Parliamentary debates

Şedinţa a început la ora 14,08.

Lucrările şedinţei au fost conduse de domnul deputat Nicolae-Liviu Dragnea, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistat de doamna deputat Ioana Bran, secretar al Camerei Deputaţilor, şi de domnul senator Ion Ganea, secretar al Senatului.

Din prezidiu a făcut parte şi domnul senator Călin-Constantin-Anton Popescu-Tăriceanu, preşedintele Senatului.

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Se intonează Imnul naţional al României.

(Se intonează Imnul naţional "Deşteaptă-te, române!".)

Mulţumesc.

Declar deschisă şedinţa solemnă a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, consacrată împlinirii a 28 de ani de la Revoluţia română din decembrie 1989.

Vă propun să păstrăm un moment de reculegere în memoria martirilor comunismului şi ai Revoluţiei române.

(Se păstrează un moment de reculegere.)

Vă mulţumesc.

Potrivit celor convenite în şedinţa Birourilor permanente reunite, cu participarea liderilor grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului, în această şedinţă grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi din Senat li se rezervă câte 7 minute. Preşedintelui Comisiei parlamentare a revoluţionarilor din decembrie 1989 i se alocă tot 7 minute.

Pentru început, dau cuvântul domnul deputat Pau Radu-Adrian, din partea Grupurilor parlamentare ale PSD.

Domnul Radu-Adrian Pau:

Doamnelor şi domnilor,

Cu ocazia acestei şedinţe solemne consacrate împlinirii a 28 de ani de la Revoluţia română din decembrie 1989, ca timişorean şi ca reprezentant al oraşului şi al zonei în care s-a aprins flacăra Revoluţiei din 1989, am onoarea de a vă transmite o firească pledoarie pentru neuitarea eroilor, cei care au riscat totul pentru libertate şi care au făcut posibilă victoria împotriva dictaturii.

În Timişoara, în decembrie 1989, eroii Revoluţiei au murit dorindu-şi libertatea, demnitatea şi respectul pe care regimul opresiv îl refuza românilor de prea multă vreme. Istoria contemporană a României a început la Timişoara în zilele acelui decembrie de neuitat, prin curajul timişorenilor care au înfruntat dictatura şi au riscat totul pentru libertate.

Democraţia, libertatea de expresie şi alegerile libere, pe care astăzi le considerăm atât de fireşti, sunt posibile datorită curajului primilor timişoreni care au refuzat să mai accepte opresiunea şi au ieşit în decembrie 1989 pe străzile Timişoarei, manifestând public, pentru a-şi cere drepturile şi a-şi recâştiga libertatea.

Şi eu, astăzi, ca deputat, sunt recunoscător revoluţionarilor, pentru că ştiu că în decembrie 1989 ei au schimbat istoria României, câştigându-şi libertatea, prin gesturi şi jertfe unice.

Consider că este datoria mea de cetăţean şi reprezentant în Parlament să mă asigur că faptele eroice care s-au petrecut acum 28 de ani sunt transmise copiilor noştri şi generaţiilor viitoare.

În decembrie 1989, la Timişoara, apoi în toată ţara, românii s-au revoltat împotriva opresiunii.

După zeci de ani de dictatură naţional-comunistă de inspiraţie sovietică, românii au ieşit în stradă şi-au regăsit demnitatea şi au luptat pentru libertate.

Între 16 şi 20 decembrie 1989, timişorenii au fost în primul rând al luptei şi au schimbat cursul istoriei, complet izolaţi de restul ţării, ameninţaţi şi executaţi de forţele regimului opresiv.

Să nu uităm că, în plină dictatură, la 16 decembrie 1989, prima manifestaţie publică s-a declanşat când peste 1.000 de timişoreni s-au grupat, au oprit circulaţia tramvaielor, au cântat "Deşteaptă-te, române!" şi au scandat împotriva sistemului dictatorial!

Ca urmare, atunci au început primele arestări.

Să nu uităm că, în 17 decembrie 1989, forţele de opresiune au tras cu gloanţe reale în manifestanţii pentru libertate!

Durerea copiilor care şi-au văzut părinţii împuşcaţi nu poate fi exprimată în cuvinte şi nu poate fi trecută în uitare. Morţii, răniţii, cadavrele dispărute - aceasta este imaginea apocaliptică a finalului unei dictaturi odioase, pe străzile Timişoarei de atunci.

Să nu uităm că, la 18 decembrie 1989, au murit oameni pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timişoara şi zeci de trupuri au fost furate apoi de la morgă şi incinerate pe ascuns!

Să nu uităm că, la 19 decembrie 1989, miile de angajaţi de pe platformele industriale au încetat lucrul. Au început revolta şi au ieşit la grevă. Ieşiţi atunci pe străzile oraşului pentru a protesta şi a-şi cere cele mai importante drepturi cetăţeneşti şi politice, manifestanţii au fost împrăştiaţi cu gloanţe şi executaţi de regimul opresiv!

Să nu uităm că, la 20 decembrie 1989, Timişoara a devenit primul oraş liber al României! Zecile de mii de oameni ieşiţi în stradă au obligat forţele de represiune să se retragă şi i-au convins pe militari să fraternizeze cu demonstranţii!

Să nu uităm că, acum 28 de ani, Timişoara a ajuns complet izolată, într-o dictatură care încă nu căzuse, devenind izvorul de libertate care a dat speranţă şi curaj întregii ţări.

Mai apoi, la 21 decembrie, Timişoarei i s-a alăturat Bucureştiul şi multe alte oraşe, iar schimbarea politică a devenit o certitudine.

Toate acestea s-au întâmplat în plină dictatură naţional-comunistă de inspiraţie sovietică, un regim dur şi opresiv, pe care timişorenii l-au înfruntat cu demnitate, singuri, între 16 şi 21 decembrie 1989, inspirând apoi solidaritatea românilor, culminând prin actele eroice din 21 decembrie şi din 22 decembrie din Bucureşti şi din toată ţara.

Faptele şi momentele unice ale revoluţiei începute în Timişoara, evocate acum, sunt doar câteva fragmente ale unui adevăr istoric, despre care noi suntem datori să vorbim şi să-l facem cunoscut generaţiilor tinere, din respect pentru eroii Revoluţiei, cu o pledoarie pentru neuitare. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Vă mulţumesc.

Din partea Grupurilor parlamentare ale PNL, avem doi vorbitori.

Primul este domnul senator Vela Ion Marcel.

Vă invit la microfon.

Domnul Ion Marcel Vela:

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor,

Distinşi invitaţi,

Stimaţi colegi,

Dragi români,

Vă întreb, astăzi, cum credeţi că este un tânăr la 28 de ani? Eu sunt convins că este suficient de matur şi de pregătit să înfrunte viaţa, pregătit să-i facă faţă şi cu experienţă suficientă pentru a face alegerile cele mai bune, în acord cu principiile sale.

Dar o democraţie tânără? Cum este o naţiune care respiră aer de libertate de doar 28 de ani? Probabil răspunsul este altul pentru fiecare dintre noi, dar, cu siguranţă, conţine în el recunoştinţă şi iubire pentru cei care au făcut posibil visul nostru de libertate pentru eroii Revoluţiei române din 1989. Pentru memoria acestora, pentru visul lor pe care noi îl trăim astăzi, suntem datori cu un prezent demn şi cu o ţară care le merită sacrificiul. Partidul Naţional Liberal va vorbi astăzi despre oamenii Revoluţiei, despre revoluţia din sufletul românesc şi despre România care a renăscut, nu din propria cenuşă, ci din propriul sânge.

În urmă cu 28 de ani, toţi românii am ieşit în stradă cu o dorinţă atât de puternică de schimbare, încât nu am realizat pericolul. Am înţeles acest adevăr crunt, când am pierdut în schimburile de focuri prieteni, copii, părinţi sau cunoscuţi ai noştri, acei români pe care îi cinstim astăzi. Le mulţumim iar şi iar, lor, şi ne plecăm cu recunoştinţă în faţa familiilor care i-au pierdut.

Decembrie '89 reprezintă o piatră de hotar în istoria noastră recentă, o pagină scrisă cu sânge, dar cu atât de multă forţă eliberatoare, încât şi astăzi simţim energia vibrantă a acelor zile, spiritul revoluţiei şi setea de libertate.

Monumentele eroilor revoluţiei, ridicate în fiecare oraş martir, stau mărturie de piatră a sacrificiului lor suprem. Dar cel mai de preţ monument este în sufletele noastre, acolo unde le-am construit altar veşnic şi unde îi purtăm cu noi, demni şi drepţi, ca visul lor de libertate.

Le-am jurat acestora credinţă veşnică în România, în capacitatea noastră de a ne salva, în puterea noastră de a ne izbăvi şi a nu mai repeta niciodată greşelile trecutului. Să nu-i dezamăgim!

Celor născuţi după 1989, în democraţie, le povestim istoria noastră recentă, raportându-ne la ceea ce ne desparte de viaţa noastră în comunism şi cu fiori reci la amintirea acelor vremuri. Dar ei trebuie să ştie că aceşti 28 de ani sunt câştigaţi mulţumită unui ideal care a prins aripi în Vestul României şi a cuprins năvalnic toată ţara, având pentru prima dată mai multă forţă decât frica de regimul comunist.

În sfârşit, simţeam atunci cu toţii, la unison, acel sentiment care a pus în umbră frica, iar acel sentiment nu a mai putut fi reprimat aşa cum s-a întâmplat la Braşov.

Doamnelor şi domnilor,

Revoluţia Română a învins frica, a învins regimul şi a ridicat o naţiune liberă. Sacrificiul a născut democraţia.

Aplaudăm forţa naţiunii noastre, hotărârea şi curajul de a lupta pentru demnitate umană civică şi pentru drepturile noastre inalienabile.

Aplaudăm România şi eroii ei.

Ne înclinăm cu respect şi smerenie şi închei rugându-vă să ne ridicăm aici, în Parlamentul României, la înălţimea idealurilor înaintaşilor noştri.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Vă mulţumesc.

Îl invit la microfon pe domnul deputat Popescu Virgil-Daniel, tot din partea Grupurilor PNL.

Domnul Virgil-Daniel Popescu:

Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Stimaţi colegi,

Doamnelor şi domnilor,

Fiecare an care trece de la Revoluţia română reprezintă, oricât ar suna de prozaic, timp preţios în plus, în care putem şi trebuie să medităm, cât se poate de serios, asupra transformărilor prin care a trecut societatea românească din decembrie 1989 până în prezent.

În decembrie ’89, "... întâi în Timişoara, apoi în toată ţara..." - ne aducem aminte de acest slogan - românii, în special tinerii, au ieşit în stradă, fiindcă nu au mai putut să rabde nici dictatura sufocantă, nici sărăcia ucigătoare, dar, mai ales, nu au mai putut suporta imensa minciună, uriaşa impostură care se întindea peste tot, distrugând orice urmă de sinceritate şi, în ultimă instanţă, de umanitate.

Cine a prins acele vremuri îşi aduce bine aminte peisajul absolut dezolant, cenuşiul blocurilor, obida de pe figurile oamenilor, magazinele goale, imensele cozi sau autobuzele arhipline. Pe scurt - foamete, înghesuială, disperare.

De aceea a ajuns cuţitul la os în decembrie ’89 şi de aceea românii au spus un NU, care s-a auzit până în cele mai neaşteptate colţuri ale lumii.

Nicolae Ceauşescu s-a crezut veşnic şi nu a înţeles ce i se întâmplă decât atunci când a fost în faţa plutonului de execuţie. Nu a fost nici primul nici ultimul dictator trăind cu iluzia că este mai puternic decât istoria. Ce s-a întâmplat în cele din urmă, ştim cu toţii.

Dragi colegi,

Am participat la revoluţie. Am fost "golan" în Piaţa Universităţii. M-au fugărit minerii în Bucureşti, dar am continuat pe drumul meu. Eram mulţi naivi în ’89, dar cu noi, cu generaţia revoluţiei, s-a câştigat libertatea.

Nu pot să uit seara zilei de 17 decembrie, când nişte studenţi din Timişoara au venit la noi, în Regie, să ne spună ce se întâmplă acolo, când seara armata patrula prin căminele studenţeşti. Drumul cu trenul până la Drobeta-Turnu Severin, tren înţesat de securişti, şi nici întâlnirea conspirativă din acea seară, împreună cu tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească!, cu Eugen Nicolicea, actual deputat, coleg cu mine, precum şi cu o tânără care nu mai este printre noi, Otilia Răducan, care, împreună, pe un calculator luat de tatăl meu de la Liceul economic, un TMS la acea vreme, am redactat primul ziar liber, "Viitorul Liber", în care am publicat prima poezie anticomunistă, a acelui care avea să fie primul senator al PNŢCD, Mihail Buracu, Dumnezeu să-l odihnească! Eram naivi şi probabil nu realizam că, dacă Ceauşescu se întorcea, nici deţinuţi politici nu ar fi fost. Aşa se scrie istoria!

Generaţia Revoluţiei şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat, scriind cu propriul sânge poate cea mai dureroasă, dar şi cea mai plină de speranţă pagină de după al Doilea Război Mondial.

Acum vedem cum copiii noştri se dovedesc vrednici de moştenirea lăsată de către părinţii lor. Copiii Revoluţiei au înţeles că a doua cea mai importantă valoare după libertate, câştigată în zbuciumatele zile ale lui decembrie 1989, este civismul.

De aceea, vedem acum tineri ieşind în stradă ori de câte ori conducătorii momentului nu înţeleg că puterea pe care o deţin vremelnic le-a fost oferită de către popor, iar poporul este cea mai puternică forţă care le-o poate lua înapoi.

În 1989 strigam în stradă: "Jos comunismul!"

Astăzi, istoria se repetă pentru cei care nu o înţeleg sau pur şi simplu o ignoră. Astăzi, nu mai avem PCR din '89, dar românii ies în stradă cu zecile, uneori chiar cu sutele de mii şi strigă: "Jos comunismul!". Oare de ce? E o întrebare căreia trebuie să îi găsim răspuns.

Şi se mai repetă istoria într-un fel. Reeditând haoticul începutului anilor ’90, puterea PSD-istă a scos acum de la naftalină lozinca FSN, "Nu ne vindem ţara!".

Vedem cum actuala putere găseşte oriunde ţapi ispăşitori pentru incapacitatea de a guverna: în multinaţionale, în bănci, în George Soros, oriunde, numai nu în propria ogradă.

Ei bine, acest lucru nu poate continua la nesfârşit şi ne aflăm în plin război pentru normalitate, domnilor.

Închei, amintindu-vă că acei tineri şi-au dat viaţa în ’89, înfruntând gloanţele, pentru ca urmaşii lor să fie liberi, liberi să trăiască într-o Românie la locul ei. Sângele lor a curs şi nu poate să rămână aşa. Nu poate să rămână aşa, astfel încât cei care sunt la putere să folosească puterea obţinută prin vot în scopuri numai de ei ştiute.

Fie ca orice lumânare aprinsă pentru morţii din decembrie ’89 să risipească întunericul din minţile mai marilor zilei, să le dea minte şi inimă!

Oricât ar suna de dur, trebuie să vă pun în vedere faptul că adevărata tranziţie postcomunistă nu se va încheia decât odată cu finalizarea dosarului revoluţiei de către Parchetul General. Altminteri, strigătul disperat pentru dreptate, al eroilor şi al victimelor de acum 28 ani, nu ne va lăsa să avem linişte.

Aş dori, în încheiere, să ne aducem aminte de un cântec drag al acelor vremuri... numai 30 de secunde... pentru că unii dintre noi nu-l putem uita...

(Domnul deputat Virgil-Daniel Popescu redă, prin intermediul telefonului mobil, o înregistrare muzicală.)

Mulţumesc! Eu am luptat pentru asta! (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Are cuvântul domnul deputat Vlad Alexandrescu, din partea Grupurilor parlamentare ale USR.

Domnul Vlad-Tudor Alexandrescu:

Doamnelor şi domnilor senatori,

Se împlinesc 28 de ani astăzi... (Vociferări.)

... şi deputaţi...

Domnul preşedinte Dragnea mi-a spus că sunt deputat şi eu sunt senator, aşa că... (Vociferări.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Îmi cer scuze şi îmi asum greşeala staffului, care nu este prima şi cred că nu va fi nici ultima.

Îmi cer scuze, domnule senator!

Domnul Vlad-Tudor Alexandrescu:

Se împlinesc 28 de ani de când oameni curajoşi, cetăţeni români din Timişoara, din Bucureşti, din Cluj-Napoca, din Sibiu, din Braşov şi din multe alte oraşe ale ţării, s-au ridicat împotriva dictaturii comuniste.

Au făcut acest gest de supremă responsabilitate faţă de ţară, într-un moment când soarta regimurilor totalitare nu era încă pecetluită, când aparatul de represiune al lui Nicolae Ceauşescu şi al clicii lui putea încă face rău, putea încă schilodi şi ucide oameni care căutau libertatea, iar sute dintre aceşti oameni curajoşi şi responsabili au fost schilodiţi sau ucişi în acele zile, încă şi mai mulţi au fost ucişi şi schilodiţi după căderea regimului Ceauşescu, în timpul ucigaşei farse a teroriştilor, farsă menită să acopere stăpânirea peste ţară a eşantioanelor II şi III ale Partidului Comunist şi ale Securităţii.

Este acum un moment bun pentru a aduce un omagiu semenilor noştri căzuţi în acele zile într-o luptă crudă şi adevărată, pentru drepturi şi libertăţi fundamentale.

Este totodată timpul să cerem ca toţi vinovaţii pentru măcelul din decembrie 1989 să ajungă în sfârşit în faţa justiţiei. În România, mai sunt ochi plânşi care aşteaptă să vadă dreptatea. Mai sunt vinovaţi pentru crimele politice săvârşite în vremea dictaturii, dintre care îl amintesc aici pe dizidentul Gheorghe Ursu, ucis prin tortură în arestul Securităţii din Bucureşti.

Este timpul, de asemenea, să vorbim despre ce a însemnat acel sacrificiu fondator al democraţiei noastre. Semenii noştri pieriţi în zilele Revoluţiei au murit visând la o Românie europeană, la o Românie liberă, apărată de urgia istorică a influenţei sovietice.

În 25 de ani de muncă şi eforturi grele, poporul român le-a împlinit acest vis, ducând ţara în Uniunea Europeană şi în Alianţa Nord-Atlantică, urcând anevoios treptele democraţiei şi ale unei economii libere.

România nu a mai beneficiat niciodată în istoria sa de premise mai solide ale prosperităţii şi ale securităţii naţionale, ca în aceşti ani. Pentru asta a fost nevoie să ne reformăm economia, sistemul politic şi sistemul de justiţie, pentru a respecta standardele unor cluburi din care ne-am dorit cu ardoare să facem parte, dar şi valori şi principii la care elita românească a visat în ani de temniţă grea, înainte de a fi nimicită în închisori în anii 1950 şi 1960.

Pentru aceasta ne-am revizuit Constituţia în 2003, acceptând că apartenenţa la Uniunea Europeană vine cu beneficii, dar şi cu obligaţii şi cu cedări parţiale de suveranitate. Am avut înţelepciunea să facem alegeri istorice concrete şi ferme pentru a respecta regulile jocului european şi pentru a împlini visul celor mai buni dintre noi, care au murit la Revoluţie.

Acum ne aflăm din nou într-un moment de cotitură. State membre ale Uniunii Europene par să se despartă de valorile fundamentale ale nucleului dur al Uniunii. Polonia şi Ungaria au ales, din păcate, calea subordonării justiţiei şi a subminării statului de drept, care începe să aibă consecinţe pe plan european.

Locul României este alături de proiectul refondator al Uniunii Europene. România nu are ce căuta orbecăind prin ceaţa aventurismului politic est-european, care nu duce în altă parte decât în sfera de influenţă a Rusiei.

Nu există omagiu mai sincer şi mai autentic pentru eroii noştri din decembrie 1989 decât lupta pentru o Românie europeană şi pentru valorile care vor păstra această ţară pe drumul istoric corect. Libertatea, democraţia constituţională, statul de drept, justiţia independentă, integritatea şi responsabilizarea în exercitarea puterii - acestea sunt valorile pentru care trebuie să luptăm în continuare în România, pentru a onora cu adevărat Revoluţia de decembrie 1989, revoluţia noastră. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Vă mulţumesc.

Dau cuvântul domnului deputat Kelemen Hunor, din partea Grupurilor parlamentare ale UDMR.

(Din partea Grupurilor parlamentare ale UDMR se îndreaptă spre tribună domnul senator Novák Csaba-Zoltán.)

Aşa aveam documentul...

Vă rog.

Domnul Novák Csaba-Zoltán:

Domnilor preşedinţi,

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Stimaţi colegi,

În fiecare an, ziua de 21 decembrie este pentru noi o zi încărcată de emoţie. Este data la care comemorăm Revoluţia din decembrie 1989.

Anul 1989 a marcat, la nivel internaţional, căderea regimurilor comuniste în ţările din Europa Centrală şi de Est.

Acum 28 de ani, locuitorii României, indiferent de naţionalitate, s-au ridicat împotriva dictaturii comuniste.

În anii ’80, marea utopie a umanităţii în secolul al XX-lea, ideologia comunistă, a ajuns şi în ţara noastră în pragul colapsului. În timp ce în Europa de Est se vorbea despre "Perestroika" şi "Glasnost", regimul lui Nicolae Ceauşescu se afla într-o gravă criză economică, socială, politică, fără posibilitatea reformelor, lăsând societatea românească fără perspectiva unei tranziţii paşnice de la comunism la un alt sistem politic.

Promisiunile referitoare la societatea multilateral dezvoltată, mobilizarea societăţii prin sloganuri naţionaliste nu-i mai mulţumeau pe români. Minorităţile naţionale din România, care au mai rămas după emigrarea evreilor şi a germanilor, sufereau în acel moment de o dublă oprimare. În afara gravelor probleme sociale şi economice, prin Programul de sistematizare şi omogenizare era pusă în pericol şi existenţa lor, deoarece, pentru prima dată în România de după 1918, se urmărea direct asimilarea forţată a acestor comunităţi.

În perioada 1947-1989, poporul maghiar, ca şi poporul român au fost victimele aceluiaşi sistem dictatorial, ambele naţiuni aspirau în aceeaşi măsură la acea libertate mult aşteptată.

Revoluţia din decembrie 1989, lupta pentru libertate, nu a fost doar lupta românilor, aşa cum nici Revoluţia din 1956 nu a fost doar revolta maghiarilor. Este cunoscut faptul că scânteia Revoluţiei, la Timişoara, a fost aprinsă de preotul reformat Tőkés Lásló.

Minorităţile naţionale din România au participat activ la răsturnarea dictaturii comuniste. În timpul Revoluţiei din 1989 s-a creat un sentiment puternic de unitate împotriva duşmanului comunist comun, sentiment care a surclasat apartenenţa etnică.

În Timişoara, în Braşov, în Cluj, în Târgu Mureş, în diferitele unităţi militare din ţară, alături de români, zeci de maghiari şi cetăţeni români de altă naţionalitate şi-au jertfit viaţa pentru libertate.

Din acest motiv, am convingerea că Revoluţia din decembrie 1989 a fost revoluţia noastră, a tuturor, români, maghiari şi alte etnii.

Este un pas foarte important că după decenii de tăcere şi de uitare, azi se încearcă o abordare sinceră a evenimentelor, se încearcă elucidarea faptelor.

Uniunea Democrată Maghiară din România sprijină pe deplin acest proces şi în continuare.

Această revoluţie, la fel ca multe alte evenimente din istorie, ne dovedeşte faptul că, în ciuda anumitor disensiuni, în momentele decisive, critice ale istoriei, noi, maghiarii şi românii, am stat pe aceeaşi parte a baricadei.

Azi, când mulţi încearcă să nege acest fapt, putem afirma ferm că avem mai multe obiective, mai multe scopuri comune decât am avut vreodată în istorie. Dacă ne gândim doar la anul viitor, când se vor aniversa 100 de ani de la formarea României moderne, trebuie să ne concentrăm asupra obiectivelor pe care le propunem împreună pentru următorii ani.

Azi nu luptăm împotriva comunismului, luptăm pentru o Europă puternică şi unită, pentru libertatea de exprimare, pentru un trai mai bun, pentru întărirea statului de drept, pentru o alianţă cât mai strânsă între naţiunile Europei.

UDMR a fost printre primele formaţiuni politice care, la începutul anilor ’90, şi-a manifestat dorinţa pentru un parteneriat strategic cu structurile nord-atlantice, pentru aderarea României la Uniunea Europeană, jucând un rol important în procesul de democratizare a ţării.

Stimaţi colegi,

Dacă punem în balanţă cei 28 de ani de după Revoluţie, dacă ne adresăm întrebarea de unde am pornit, ce am dorit şi unde am ajuns, putem constata, din păcate, că pericole există şi azi. Cel mai mare pericol în această parte a continentului este acum naţionalismul, populismul, demagogia, scepticismul faţă de valorile democratice şi europene.

Eu sunt convins totuşi că este o greşeală istorică să credem, să acceptăm faptul că azi nu avem obiective comune, că nu avem nevoie unii de alţii.

Acum este responsabilitatea noastră comună să decidem ce facem cu libertatea noastră câştigată în 1989. Propunerea mea, a noastră, este să căutăm toate căile colaborării şi să continuăm să construim împreună.

Este posibil ca unii să nu înţeleagă exact importanţa acestei colaborări, însă sunt convins că peste ani, poate peste decenii, vom spune că a meritat, că acesta a fost drumul cel bun, aceasta a fost decizia corectă şi cea mai bună cale de urmat, la fel cum a fost şi în 1956 şi în 1989.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Vă mulţumesc.

Din partea Grupurilor parlamentare ale ALDE, îl invit la microfon pe domnul deputat Varujan Vosganian.

Domnul Varujan Vosganian:

Dragi români,

Precum vedeţi, viaţa merge înainte. Dar viitorul este influenţat de trecut. Fiecare zi de mâine înseamnă o opţiune, dar şi trecutul, prin felul în care îl înţelegi şi îl asumi înseamnă o opţiune. Opţiunea fundamentală este cea dintre uitare, răzbunare şi iertare.

Poporul român nu a ales încă. Comunismul nu a fost o traumă comună pentru toţi românii. Comunismul a avut câştigătorii şi perdanţii săi, călăii şi victimele sale, şi uneori călăii s-au însăilat printre victime, iar victimele au fost ostracizate pe nedrept. Iar dacă nu facem această alegere, trecutul se reîntoarce şi se răzbună, în diverse feluri, cum ar fi pancartele colorate, ridicate la comandă, în pieţele publice.

Şi este, din păcate, şi o diferenţă. Noi ridicam pancartele în silă, acum ele se ridica la comandă, cu elan. Este prima oară când avem în Parlament tineri născuţi după 1989. Vreau să le urez bun venit şi le urez să aibă o lume mai bună decât cea pe care a avut-o generaţia mea, a copiilor născuţi după război.

Nu vreau să vorbesc solemn astăzi, în faţa dumneavoastră. Eu cred că ceea ce am văzut şi am trăit, eu şi alţii ca mine, merită mai mult decât convenţionalitatea unei adunări solemne. Am văzut oameni murind la Sala Dalles în după-amiaza zilei de 21 decembrie. Am ascultat liniştea puştilor când se încarcă. Am fost în sala de tortură de pe Strada Eforiei unde sângele curgea pe pereţi ca tapetul. Am stat legaţi cu mâinile la spate pe câmp, crezând că vom fi împuşcaţi. Cel care dormea în pat lângă mine, la Jilava, avea canadiana plină de sânge şi avea toţi dinţii din faţă sparţi de patul puştii.

Este o ironie a sorţii că astăzi, în Parlament, unul dintre cei care au fost acolo este acuzat, de unii tineri, care fac o scurtă pauză între huiduieli, fluierături, buluceli şi iscodeli de tot felul, şi i se cere să-i fie ruşine. Probabil că trebuie să fim îngăduitori cu aceşti tineri. Poate că noi, părinţii lor, nu le-am explicat la timp care sunt lucrurile de care în viaţă trebuie să-ţi fie ruşine.

Vedeţi dumneavoastră, noi, poporul român, îi ucidem a doua oară pe martiri. Nu cred să existe vreun popor care să aibă mai mult de o mie de martiri, care au murit în locul nostru pentru ca noi să trăim în locul lor, şi să nu pomenească niciodată numele niciunuia dintre cei morţi.

Mergeţi pe stradă şi vă asigur că, din păcate, niciunul dintre cei pe care îi veţi întreba, nu va cunoaşte numele niciunuia dintre cei care au murit. Nimeni nu vă va vorbi de Vlăduţ, cel mai tânăr mort al Revoluţiei. Avea o lună atunci când a fost împuşcat. Nu vă va vorbi de Tavi, pe a cărui cruce din Cimitirul Alb de pe Calea Şerban Vodă scrie "Vă rog să mă iertaţi că am plecat de lângă voi la doar 13 ani". Nu vă va vorbi de Raluca Sălăjan, care a murit împuşcată în abdomen, ducând mâncare iubitului ei care era soldat. Între Raluca Sălăjan şi Ana lui Manole nu e nicio diferenţă.

Îmi aduc aminte de Lucian Matiş pe care l-am vizitat la Cluj. Ultima mea imagine vie despre el este cum stătea în pragul apartamentului, de mână cu soţia lui, şi copilul de 4 ani care se ţinea de fustele maică-sii. Dar ultima imagine pe care o am despre el este a lui Lucian Matiş împuşcat pe o stradă din Cluj.

Ca să vedeţi până unde merge teama noastră de a ne confrunta cu morţii cei noi.

În 4 martie evocăm pe Doina Badea, pe Toma Caragiu şi pe alţii. Niciodată, niciodată de atunci nu l-am mai evocat pe Horia Căciulescu, marele nostru actor, care parcă a fost şi el vinovat că a fost împuşcat pe Strada Constantin Mille în zilele revoluţiei.

Poate aţi văzut şi dumneavoastră breaking news-urile cu un bătrân care nici nu mai ştia de el şi care era purtat de doi poliţişti, şi care era torţionarul care făcea breaking news. Nu am văzut niciodată un breaking news cu vreo victimă a revoluţiei. Câtă vreme vorbim mai mult despre călăi decât despre victime nu o să ne asumăm niciodată, cum trebuie, trecutul.

Şi, în paranteză, să ştiţi că Vişinescu este singurul torţionar care a fost vreodată condamnat în România, deşi am avut ţara împânzită de lagăre, au murit zeci de mii de oameni, niciodată până acum vreun torţionar nu a fost pedepsit.

Ar fi interesant să ştim ce ar fi spus aceşti tineri dacă ar fi trăit astăzi. Probabil că ar fi strigat "Jos comunismul!". Dar să vedem ce înţelege fiecare dintre noi despre comunism.

Eu nu cred că un Călin Nemeş, de exemplu, ar fi mers de braţ cu conducătorul ţării, care se sprijină pe o ţară împânzită de iscoade şi care îşi fondează influenţa pe înţelegeri secrete între cei care urmăresc şi cei care anchetează.

Nu cred ca vreunul dintre morţii Revoluţiei ar fi vorbit astăzi de dictatura parlamentară. Nicăieri în lume parlamentele nu au creat dictatură. Întotdeauna însă dictatorii au luptat împotriva parlamentelor. Nu cred ca vreunul dintre tinerii Revoluţiei, astăzi, ar fi ridicat osanale vreunei structuri de putere din România. Şi sunt convins că ei ar fi fost de partea victimelor şi niciodată de partea agresorilor de vreun fel.

Şi, în final, dragi români, aş vrea să vă evoc câteva cuvinte pe care Călin Nemeş, care a murit de două ori, o dată în 1989, când a fost crezut mort şi a fost dus la morgă, şi a doua oară când s-a sinucis în 1993. Şi el a spus aşa: "(...) va fi o zi când soarele va răsări fără noi, când noi vom muri (...)" "(...) şi cred..." - a spus Nemeş - "(...) că ne vom întâlni cu admirabilii copii şi tineri din decembrie 1989 şi ei ne vor întreba ce am făcut după moartea lor...".

Dragi români,

Fiecare dintre noi trebuie să-şi dea propriul răspuns la această întrebare.

Mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Vă mulţumesc, domnule deputat Varujan Vosganian.

Dau cuvântul domnul Sămărtinean Cornel-Mircea, din partea Grupurilor parlamentare ale PMP.

Domnul Cornel-Mircea Sămărtinean:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnule preşedinte al Senatului,

Domnule preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Dragi colegi,

Astăzi se împlinesc 28 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, revoluţie care a început la Timişoara, în seara zilei de 15 decembrie, în jurul Bisericii Reformate din Piaţa "Sfânta Maria".

La început, în faţa lăcaşului de cult s-au strâns în jur de 100 de oameni, dar, a doua zi, pe 16 decembrie, Piaţa a fost complet blocată de mulţime. Tramvaiele au fost oprite şi s-a strigat pentru prima dată "Libertate", "Jos Ceauşescu", mesaje care au scos în zilele următoare zeci de mii de oameni în stradă, în toate oraşele din ţară.

România a fost singura ţară din Estul Europei care a trecut la democraţie printr-o revoluţie violentă, în care conducătorii comunişti au fost executaţi. Înainte de Revoluţia Română, toate statele est-europene trecuseră printr-un mod paşnic la democraţie.

Acum 28 de ani, România se scutura din adormire, neputinţă şi întuneric, ieşea în stradă şi-şi striga dreptul la o viaţă descătuşată de comunism. Spiritul neînfricat al Timişoarei a fost şi va rămâne o legendă vie în istoria poporului român, care a început atunci să-şi croiască drumul spre lumină. Evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara au fost cele care au declanşat căderea dictaturii comuniste în România.

La Timişoara, în 16 decembrie, a fost ziua în care a izbucnit revolta, revolta prin care aveam să câştigăm cel mai de preţ lucru pentru o naţiune, libertatea. Timişoara era în acele zile un teatru de război. Dintr-un oraş al florilor, Timişoara devenise un oraş al groazei. Militarii ordonau oamenilor să circule fără oprire şi erau împiedicaţi să stea în grupuri. Exemplul Timişoarei imediat a fost urmat de mai multe oraşe din ţară.

Evenimentele acelor zile din Timişoara au fost descrise şi în jurnale de ştiri ale unor radiouri precum Europa Liberă şi Vocea Americii, radiouri pe care sigur că da toţi dintre noi le ascultam ascunşi.

Martor tăcut ale evenimentelor de la Timişoara rămân treptele Catedralei, edificiu cu mare încărcătură istorică pentru toţi timişorenii. Pentru timişorenii care atunci s-au jertfit pentru ca noi, astăzi, să trăim în libertate, aceste trepte chiar au fost nişte trepte spre cer.

Astăzi, la 28 de ani de când eroii Timişoarei au urcat aceste trepte spre cer, încă nu se cunosc vinovaţii, sau se cunosc, dar nu se spun. Câţi ani vor mai trece, oare, până vom afla adevărul?

În anul 2006, preşedintele de atunci, Traian Băsescu, a declarat în plenul reunit al Parlamentului României, plen consacrat prezentării Raportului Tismăneanu, de condamnare a Regimului comunist şi citez - "(...) Ca şef al statului român, condamn explicit şi categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa pe bază de dictat, din anul 1944 până în 1947, şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Luând act de cele prezentate în raport, afirm cu responsabilitate faptul că regimul comunist din România a fost unul ilegitim şi criminal (...)" - închei citatul.

Ca timişorean şi participând direct la evenimentele din 1989, consider că avem datoria şi obligaţia faţă de eroii Revoluţiei din decembrie 1989 să le cinstim memoria, să pedepsim vinovaţii şi să le respectăm principiile şi să îndeplinim idealurile pentru care ei au luptat şi s-au jertfit.

Cinste eroilor Timişoarei, cinste eroilor Revoluţiei din 1989, Timişoara un oraş-martir, Timişoara, primul oraş liber de comunism!

Nu vă vom uita niciodată!

Dumnezeu să vă odihnească în pace! Dumnezeu să ocrotească România!

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Vă mulţumesc.

Îl invit la cuvânt pe domnul deputat Varujan Pambuccian, din partea Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.

Domnul Varujan Pambuccian:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Am să încep cu o mică remarcă, legată de câteva lucruri spuse de un coleg de-al nostru. Să ştiţi, domnule coleg, că mai sunt aşa şi oarece nemţi, şi ceva evrei prin România. Un neamţ tocmai mişca lângă mine, de unde m-am ridicat. Nu au dispărut încă.

În 1989 aveam 30 de ani. Aveam 30 de ani, ascultasem discursul Majestăţii Sale la Radio Europa Liberă, ştiam, speram că lumea se va schimba. Am ieşit pe străzi, în Bucureşti, cum au ieşit foarte mulţi oameni atunci, oameni care nu au cerut certificate de ieşit pe stradă niciodată şi pe care îi respect profund că nu au făcut-o, cu speranţa că o să scăpăm nu doar de un sistem, nu doar de braţul său armat, ci şi de un fel de a gândi.

Sistemul s-a prăbuşit. În ianuarie eram cam aceeaşi în Piaţa Victoriei, sperând că vom scăpa de un fel de a gândi. După aceea, ne-am întâlnit aceeaşi în Piaţa Universităţii, sperând că vom scăpa de un fel de a gândi. Şi apoi ne-am dat seama că este foarte greu şi că o să dureze foarte mult.

Aveam examen cu studenţii în ziua în care au venit minerii şi, în inconştienţa mea, încercam să le explic că este inadmisibil să bată o femeie. Şi m-am trezit luat de "aripi" de ei, şi au alergat cu mine, aşa, în lungul străzii... şi unul mi-a zis... "(...) băi, eşti prost? (...)"... Dar eu cred că nu eram. Şi cred şi acum că singurul fel în care putem scăpa de un fel de a gândi este să spunem ce gândim. Acesta este un lucru foarte important. Cred că este cel mai în spiritul zilelor din decembrie 1989, când am spus exact ce am gândit, fiecare dintre noi. Pentru că, în aceşti 50 de ani de comunism, cel mai rău lucru care s-a întâmplat a fost că sufletul fiecăruia dintre noi a fost dus într-un gulag interior din care foarte mulţi nu au reuşit să şi-l scape. Ei îl numeau "omul nou"... şi el există, e viu, atât de viu încât se transferă de la o generaţie la alta, în diferite forme.

Cred că noi o să fim cu adevărat noi înşine, când o să reuşim să reînnodăm tradiţia, nu a părinţilor noştri, nu a bunicilor noştri, ci a străbunicilor noştri, a oamenilor acelora extraordinari care au construit o ţară, care au construit o naţiune şi care au crezut din tot sufletul în ceea ce construiesc.

Atunci se va fi desăvârşit revoluţia pe care am început-o acum 30 de ani.

Vă mulţumesc. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Este o solicitare din partea colegului nostru Tudor Benga, de la USR, pentru a mai avea o intervenţie pe minutul rămas.

Vă rog.

Domnul Tudor-Vlad Benga:

Dragi colegi,

Aveam 8 ani la Revoluţie. Nu am luat parte. Am luat însă parte, 24 de ani mai târziu, pe 21 decembrie 2013, la ceea ce a fost probabil cel mai emoţionant protest din viaţa mea.

În Piaţa Revoluţiei, pe 21 decembrie 2013, s-a scandat minute în şir "Cinste lor, cinste lor, cinste lor, eroilor!". Era la 11 zile după "marţea neagră" a justiţiei din 2013. Ştiţi ce s-a mai scandat atunci? S-a scandat - şi am toate filmuleţele de la momentul acela - s-a scandat "Iliescu judecat pentru sângele vărsat". S-a scandat atunci "Parlament penal fugi de tribunal!"

Există o legătură directă între 1989 şi ceea ce se întâmplă de 4-5 ani în România.

Sunt personal stupefiat de cantitatea de ipocrizie care există în această clădire şi cred că tot ceea ce aţi făcut în ultimele trei săptămâni nu va fi uitat de români şi este legat direct de acel moment. (Aplauze.)

Domnul Nicolae-Liviu Dragnea:

Ar fi urmat la cuvânt domnul Cristian-George Sefer, preşedintele Comisiei parlamentare a revoluţionarilor din Decembrie 1989, dar, ni s-a transmis că, fiind bolnav, nu este prezent.

În aceste condiţii, întrucât toţi ceilalţi înscrişi la cuvânt s-au exprimat, declar închisă şedinţa solemnă a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, consacrată împlinirii a 28 de ani de la Revoluţia română din decembrie 1989 şi, după o pauză de 5 minute, plenul reunit va continua cu chestiunile cuprinse în ordinea de zi.

Vă mulţumesc.

Şedinţa s-a încheiat la ora 15,00.