înalt grad.

Iată de ce, stimate şi stimaţi colegi, cred că precumpănesc avantajele faţă de dezavantajele în ce priveşte existenţa Senatului.

Cândva, într-o anumită împrejurare, ca preşedinte al Senatului, am spus: "Noi suntem Senatul". Această propoziţie a fost oarecum controversată. Eu mă gândeam pur şi simplu: noi suntem Senatul, adică Senatul există chiar şi atunci când unii sunt supăraţi foarte tare şi alţii se bucură prea mult.

Astăzi, daţi-mi voie să spun, noi salutăm, noi respectăm, noi admirăm Senatul României acum, şi vă rog mult, şi pentru viitor.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Valer Dorneanu:

Vă mulţumim, domnule senator.

Îl invit la microfon pe distinsul nostru coleg Mircea Ionescu Quintus, care a avut o valoroasă contribuţie în Comisia Constituţională, ţin să precizez acest lucru.

Îl rog să îmi permită, până va lua domnia sa cuvântul, să vă rog pe dumneavoastră să îi permiteţi domnului prim-ministru Adrian Năstase să se retragă şi să îi mulţumim pentru participare, pentru că la ora 16,00 încep ceremoniile de primire a vicepreşedintelui Africii de Sud şi, totodată, convorbirile oficiale. Vă mulţumesc, domnule prim-ministru. (Aplauze.)

Aveţi cuvântul.

Domnul Mircea Ionescu Quintus:

Domnule preşedinte al României,

Preafericite Părinte Patriarh,

Eminenţa Voastră,

Domnilor preşedinţi ai Camerei Deputaţilor şi Senatului,

Domnule prim-ministru, încă sunteţi în sală,

Doamnă şi domnilor miniştri,

Distinşi invitaţi, de aici şi de sus,

Excelenţele voastre, reprezentanţi ai Corpului Diplomatic,

Doamnelor şi domnilor colegi, şi îngăduiţi-mi să spun, şi prieteni,

Onorată asistenţă,

Între interesantele şi documentatele alocuţiuni rostite la această sesiune solemnă, am socotit că intervenţia pe care o fac nu trebuie să fie mai lungă decât scurta durată a dregătoriei mele de preşedinte al Senatului.

Însă, cum poţi cuprinde în câteva cuvinte o istorie parlamentară de 140 de ani, împletită cu însăşi istoria ţării, dar întreruptă cu brutalitate de un regim instalat de tancurile armatei roşii împotriva tradiţiilor şi năzuinţelor noastre democratice?

Cum să nu te cutremuri amintindu-ţi de alcătuirea de tip sovietic a Marii Adunări Naţionale, numai în faţa căreia doreau să răspundă cei doi simpli cetăţeni, al căror sfârşit a fost pe cât de grabnic hotărât, pe atât de meritat?

Nu mă voi întoarce în timp, ci mă voi opri doar în zilele noastre, când ne străduim să ne facem datoria, urmând pilda marilor noştri înaintaşi şi, mai ales, să răspundem încrederii investite în noi de milioane de concetăţeni, adesea nemulţumiţi şi dezamăgiţi de modul în care îi reprezentăm. Desigur că nu toate judecăţile care ne privesc sunt corecte, după cum multe din observaţiile critice sunt îndreptăţite.

Este de netăgăduit că o parte din parlamentari nu îşi exercită eficient mandatul, fie nedându-i importanţă, fie având alte preocupări, fie pur şi simplu nefiind pregătiţi pentru astfel de îndatoriri. Din acest motiv, poate, opinia publică nu ne este favorabilă, aşezându-ne nediferenţiat şi adesea nedrept pe ultimele trepte de credibilitate.

Dar la fel de incontestabil este faptul că la începutul anilor '90 ne găseam în faţa unui grav vid legislativ şi că am fost obligaţi să dezbatem şi să adoptăm într-un răstimp foarte-foarte scurt mii de acte normative, începând cu o Constituţie de care ne mândrim şi sfârşind acum câteva zile, cu adoptarea în Senat a importantului Cod Civil, tot atât de bătrân ca şi Senatul nostru.

Îmi amintesc că imediat după alegerea mea ca preşedinte, adresând mulţumiri colegilor senatori, le ceream ca împreună să desfăşurăm o activitate rodnică, încercând astfel să îmbunătăţim imaginea, repet, nedreaptă a unui Senat care nu se ridica la înălţimea îndatoririlor.

Iar acum aproape patru ani, la deschiderea ultimei noastre legislaturi, îmi exprimam credinţa că nici o prioritate nu vine înaintea obligaţiei de a ne dedica experienţa, competenţa şi întreg timpul nostru disponibil răspunderilor ce ne revin. Şi tot atunci, ca preşedinte de vârstă, îmi manifestam speranţa că noul Senat va constitui un cadru stimulativ pentru toţi membrii săi, indiferent de culoarea politică, şi că vom putea găsi căile unei conlucrări fructuoase pentru adoptarea legilor pe care alegătorii le aşteaptă din partea noastră.

Domnule preşedinte,

Onorată asistenţă,

În aceste clipe aniversare, când ne întoarcem în timp pentru a putea privi cu încredere şi nădejde viitorul, îngăduiţi-mi să sper că alegerile din noiembrie, la care eu nu voi participa decât ca votant, vor trimite în Parlament oameni mai destoinici şi mai hotărâţi în asumarea răspunderilor, iar peste zece ani, la sărbătorirea unei vârste rotunde a Senatului, cei de atunci şi puţini dintre cei de astăzi îşi vor aminti poate cu nostalgie şi cu gratitudine de pionierii legislaturilor de la cumpăna dintre milenii care s-au învrednicit să trezească la viaţă şi să reaşeze pe făgaşul lor tradiţiile democratice ale poporului român.

Vă mulţumesc pentru atenţia cu care am fost ascultat. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Vă rog să îmi permiteţi să dau cuvântul domnului Eugen Simion, preşedintele Academiei Române. Urmează la cuvânt domnul senator Ion Solcanu, preşedintele Grupului senatorial al Partidului Social Democrat.

Domnul Eugen Simion:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Parlamentului,

Preafericite Patriarh,

Monseniore,

Doamnelor şi domnilor senatori,

Senatul României împlineşte 140 de ani.

Daţi-mi voie ca, după atâtea cuvinte de laudă, să aduc şi firitisirile Academiei Române, o instituţie doar cu doi ani mai tânără decât Parlamentul pe care îl sărbătorim azi. Diferenţa este chiar mai mică dacă luăm în seamă faptul că în realitate Senatul şi-a deschis lucrările în decembrie 1864, iar Societatea Literară, prima denumire a Academiei Române, a început să funcţioneze la începutul lunii aprilie 1866.

Făcând o socoteală simplă, vedem că între primul Corp Academic şi primul Corp Ponderator al Senatului este o distanţă de doar 16 luni.

Ele s-au născut aproape deodată, din fervoarea şi înţelepciunea acelei superbe generaţii de intelectuali şi de oameni politici, generaţia care a pus în fond bazele unui stat naţional român, independent şi modern. O generaţie strălucită în care regăsim pe mai vârstnicii Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, logofeţi, adică întemeietori de şcoală şi creatori de limbă, şi pe mai tinerii Mihail Kogălniceanu, George Bariţ, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi atâţia alţii veniţi din toate părţile românităţii, inclusiv din acele ţinuturi care în momentul acela se găseau sub stăpânire străină.

Dacă consultăm listele celor care au fondat Academia Română şi listele primilor senatori români, constatăm un fapt interesant: mulţi dintre tinerii academicieni erau sau fuseseră miniştri, senatori sau membri ai Adunării Elective, în fine, participau intens la viaţa politică a Principatelor Unite. Kogălniceanu, Ghica, Titu Maiorescu sunt doar trei nume. Aş putea cita numeroase altele.

Pentru ei, ştiinţa, artele şi politica mergeau împreună, şi ei doreau să se pună în slujba naţiunii române pe care vor să o unească şi să o consolideze.

Făcând iarăşi o simplă socoteală, am constatat că 12 dintre foştii preşedinţi ai Senatului au fost membri ai Academiei noastre, iar din 1923 preşedintele Academiei Române era senator de drept pe timpul mandatului său.

Doamnelor şi domnilor senatori,

Montesquieu spunea în "Scrisori persane" că "Privilegiile trebuie să fie pentru Senat, iar respectul simplu pentru senator."

În privinţa privilegiilor, nu am căderea să mă pronunţ. Socotesc doar că, în afară de respect, senatorii trebuie să se bucure de privilegiul cel mai mare, acela de a reprezenta o naţiune care şi-a găsit vocaţia ei europeană.

Pentru noi, românii, Senatul este o instituţie fundamentală. Ea trebuie să fie respectată şi să se bucure de respectul celor ce vă trimit pe dumneavoastră, domnilor senatori, în acest înalt, repet, Corp Ponderator. De la el aşteptăm legi bune, legi drepte, legi care să facă să funcţioneze România modernă, România profundă.

Academia Română ţine încă o dată să vă felicite pentru ceea ce aţi făcut, pentru ceea ce aţi făcut bine pentru ştiinţa şi cultura română.

Academia ţine să-şi exprime speranţa că Senatul va iniţia şi va vota de aici înainte mai multe legi în favoarea culturii şi a cercetării ştiinţifice.

Academia Română, care este o instituţie autonomă, simbolul, cum ştiţi, al unităţii spirituale şi al spiritualităţii româneşti, nu are alt protector decât Parlamentul României.

Cei 3.500 de cercetători din Academie aşteaptă ca Senatul să-şi găsească timp şi să discute o dată situaţia cercetării în România şi să ridice modestul procent de 0,012% din p.i.b. pentru cercetare la procentele cerute de Comunitatea Europeană.

Academia Română aşteaptă ca cele 500 de mii de documente luate samavolnic din Biblioteca Academiei, prin ordin de la cabinetul 2 în anii '70 şi trimise la Arhivele Statului, să se întoarcă acolo de unde au fost smulse.

Academia Română aşteaptă cu răbdare şi încredere ca injusta ordonanţă de guvern care interzice Academiei Române să-şi revendice cele 35 de clădiri din Bucureşti şi din alte localităţi, clădiri donate de oameni de bine din această ţară, să fie anulată, şi bunurile Academiei să fie restituite.

Membrii Academiei Române aşteaptă, în fine, ca Parlamentul României şi Guvernul României să nu îngăduie să fim alungaţi din Casa oamenilor de ştiinţă, cu asentimentul Secretariatului General al Guvernului, de nişte moştenitori dubioşi.

În final, domnule preşedinte şi domnilor senatori,

Academia Română aşteaptă să apăraţi în chip mai eficient instituţiile statului român, printre care, cu voia dumneavoastră, se găseşte şi Academia Română, cu un an şi jumătate mai tânără, cum am spus, decât înalta instituţie pe care o sărbătorim astăzi.

Să o apăraţi, de pildă, de invazia de academii şi de legi care acordă aproape în chip rapsodic titluri de academician şi indemnizaţii viagere oricui doreşte din această ţară.

Doamnelor şi domnilor,

Reluând propoziţia lui Montesquieu, aş încheia:

Senatul României să aibă viaţă lungă şi să se bucure de tot respectul nostru, iar senatorii să aibă, în afară de stima noastră, privilegiile pe care legile ţării şi legile morale ale societăţii noastre le îngăduie.

Fiţi, dar, în continuare un corp ponderator într-o lume care se mişcă repede.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Dau cuvântul domnului senator Ion Solcanu, preşedintele Grupului parlamentar al PSD-ului. Va urma la microfon domnul senator Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Grupului parlamentar al Partidului România Mare din Senat.

Domnul Ion Solcanu:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Camerelor Legiuitoare,

Preafericirea Voastră,

Eminenţa Voastră,

Doamnă ministru,

Domnilor miniştri,

Onoraţi membri ai Corpului diplomatic,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Distinşi invitaţi,

Omagiem astăzi, în sesiune solemnă, aniversarea a 140 de ani de existenţă a Senatului României.

Acest frumos jubileu vine să încheie practic o serie întreagă de proiecte, simpozioane şi reuniuni ştiinţifice, manifestări dedicate aniversării evenimentului în ţară, la Iaşi şi la Cluj - Napoca, dar şi în străinătate.

În asemenea momente, se apelează la recursul la istorie. În parte, o voi face şi eu.

Instituţia politică a Senatului îşi are sorgintea în zorii plămădirii României moderne.

Întemeietor de stat modern român, domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, va pune bazele sistemului bicameral românesc prin adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, înfiinţând Corpul Ponderator, Senatul, a doua Cameră legiuitoare, alături de Camera cea de Obşte, Adunarea Electivă.

Instituţia Senatului era, se poate spune, veriga lipsă a reformei politico-administrative aflată, alături de reforma agrară, în centrul operei de consolidare şi modernizare a statului naţional român, operă dificilă, în slujba căreia se va pune domnitorul român, alături de iluştrii săi colaboratori Mihail Kogălniceanu, Nicolae Cretzulescu, Costache Negri şi alte figuri remarcabile ale istoriei noastre moderne.

Distins auditoriu,

La începuturile sale, Corpul Ponderator, Senatul, era compus din membri de drept în număr de 9, pe de o parte, şi din alţi 64 de membri numiţi de domn, pe de altă parte.

Cu prilejul întrunirii celor două Camere, Senatul şi Adunarea Electivă, domnitorul Alexandru Ioan Cuza arăta în mesajul său "Rosturile instituţiei nou create": "Astăzi, spunea domnitorul, reaşez ţara în deplinul exerciţiu al constituţiunii sale. Instituţiile noastre s-au completat prin înfiinţarea Senatului, carele, fiind Corp Ponderator, va şti a feri de ciocnirile între puterile statului, va menţine echilibru între dânsele."

Onorată asistenţă,

Ca orice organism perfectibil, şi Corpul Ponderator, creat în 1864 de Alexandru Ioan Cuza, a suferit mai târziu, în 1866, reorganizarea după modelele occidentale, unul dintre cele agreate fiind cel belgian.

După detronarea lui Cuza, toate grupările politice, cu excepţia moldovenilor moderaţi ai lui Kogălniceanu şi a câtorva munteni, au contestat Senatul, ameninţat chiar cu desfiinţarea sa.

Potrivit noii Constituţii a Principatelor Unite, promulgate de Carol I la 1 iulie 1866, membrii Senatului nu mai erau numiţi, ci aleşi, ca şi deputaţii. De abia din acest moment apare bine definit termenul de Senat, corp legiuitor care urma să funcţioneze împreună cu Adunarea Deputaţilor, ambele rezultate însă exclusiv din alegeri.

Senatul României va da proba de tărie în timpul unor momente de foc, cruciale pentru destinul României, precum războiul de independenţă, războaiele balcanice şi primul război mondial.

Stimat auditoriu,

Am evocat aceste momente de neuitat tocmai pentru a evidenţia rolul decisiv al acestei instituţii pe care o servim şi noi astăzi, în modernizarea statului nostru şi în democratizarea societăţii româneşti.

De-a lungul vremii, membrii Senatului au ştiut să se mobilizeze în momentele de cumpănă şi au slujit cu precădere interesul naţional, menţinând ţara în legătură directă cu valorile reale ale democraţiei. Tocmai din acest motiv, este regretabil faptul că tradiţia noastră parlamentară a fost brusc întreruptă pentru aproape o jumătate de secol - între 1940 şi 1989 - şi, în aceste condiţii, rolul Revoluţiei din Decembrie 1989 în repunerea în drepturi a sistemului parlamentar bicameral este cu adevărat salutar.

Nu pot să nu amintesc aici că structurile provizorii de putere ale Revoluţiei, reprezentate de CFSN, apoi de CPUN, de până la alegerile din 20 mai 1990, au pregătit renaşterea sistemului parlamentar în varianta sa bicamerală, în conformitate cu Decretul lege nr.92 din martie 1990.

Astăzi, la aproape 15 ani distanţă de la alegerile din 20 mai 1990 şi de la primul Senat postrevoluţionar, suntem datori să privim înapoi cu luciditate şi să constatăm că am parcurs împreună toate etapele - de la vârsta copilăriei democraţiei, când ne prezentam în competiţia electorală cu peste 70 de formaţiuni politice, la maturitate, prin sedimentarea a câtorva partide importante. De altfel, Alexandru Bârlădeanu, primul preşedinte al Senatului României de după Revoluţie, anticipa încă din 1990, cu un adevărat spirit vizionar, acest rezultat.

În viitor, cred că vor rămâne trei-patru partide mai importante care să reflecte într-adevăr structura socială a societăţii noastre.

Onorat auditoriu,

Sunt convins, şi sper să fiu în asentimentul dumneavoastră, că, de-a lungul celor 140 de ani de la înfiinţare şi până astăzi, Senatul şi-a dat adevărata măsură a capacităţilor sale, factor de stabilitate şi mediator între puterile statului, garant şi apărător al interesului naţional, al libertăţilor publice şi al Constituţiei României. Dar, dincolo de propriile noastre opinii, trebuie să fim conştienţi de faptul că istoria va fi instanţa nepărtinitoare care ne va judeca, aşezând instituţia pe care o reprezentăm şi noi astăzi la locul cuvenit.

La mulţi ani, Senatul României! (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Dau cuvântul domnului preşedinte Corneliu Vadim Tudor, din partea Grupului parlamentar al PRM. După aceea, va urma la cuvânt domnul senator Nicolae Vlad Popa, preşedintele Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Senat.

Domnul Corneliu Vadim Tudor:

Doamnelor şi domnilor,

Permiteţi-mi să încep prin a acuza cenzura aplicată acestui moment aniversar care se petrece o dată la un deceniu: deşi Televiziunea Română se pare că înregistrează totul, dar nu transmite nimic, Radio România a transmis în direct doar până acum câteva minute, legătura fiind întreruptă. Nu mi se pare corect acest comportament.

Onorată asistenţă,

În urmă cu 140 de ani, părintele statului român modern, Alexandru Ioan Cuza, susţinut de principalul sfetnic al său, Mihail Kogălniceanu, întemeia o instituţie fundamentală, care avea să contribuie decisiv la făurirea României Mari, Senatul.

De altfel, în scurta sa domnie de numai şapte ani, cifră biblică, cifră pitagoreică, iubitul prinţ al Unirii a revoluţionat totul, curăţat putregaiurile reminiscenţelor fanariote, a înfiinţat un număr impresionant de instituţii atât de necesare şi a deschis larg ferestrele ţării către lumea modernă.

Se poate spune că aceea a fost prima integrare a României în Europa. Iar cel care i-a urmat la cârma noului stat, domnitorul şi mai apoi regele Carol I, a ascultat de glasul celor mai luminaţi fruntaşi ai clasei politice, continuând şi desăvârşind opera de reformare din temelii a României.

Erau timpuri eroice, de elanuri şi descătuşare a ceea ce istoricul Vasile Pârvan avea să numească "energiile naţionale". Erau timpuri în care pe prima scenă a societăţii româneşti nu ar fi putut în ruptul capului să pătrundă analfabeţii, deţinuţii de drept comun şi evadaţii din caverne, fiindcă spiritul public i-ar fi respins imediat cu un dispreţ suveran.

Mă aflu în posesia unui document original în care numeroşi protagonişti ai acelor vremuri au consemnat cu mână proprie gânduri vizionare despre locul, rolul şi destinul mesianic al neamului românesc. Unul dintre ei este Dumitru Drăghicescu, întâiul mare sociolog român, cel care ne-a lăsat oglinda veridică a capodoperei intitulate "Din psihologia poporului român". Ei bine, la 10 decembrie 1919, acest om dificil, care aducea veşti proaste pentru cei obişnuiţi cu cădelniţa trufiei, a scris ceva antologic: "Neamul românesc reunit, fiind puntea de trecere între Orient şi Occident, are o menire providenţială între cele două lumi - să continue, să dezvolte şi să propage civilizaţia latină şi ideea de drept a strămoşilor romani".

Din păcate, după un an, mai exact la 8 decembrie 1920, ţara proaspăt reîntregită a fost zguduită de atentatul cu bombă de la Senat. Autorul acelui prim act de terorism din România secolul XX, poreclit "omul cu cârligul", fiindcă era ciung şi avea un fel de proteză, a plasat bomba în spatele fotoliului pe care şedea preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă, fost prim-ministru, tatăl tânărului om de ştiinţă Hanry Coandă. Urmarea: au murit instantaneu episcopul greco-catolic al Oradei, Dumitru Radu, şi ministrul Greceanu, iar după 24 de ore a încetat din viaţă şi senatorul Spiru Gheorghiu, devenit ulterior nume de stradă în Bucureşti. Preşedintele Senatului s-a ales cu nu mai puţin de 58 de răni, dar a supravieţuit.

Propun ca în noua sală a Senatului, în care vom lucra probabil începând de anul viitor, să fie amplasată o placă de marmură în memoria acelor victime nevinovate. La fel cum nevinovaţi au fost şi minerii ucişi în 1999, PRM fiind, din fericire, acea singură excepţie de care vorbea un preopinent de la acest microfon.

Apreciez, fără exagerare, că ocupaţia bolşevică ne-a dat înapoi cu cel puţin 50 de ani. Atunci au dispărut şi Senatul şi Camera Deputaţilor. Aveau să reapară după Decembrie 1989, şi cred că trebuie să le fim recunoscători acelor oameni care au făcut posibilă reînnodarea firului de aur al tradiţiei.

Totdeauna eu m-am pronunţat pentru un Parlament bicameral. De ce? Fiindcă aceasta a fost tradiţia în politica românească şi pentru că, la urma urmei, un Parlament format dintr-o singură Cameră nu mai este Parlament, ci eventual garsonieră. Mai ales la noi, la popoarele latine, Senatul este o agora care are o semnificaţie aparte, fiind o moştenire a maicii Rome. De altfel, aceasta şi însemna Senatus: sfatul bătrânilor, rădăcina semantică respectivă fiind şi la baza cuvintelor senectute şi senior.

A nu se uita că tot din Roma ne vine pe fluviul timpului sigla magnifică săpată în monumentele epigrafiei lăsate de legiuni în Dacia- "SPQR", adică "Senatus Populus Que Romanus", ceea ce înseamnă "Senatul şi poporul roman".

Şi tot din Roma ne parvine pilda jertfei sublime pe care membrii Senatului au lăsat-o în anul 218 înainte de Hristos în cea mai crâncenă bătălie din întreaga antichitate, la Canne, pe râul Ofanto. Atunci, în lupta cu Cartagina, au murit eroic nu mai puţin de 80 de senatori romani. Au murit pentru patrie! Să nu se uite asta!

Onorată asistenţă,

Aducem astăzi omagiul acestui Forum excepţional care este Senatul României.

Avem un Senat bătrân, într-adevăr, în vârstă de 140 de ani, şi totuşi atât de tânăr.

Într-o ţară care începe să se prăbuşească pe noi, indiferent câte cosmetizări, statistici şi sondaje false sunt popularizate, Senatul rămâne ca un far luminos în noapte, ca un reper şi o speranţă. Din păcate, la ora actuală, Parlamentul este sfidat în permanenţă de un guvern pe care nu mă sfiesc să îl numesc abuziv.

Numai de noi depinde să redăm demnitatea noţiunii de senator, mai ales că importanţa Camerei superioare este marcată şi de Constituţie, preşedintele Senatului fiind al doilea om în stat, după preşedintele ţării.

În acest furtunos început al mileniului III, avem nevoie de o nouă ordine morală nu numai în România, ci şi în întreaga lume, o lume zguduită de cele trei flageluri îngemănate în aceeaşi tulpină - terorismul, corupţia, mizeria.

În lupta pentru salvarea patriei de la dezastru, să ne amintim de apelul lansat de Nicolae Iorga tot în vremuri de restrişte, înaintea celui de-al doilea război mondial: "Înapoi la naţiune!" Tot astfel vom spune şi noi, cei de la Partidul România Mare.

Pentru a merge înainte într-o Europă unită, este imperios necesar să ne păstrăm specificul naţional, frumuseţea morală, valorile esenţiale ale poporului român şi ale creştinismului. Altminteri, riscăm viitorul copiilor noştri, iar aşa ceva ar fi de neiertat.

Nu ne pretinde nimeni să facem sacrificiul suprem, aşa cum l-au făcut senatorii altor timpuri. Tot ceea ce ni se pretinde este să fim drepţi, cinstiţi şi patrioţi, să apărăm interesul naţional şi să contribuim la crearea unei lumi a păcii şi a concordiei între oameni. În definitiv, Mântuitorul Iisus Hristos nu ne cere să murim ca El, ci să trăim ca El. Este, oare, atât de greu?

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Îl invit la microfon pe domnul senator Nicolae Vlad Popa. După aceea, va urma la cuvânt doamna senator Maria Petre, preşedintele Grupului parlamentar al Partidului Democrat din Senat.

Aveţi cuvântul.

Domnul Nicolae Vlad Popa:

Domnule preşedinte,

Domnilor preşedinţi,

Preafericirea Voastră,

Eminenţa Voastră,

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor invitaţi,

Evenimentul la care participăm astăzi, împlinirea a 140 de ani de la crearea Senatului României, reprezintă pentru noi, cei care avem privilegiul de a fi fost aleşi ca membri ai acestei prestigioase instituţii, un prilej de evocare istorică dar şi de asumare a păstrării prestigiului ei.

Prin înfiinţarea în iulie 1864 a Senatului României, numit şi Corp Ponderator, domnitorul Alexandru Ioan Cuza punea bazele sistemului bicameral în România. În prima sa formă, noul organism era alcătuit din membri de drept şi din persoane numite de către domnitor şi avea ca rol efectuarea unui control, cu excepţia bugetului, putând să amendeze sau să respingă legile adoptate de Adunarea Legislativă şi exercitând totodată o verificare a constituţionalităţii legilor.

Ulterior, Constituţiile din 1866 şi respectiv din 1923, întemeiate pe principii democratice moderne, au consacrat instituţia Senatului, menţinând existenţa unor senatori aleşi şi a unor senatori de drept.

Din evocarea acestui eveniment aniversar nu poate lipsi sublinierea contribuţiei fundamentale pe care fruntaşii Partidului Naţional Liberal, urmaşi direcţi ai paşoptiştilor, şi-au adus-o la dezvoltarea regimului parlamentar din România.

Numai în perioada 1866-1900, din cele două Camere ale Parlamentului României făceau parte peste 300 de deputaţi şi senatori liberali, dintre care circa 200 erau senatori.

În acelaşi interval, respectiv septembrie 1868 - aprilie 1899, conducerea Senatului României a fost asigurată de opt preşedinţi liberali - Ştefan Golescu, generalul Nicolae Golescu, Constantin Bosianu, Dimitrie Grigorie Ghica - două mandate, Nicolae Cretzulescu, Dimitrie A. Sturza, Eugeniu Stătescu, Nicolae Gane.

Nu putem omite din această enumerare personalităţi ca Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti sau Mihail Kogălniceanu, care au avut o contribuţie decisivă la dezvoltarea sistemului parlamentar românesc, susţinând cu tărie şi curaj opinii care vizau apărarea interesului naţional şi a instituţiilor democratice ale României.

După o perioadă de întrerupere a activităţii în timpul regimului comunist, Senatul şi-a reluat după Revoluţia din Decembrie 1989 rolul său de for legislativ.

În ceea ce îi priveşte, senatorii liberali s-au remarcat în legislaturile 1990-1992, ca şi în 1996-2000, şi respectiv 2000-2004, aflându-se alternativ în Opoziţie sau la Putere, printr-o susţinută activitate - prin elaborarea unor numeroase iniţiative legislative, amendamente şi participarea activă la dezbateri.

În mod inevitabil, au existat şi neîmpliniri, pe care ni le asumăm. Ele sunt legate mai ales de faptul că unele iniţiative legislative liberale nu s-au putut concretiza în acte normative necesare reformei la care România s-a angajat.

Am fi nedrepţi, din această succintă evocare, dacă am omite să îl menţionăm pe domnul Mircea Ionescu Quintus, preşedintele nostru de onoare, căruia i-a revenit sarcina de a conduce Senatul în calitate de preşedinte în ultima perioadă, februarie - noiembrie 2000.

Ne exprimăm speranţa că şi de acum înainte, asemenea iluştrilor săi înaintaşi, Partidul Naţional Liberal, prin cei care vor fi aleşi senatori din rândurile sale, îşi va aduce o contribuţie valoroasă la procesul legislativ.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Invit la microfon pe doamna senator Maria Petre. Se pregăteşte domnul senator Seres Denes, în numele Grupului parlamentar al UDMR din Senat.

Doamna Maria Petre:

Domnilor preşedinţi ai celor două Camere ale Parlamentului României,

Onoraţi invitaţi,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Prezenţa mea, astăzi, la această înaltă tribună, este marcată de o puternică emoţie. Un asemenea moment încărcat de semnificaţii istorice, de umbrele marilor personalităţi ce au cugetat la buna legiuire a rânduielilor ţării, este mai mult decât copleşitor.

Istoria Senatului se identifică în mare măsură cu volbura timpurilor de restrişte prin care poporul român, în lungul drum spre democraţie, l-a străbătut. Au fost încercări nenumărate, unele reuşite, alte mai puţin, de aliniere a năzuinţelor neamului nostru la tradiţiile de cultură şi civilizaţie europeană.

În acest context, instituţia pe care o aniversăm astăzi se pregăteşte pentru o eră nouă, motivată de mari provocări, ridicate de hotărârea cu care poporul român bate la porţile Europei.

Mihail Kogălniceanu afirma că românii au devenit o naţie respectată, o naţie care îşi are conştiinţa drepturilor sale şi curajul de a le apăra.

Dorim să fim acceptaţi ca parteneri egali, cu sufletul nostru mare şi de prea multe ori îndurător, cu doinele noastre, cu legendele noastre despre bătrânii şi înţelepţii daci, cu hărnicia şi isteţimea ţăranilor noştri, cu destinul nostru.

Cu îngăduinţa colegilor mei din Grupurile parlamentare reunite ale Partidului Democrat, îmi voi permite să felicit pe toţi cei peste 400 de colegi actuali şi foşti senatori aleşi în cele patru legislaturi post - 1989, indiferent de apartenenţa politică, şi să îmi exprim încrederea că cei ce vor veni din toamnă în noua legislatură 2004-2008 vor lucra cu mintea şi inima acordate între glia străbună şi pământul făgăduinţei europene.

Vă rog să îmi permiteţi să vorbesc foarte pe scurt despre un moment de graţie din ultimii ani de supravieţuire a Senatului românesc interbelic. Ne aflăm în anul 1939, la un an de la Constituţia restrictivă a lui Carol al II-lea şi în plină campanie de opresiune asupra regimului parlamentar şi, cu toate acestea, iată, în Legea electorală apare pentru prima dată dreptul femeilor de a participa la alegerile senatorilor şi dreptul de a fi alese. Astfel, ultimele două sesiuni din '39 şi '40, conduse pe rând de Nicolae Iorga şi respectiv Constantin Argetoianu, au consemnat prima femeie senator, Maria Mişu Pop, aleasă în Colegiul agricultorilor din Dolj.

Membră marcantă a Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române, Maria Mişu Pop, în preajma primului război mondial, a depus o muncă intensă pentru strângerea fondurilor necesare "Crucii Roşii" şi flotei naţionale. Apoi, în anii grei ai războiului s-a dovedit una din cele mai pregătite şi energice surori de caritate. A fost decorată cu Ordinul "Regina Maria".

După aplicarea Legii din 1929, o găsim în funcţia de viceprimar al Craiovei. Prezenţă activă în viaţa cetăţii timp de peste două decenii, Maria Mişu Pop primeşte alegerea în Senat ca pe o recunoaştere a rolului jucat de femei într-o societate din ce în ce mai responsabilă.

Maria Mişu Pop rămâne în paginile de istorie ca prima femeie senator, ca deschizătoare de drum şi izvor de curaj pentru doamnele de astăzi din politica românească.

Sunt convinsă că alături de partenerii noştri, de dumneavoastră, bărbaţii vom găsi calea cea mai scurtă spre o Europă a noastră, a tuturor.

Astăzi, reprezentarea femeilor în Senat este încă, aşa cum ştim cu toţii, foarte redusă, oricum sub 10%, dar noi nutrim nădejdea că alegerile din toamna acestui an vor valida un număr cel puţin dublu de femei.

După 1989, viaţa politică a cunoscut o adevărată renaştere. Lipsită de exerciţiul democratic parlamentar de aproape 50 de ani, România demonstrează că este capabilă să recupereze valorile democraţiilor europene.

Constituţia din 1991 şi mai ales revizuirea ei din 2003 au arătat că parlamentarii români pot reforma şi optimiza procesul decizional în activitatea legislativă. Cred că, în privinţa diferenţierii, nu doar funcţionale, a celor două Camere ale Parlamentului României, am fi putut face, totuşi, mai mult. Dacă ne referim la Constituţia din 1923 adoptată după îndelungi dezbateri politice, aceasta definea caracterul de Cameră superioară al Senatului, conferindu-i atribuţii distincte. Asupra acestui principiu ar fi trebuit poate să ne oprim cu mai multă răbdare, în procesul de revizuire a Constituţiei încheiat la sfârşitul anului 2003 şi poate am fi reuşit să structurăm mai precis rolul său distinct în sistemul parlamentar bicameral.

Aşa cum statua Constituţia din 1923, senatorii erau, atunci, împărţiţi în două categorii, cei de drept, şi aceştia păstrau caracterul de elită al acestui corp legiuitor, iar cei aleşi de consiliile comunale şi judeţene, de Camerele de Comerţ, Muncă, Industrie şi Agricultură sau de Corpul profesional universitar, făceau din Senat un corp de competenţe.

Dezvoltarea societăţii democratice în Europa a instaurat votul liber şi universal, a asigurat egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, egalitatea tuturor în faţa legii. Am urmat şi noi acest drum şi bine am făcut. Poate că ar fi util să medităm împreună la un aspect foarte important în ce priveşte viaţa cetăţii. Dacă despre clasa de mijloc nu putem vorbi încă, datorită disfuncţiilor din economie, putem sprijini societatea civilă în demersul ei privind cristalizarea unei adevărate elite intelectuale, o elită care să consolideze valorile europene, care să conserve şi să promoveze în lume tradiţiile, cultura poporului român. Putem face acest lucru prin instituirea unui sistem educaţional modern, printr-o abordare mai responsabilă a actului de cultură. Realizarea acestor obiective depinde numai de voinţa politică şi trebuie materializată prin legi moderne şi prin gestionarea corectă a bugetului de stat. Şi, ca toate aceste lucruri să se întâmple, apare ca necesitate urgentă schimbarea clasei politice.

Abordarea problematicii societăţii româneşti, în demersul firesc al aderării la structurile europene cere o clasă politică nouă şi bine pregătită.

La sfârşit, stimaţi colegi, dar nu în cele din urmă, daţi-mi voie să mulţumesc miilor de profesionişti care au stat şi stau în spatele nostru, al aleşilor naţiunii, pentru efortul extraordinar şi discret pe care-l depun şi despre care nici istoria, nici "Monitorul Oficial" nu vorbesc explicit.

Mă înclin, în final, cu recunoştinţă, în faţa atâtor mari personalităţi care au dat sens vieţii parlamentare româneşti, de la membrii Camerei Moderatoare de la 1864 şi până la colegii mei de astăzi, membri ai Senatului României şi ai Camerei Deputaţilor, vă felicit pe toţi şi vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc foarte mult.

Invit la cuvânt pe domnul senator Seres Denes şi se pregăteşte, pentru ultima luare de cuvânt, doamna deputat Oana Manolescu, reprezentanta Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.

Aveţi cuvântul.

Domnul Seres Denes:

Domnule preşedinte,

Domnilor preşedinţi ai Parlamentului,

Distinşi invitaţi,

Stimaţi colegi,

Instituţia Senatului a fost înfiinţată prin Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris ce a statuat trecerea de la sistemul unicameral, prevăzut de Regulamentul organic, la sistemul bicameral, în care puterea legiuitoare se exercită în mod colectiv de către domn, Adunarea electivă şi Senat, respectiv Corpul moderator.

Constituţia din iulie 1866, Constituţia din martie 1923 şi Constituţia din februarie 1938 consacră şi menţin instituţia Senatului. Regimul comunist a suprimat instituţia Senatului şi a instituit regimul unicameral - Adunarea Deputaţilor, respectiv Marea Adunare Naţională. Bicameralismul a fost reintrodus, în Constituţia din 1991 şi menţinut în Constituţia modificată din 2003. Deşi au fost multe voci ce au contestat funcţionarea Parlamentului în structura sa bicamerală, prin noua Constituţie, s-au adus modificări importante cu privire la o mai clară departajare a atribuţiilor Camerelor, ducând astfel la creşterea calităţii actului de legiferare. De altfel, aproape toate statele din zona noastră geografică au revenit la formula Parlamentelor bicamerale, în urma evenimentelor ce au avut loc la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90.

După patru decenii, în care partidul unic de guvernământ a impus un regim totalitar, prin Constituţia României adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, se pun bazele statului de drept. Constituţia va consfinţi o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale, va consacra separarea puterilor în stat, valoarea şi viabilitatea acestuia fiind confirmată de trecerea celor 12 ani, până când, în 2003, a fost revizuită, pentru a ne putea integra în instituţiile de securitate, economice, euroatlantice şi europene.

În întregul proces legislativ de creare a condiţiilor aderării la structurile euroatlantice şi de armonizare a legislaţiei noastre cu acquis-ul comunitar, un rol important a revenit Senatului României, care a urmărit şi realizat înfiinţarea unor instituţii democratice, care să transpună în practică, în viaţa noastră de zi cu zi, valorile democratice spre care tindem.

Senatul, în calitate de Cameră decizională în domeniul suveranităţii naţionale, a îndeplinit şi îndeplineşte atribuţii importante de promovare a dreptului comunitar şi în special în transpunerea directivelor conform prevederilor noii Constituţii a României, adoptată în anul 2003.

În cei 14 ani de construire şi consolidare a noii societăţi moderne, democratice, Senatul a contribuit la modernizarea statului, consolidarea democraţiei româneşti în matricea Europei. Senatul, instituţie stabilă, continuă şi de echilibru în viaţa politică românească, a asigurat, de-a lungul funcţionării sale, după 1990, alternanţa la putere, dialogul permanent putere - opoziţie, contribuind astfel la transpunerea în viaţă a valenţelor democraţiei europene.

Conlucrarea în permanenţă şi permanentul dialog cu Camera Deputaţilor, cu Executivul, puterea judecătorească, cu Parlamentele din toată lumea a făcut din Senat o putere legislativă modernă, deschisă noilor deziderate europene.

În contextul european, Parlamentul României are un specific aparte, din el făcând parte 18 reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Astfel, tradiţiile şi doleanţele specifice ale celor alături de care trăim şi muncim de secole s-au putut face auzite, respectate şi transpuse în legi ce ne-au apropiat foarte mult de viaţa democratică din Europa.

Minoritatea maghiară, reunită în Uniunea Democrată Maghiară din România, încă din anul 1990, s-a integrat eforturilor întregii naţiuni de democratizare a societăţii româneşti, pe calea dialogului, în cadrul Parlamentului României. Sigur, în această perioadă grea de tranziţie, ca în orice alt domeniu, au existat şi discuţii contradictorii, uneori chiar conflictuale generate de multitudinea şi graba rezolvării unor probleme ce şi-au aşteptat rezolvarea perioade îndelungi de timp, dar prin echilibru, sinceritate, deschidere, s-a ajuns la un limbaj şi un numitor comun, la identificarea unor dorinţe, perspective comune ale întregii societăţi. Astăzi, maghiarii nu mai sunt un glas izolat al unei minorităţi în cadrul majorităţii, ci un glas făcând parte dintr-un cor, chiar dacă nu întotdeauna armonios.

Deşi Uniunea Democrată Maghiară din România s-a constituit pentru apărarea intereselor minorităţii maghiare din România, fără o ideologie definită, totuşi, în anii ce au trecut, a găsit limbajul comun cu partide politice de orientări şi ideologii diferite. fie în opoziţie, fie la guvernare, în perioada anilor 1996 - 2000, fie în parteneriat politic cu partidul de guvernământ, în perioada 2000 - 2004, Uniunea Democrată Maghiară din România a încercat şi sperăm a reuşit să fie un element de echilibru, un adevărat moderator în viaţa politică românească, continuând astfel cu succes tradiţia reprezentării în Parlament din perioada interbelică.

Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze)

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Vă mulţumesc foarte mult.

Ultima luare de cuvânt, doamna deputat Oana Manolescu.

Aveţi cuvântul.

Doamna Oana Manolescu:

Domnule preşedinte al României,

Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Înalt Prea Fericite Patriarh al României,

Eminenţa Voastră,

Domnilor miniştri,

Doamnelor şi domnilor foşti şi actuali parlamentari,

Stimaţi reprezentanţi ai Corpului diplomatic,

Stimaţi invitaţi,

Din partea noastră şi din toată inima noastră, La mulţi ani Senatului României! (Aplauze)

Fie ca aceşti ani, 140, să se înzecească, să se însutească, să se înmiiască!

Toţi cei care, în această ţară, au aparţinut, de sute de ani şi aparţin şi azi minorităţilor naţionale au fost şi sunt loiali cetăţeni români. Istoria României este, în cea mai mare parte, şi istoria noastră.

Începutul instituţiei parlamentare l-a făcut, în 1831, actul cu caracter constituţional numit Regulamentul organic, în 1831 în Muntenia, în 1832 în Moldova. Aceste două acte au prefigurat bazele parlamentarismului în Principatele române. Convenţia de la Paris din 1858 şi Statutul dezvoltător al Convenţiei, care a introdus reprezentarea bicamerală, adoptat din iniţiativa domnului Alexandru Ioan Cuza, prin plebiscit, în 1864, au perfecţionat şi lărgit principiul reprezentării naţiunii. Apoi forul legislativ s-a modernizat, iar prin Constituţia din 1866 s-au pus bazele moderne ale forului legislativ, ca reprezentanţă naţională. Aceasta a funcţionat în concordanţă cu modul de organizare şi funcţionare a parlamentelor occidentale din acea vreme.

Procesul istoric de formare a Parlamentului României în perioada modernă a impulsionat afirmarea suveranităţii naţionale. Sub cupola Parlamentului României, s-a citit, la 9 mai 1877, Declaraţia de independenţă a ţării şi, în crâncenul război care a urmat, au luptat şi au murit cetăţenii României şi Transilvaniei, indiferent de etnie. Sub cupola Parlamentului României, s-au ratificat, în 1920, actele de unire a provinciilor româneşti cu Ţara, ţară ce cuprindea majoritari şi minoritari etnic deopotrivă. Şi vreme după vreme a trecut! Revenirea la sistemul bicameral, după Revoluţia din Decembrie 1989, a adus un regim democratic autentic, bazat pe alegeri libere şi pluralism politic, pe respectarea drepturilor omului, pe separaţia puterilor, pe răspunderea guvernanţilor în faţa organelor reprezentative. Acest regim a dăruit ţării un număr imens de legi şi acte normative, ce au reformat pe baze democratice întreaga societate. Acest regim conferă garanţii pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, promovează reforma şi privatizarea, consolidează instituţiile economiei de piaţă şi ale statului de drept, pentru integrarea ţării noastre în structurile europene şi euroatlantice.

Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale istorice recunoscute în România se bucură de absolut toate aceste drepturi. Exemplu pozitiv magnific şi aproape unic în lume: România consideră, pe minoritarii săi etnici egali în datorii şi drepturi cu populaţia majoritară. Bucurându-ne de acest tratament egal, noi cinstim memoria tuturor celor care, de-a lungul timpului, au lucrat şi au luptat în forul legislativ al ţării pentru aceste drepturi. Reprezentarea în Parlament a tuturor etniilor istorice recunoscute în România este, şi ea, o parte a granitului şi a diamantului din care s-a construit ţara noastră modernă, prin oamenii săi, pentru ca a ei tărie şi strălucirea ei să nu piară niciodată! (Aplauze)

Domnul Valer Dorneanu:

Stimaţi colegi,

Cu prilejul acestei frumoase aniversări, Senatul decernează Medalia jubiliară "140 de ani de la înfiinţarea Senatului României". Pentru această ceremonie, îi dau cuvântul preşedintelui Senatului, domnului Nicolae Văcăroiu.

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Doamnelor şi domnilor,

Onorată asistenţă,

Trecem la cea de-a doua parte a Sesiunii noastre aniversare, şi anume decernarea acestei medalii jubiliare "140 de ani de la înfiinţarea Senatului României", medalie care a fost gândită în urmă cu circa un an de zile şi, în baza hotărârii Biroului permanent, s-a trecut la emiterea ei.

140 de ani este o vârstă frumoasă, 140 de ani merită să aibă şi un simbol şi simbolul îl reprezintă, bineînţeles, această medalie.

Vă rog să-mi permiteţi ca, în acest cadru festiv, să înmânăm medalia jubiliară unor personalităţi de un rang deosebit de înalt, care au jucat un rol extrem de puternic în această perioadă dificilă pe care noi am numit-o tranziţie. Din păcate, spaţiul ne permite, dar timpul nu ne permite să continuăm cu această ceremonie a decernării medaliei jubiliare. În următoarele două zile, în două - trei zile, vom organiza o nouă festivitate, în care vom decerna medalia jubiliară colegilor senatori, nu numai cei de astăzi şi pentru cei care au muncit pe băncile Senatului în cei 14 ani, colegilor deputaţi, unor înalte personalităţi ale vieţii politice, publice, sociale din România.

Pe cale de consecinţă, daţi-mi voie să derulăm acest proces al decernării medaliei jubiliare.

Domnul Valer Dorneanu:

Primele două medalii au fost acordate, stimaţi colegi, domnului preşedinte Iliescu, care a trebuit să plece pentru a se întâlni cu vicepreşedintele Africii de Sud şi domnului prim-ministru Adrian Năstase care se întâlneşte cu aceeaşi personalitate. Le vom înmâna separat.

Prima medalie va fi înmânată, în mod direct, Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. (Aplauze)

De asemenea, Înalt Prea Sfinţiei Sale, Mitropolitul Bisericii Romano-Catolice Române, Eminenţa Sa Ioan Robu. (Aplauze)

Invit, în continuare, pentru a i se decerna aceeaşi medalie, pe Eugen Simion, preşedintele Academiei Române. (Aplauze)

Îi adresez aceeaşi invitaţie domnului Oliviu Gherman, fost preşedinte al Senatului. (Aplauze)

Domnul senator Petre Roman văd că nu este aici.

În aceste condiţii, îl invit pe domnul senator Mircea Ionescu-Quintus, pentru a primi aceeaşi medalie jubiliară. (Aplauze)

Îl invit, în continuare, pe preşedintele Curţii Constituţionale, domnul Ioan Vida. (Aplauze)

Medalia jubiliară va fi decernată şi domnului preşedinte Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (Aplauze)

Medalia va fi decernată, în continuare, preşedintelui Curţii de Conturi, domnului Dan Drosu Şaguna. (Aplauze)

Următoarea medalie va fi decernată domnului Ioan Muraru, Avocatul Poporului. (Aplauze)

În sfârşit, medalia jubiliară va fi acordată şi preşedintelui Consiliului Legislativ, domnului Dragoş Iliescu. (Aplauze)

Îmi permit să repet menţiunea care a fost făcută de preşedintele Senatului - celelalte medalii vor fi decernate în cursul unor ceremonii viitoare.

Pentru încheierea sesiunii noastre solemne, dau cuvântul domnului Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului.

Domnul Nicolae Văcăroiu:

Doamnelor şi domnilor,

Stimaţi colegi,

Onorată asistenţă,

Sesiunea noastră solemnă se apropie de sfârşit. Asta nu înseamnă că încheiem manifestările de astăzi.

Permiteţi-mi, în primul rând, să adresez mulţumiri personalităţilor care au prezentat alocuţiuni şi să exprim sincere felicitări personalităţilor care au primit medalia jubiliară.

Onorată asistenţă,

În iulie 1864, s-a constituit, deci, Corpul Ponderator, Senatul, apariţia acestei instituţii marcând, totodată, adoptarea sistemului bicameral în România. La împlinirea celor 14 decenii care au trecut de atunci, ne regăsim solidari în misiunea noastră bine formulată de primii noştri senatori preocupaţi de garanţii ce pot asigura ţării liniştea şi stabilitatea, de a menţine echilibrul între puterile statului, precum şi de a apăra, pentru a întări pactul fundamental şi libertăţile noastre publice. Trebuie să recunoaştem că această misiune este valabilă şi astăzi.

De asemenea, recunoaştem că, în toate perioadele istorice, Parlamentul României s-a arătat a fi un campion al reformelor. Două pachete cu aceste reforme privind domeniul constituţional şi cel agrar au fost, cum se exprima Nicolae Iorga la Iaşi, în timpul primului război mondial, "picătura de apă pusă pe buzele rănitului de pe câmpul de luptă, înainte de a i se da îngrijirile cele mari, la care are dreptul, parlamentarii având datoria", spune marele învăţat, "de a-l îmbărbăta cu aceste reforme, până ce, biruitor, el va veni însuşi să ne judece pe noi, iar pe dânsul să se înalţe".

Tranziţia începută în România în decembrie 1989 este, şi ea, un câmp de luptă şi cere o sumedenie de reforme, al căror temei legislativ îl construiesc corpurile legiuitoare de acum. Dar secvenţele consistente de istorie trecută şi prezentă privind instituţia Senatului le vom cunoaşte participând la următorul moment al reuniunii noastre: vom merge, imediat după încheierea discursului meu, la inaugurarea noii săli a Senatului, sperăm noi, un edificiu care să reprezinte cu adevărat un simbol şi să însemne o perfecţionare, în continuare, a eficienţei activităţii noastre în parcursul vremurilor care vin.

De asemenea, după această inaugurare, în foaierul acestei săli, vom trece la următorul moment, care înseamnă lansarea a două cărţi, două cărţi care vor face parte din cele 11, acesta este totalul, şi care vor reprezenta colecţia Senatului României. Deci vom lansa astăzi "Istoria Senatului României" în cei 140 de ani şi un prim volum intitulat "Discursuri parlamentare".

Vom încheia cu recepţia pe care o oferă cele două Camere ale Parlamentului.

Permiteţi-mi să declar închisă şedinţa noastră solemnă, prima parte a acestei aniversări şi ne revedem, în două - trei minute, pentru inaugurarea noii săli a Senatului.

Vă mulţumesc foarte mult tuturor pentru participare! (Aplauze)

Domnul Valer Dorneanu:

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

O informare scurtă pentru dumneavoastră: în conformitate cu prevederile art.17 alin.(2) şi (3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, au fost depuse la secretarii generali ai celor două Camere, în vederea exercitării de către senatori şi deputaţi a dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, un număr de 15 legi, ale căror titluri vor fi afişate la locurile stabilite.

Vă mulţumesc.

Şedinţa s-a încheiat la 17,45.