|
|
Domnul Isaac Herzog - preşedintele Statului Israel: (Text consemnat conform traducerii din limba engleză a discursului susţinut de către domnul Isaac Herzog, preşedintele Statului Israel.) Shalom tuturor, dragi prieteni! Excelenţa Voastră, preşedinte al Senatului, Mircea Abrudean, Excelenţa Voastră, preşedinte al Camerei Deputaţilor, Sorin Grindeanu, Miniştri, Membri ai Senatului şi Parlamentului, Preşedinte al Centrului Organizaţiilor Supravieţuitorilor Holocaustului din Israel şi fiică a României şi Israelului, doamna ambasador Colette Avital, Onoraţi oaspeţi, Doamnelor şi domnilor, Sunt onorat, smerit şi profund mişcat să fiu primit aici, astăzi, în Parlamentul României, sanctuarul democraţiei şi simbolul suprem al valorilor care susţin naţiunea română ca societate liberă şi deschisă. Mulţumesc preşedintelui Nicuşor Dan pentru invitaţia de a vizita Republica România. Sunt încântat să vă fiu alături azi în capitala ţării dumneavoastră, frumosul Bucureşti. În calitate de preşedinte al Statului Israel, mă aflu în faţa domniilor-voastre să reprezint o ţară, un popor şi secole de profundă, bogată, tulburată şi dureroasă istorie, care aduce popoarele noastre împreună întru solidaritate, încredere, bunăvoinţă şi speranţă. Aici, în România, în oraşul Iaşi, este locul în care un poet evreu cu numele de Naftali Herz Imber a scris prima schiţă a ceea ce urma să devină mai târziu imnul naţional al Statului Israel. A numit poemul în ebraică, Tikvateinu - "Speranţa noastră". Acest poem avea să devină un strigăt-simbol pentru toţi cei care au zărit Chivotul Legământului în abisul durerii. Naftali Herz Imber a gravat aceste cuvinte în povestea naţională a poporului evreu şi în conştiinţa umană în general, proclamând că "încă nu ne-am pierdut speranţa", sau, cum zicem în ebraică: Od lo avdah tikvatenu. Acest poet profetic a prevăzut cât de departe îl va purta speranţa pe poporul nostru într-o zi, prin furioasele răsturnări ale istoriei, înapoi acasă, înapoi la pământul-mamă, înapoi pe Tărâmul Israelului. Dragi preşedinţi, Dragi prieteni, Speranţa este cea care ne-a adus aici. Timp de secole, oraşele şi satele româneşti au fremătat de viaţă evreiască. Evreii erau parte integrantă a poporului român, contribuind la fiecare faţetă a vieţii acestui popor, de la cultură şi artă, la filozofie şi mediul academic. Ritmurile şi ritualurile evreieşti au colorat fiecare peisaj al acestei măreţe naţiuni. Totuşi, pe acelaşi pământ, acele secole de viaţă au fost spulberate de cruzimea umană. Ieri am stat în Cimitirul Evreiesc din Iaşi, alături de preşedintele Senatului şi de primarul Iaşiului, lideri stimaţi ai naţiunii, ai oraşului şi ai comunităţii evreieşti, în faţa unei gropi comune care conţinea rămăşiţele a 22 de evrei români măcelăriţi în Pogromul de la Iaşi din 1941. La 85 de ani după acele zile de vară infernale, în timpul cărora multe mii de femei, copii şi bărbaţi evrei au fost mistuiţi de ura demonică a maselor în masacre, pogromuri şi "trenuri ale morţii", am adus în sfârşit trupurile surorilor şi fraţilor noştri pentru a-i înmormânta cu demnitate, întru odihnă veşnică. Am spus şi ieri în prelegerea mea şi repet şi acum: aceste acte de înhumare şi comemorare nu şterg suferinţa victimelor şi nici nu atenuează pata morală a făptaşilor sau a societăţilor care i-au produs, dar ne permit nouă să le redăm umanitatea acelora cărora le-a fost refuzată. În ebraică îi spunem Chesed shel emet - supremul act de compasiune. Sunt recunoscător autorităţilor române pentru eforturile lor susţinute de înfăptuire a dreptăţii istorice. Această comemorare este mai mult decât un tribut moral adus victimelor, este o datorie sacră pe care suntem nevoiţi să o îndeplinim. Comemorarea ne îndrumă către reculegere şi amintirea a ceea ce nu mai este şi către obligaţia şi angajamentul faţă de ceea ce trebuie să construim, către ceea ce cu toţii aspirăm să devenim. Desigur, din ruinele antisemitismului genocidar care a răvăşit poporul evreu şi a spulberat toată umanitatea a răsărit un strigăt profund, care a rezonat cu toată familia naţiunilor: un strigăt pentru refacere, vindecare şi dreptate. Un strigăt pentru fraternitate, cooperare şi construire. Un strigăt de speranţă din adâncul infernului. Acel strigăt a servit drept fundaţie pentru ordinea morală globală de după cel de-Al Doilea Război Mondial, întemeiată pe libertate şi drepturile omului. Pe măsură ce tânărul Stat al Israelului se ridica din cenuşa Holocaustului şi se năştea dintr-un străvechi vis naţional, iar poporul nostru era martor la restaurarea umanităţii din pragul anihilării, România păşea înainte cu îndrăzneală şi curaj. În iunie 1948, la doar o lună de la Declaraţia de Independenţă a Israelului, România a recunoscut tânărul nostru stat. Pe parcursul celor 78 de ani ai relaţiei noastre bilaterale unice, am reuşit să cultivăm cu grijă un limbaj pe care îl putem împărtăşi, o prietenie în care ne putem încrede, o speranţă pe care o putem îndeplini. Relaţia noastră a evoluat în atât de multe sfere şi s-a concretizat într-o ancoră strategică a stabilităţii şi colaborării. Vreau să le mulţumesc Guvernelor noastre şi ambasadorilor noştri pentru întărirea relaţiilor. Vreau să îi mulţumesc ambasadorului României în Israel, dr. Radu Ioanid, un istoric de renume, şi ambasadorului Israelului în România, dr. Lior Ben Dor, şi echipelor domniilor-lor pentru dezvoltarea strânselor noastre relaţii diplomatice. În ultimii ani, ambele naţiuni au jucat un rol din ce în ce mai important în consolidarea reciprocă a securităţii lor, cât şi a securităţii regionale şi internaţionale. În timp ce Holocaustul evreilor români rămâne o traumă fundamentală, povestea evreilor români şi minunata comunitate evreiască au fost pilonii relaţiilor dintre popoarele noastre. Românii evrei au fost cei care au stabilit unele dintre cele mai timpurii comunităţi în Israel - de exemplu, Rosh Pina în 1882 -, punându-şi talentele în slujba unei noi statalităţi evreieşti, construirii unei case, construirii unei naţiuni. Sute de mii de evrei români, poate chiar milioane, dacă includem urmaşii, sunt piatra de temelie a societăţii israeliene. Acest lucru are o semnificaţie aparte în timpuri precum cele pe care le trăim acum, timpuri în care vechea otravă a urii împotriva evreilor s-a trezit din nou. Timpuri care cer un răspuns mult prea familiar, dar infinit de relevant: "Niciodată din nou!" Voi, dragi prieteni, deputaţi şi membrii ai Senatului, lideri ai Republicii România, aţi auzit acest apel la moralitate. România a devenit un model global de urmat în ceea ce priveşte memoria Holocaustului, responsabilitatea istorică şi educaţia. Am văzut cum eforturile voastre de combatere a antisemitismului, a discursului instigator la ură şi a xenofobiei, precum şi adoptarea proactivă a definiţiei de lucru a antisemitismului a IHRA au servit drept standard de aur în protejarea democraţiilor prospere împotriva otrăvii urii. Apreciez legislaţia dumneavoastră solidă, inclusiv propunerea legislativă iniţiată de prietenul nostru, parlamentarul Silviu Vexler, şi adoptată de către această distinsă Cameră. Cu toţii sperăm să vedem implementarea celei mai recente iniţiative legislative care combate antisemitismul. Mulţumim tuturor. Dragi prieteni, Când cel mai barbar atac asupra evreilor, de la Holocaust încoace, a fost dezlănţuit pe 7 octombrie, răspunsul României a fost clar şi fără echivoc. Liderii români au condamnat imediat şi ferm masacrul comis de Hamas, au reprezentat un far al umanităţii şi o rază de speranţă în cel mai întunecat ceas al nostru. Vizita în Israel a premierului de la acel moment, Marcel Ciolacu, în numele poporului român, exact la începutul acelei traume, a transmis un puternic mesaj de susţinere, care a ajutat mulţi oameni să îşi găsească forţele şi curajul de a reconstrui. Şi apelurile telefonice din partea preşedintelui de la acea vreme, Klaus Iohannis, mi-au adus alinare. România a afişat continuu o remarcabilă solidaritate umană în lupta dificilă de eliberare a ostaticilor noştri, ţinuţi cu brutalitate în tunelurile din Gaza. Doamnelor şi domnilor, Poziţia principială a României este exact ceea ce se cere din partea comunităţii internaţionale în acest moment al realităţii noastre geopolitice. Pentru că acum nu mai există urmă de îndoială: ameninţarea reprezentată de regimul iranian şi grupările sale proxy se întinde cu mult dincolo de Orientul Mijlociu. Pune în pericol stabilitatea globală, libertatea de navigaţie şi democraţiile. Americanii şi israelienii au intrat război cu Iranul pentru a-l împiedica să obţină arme nucleare şi pentru ca acest imperiu al răului şi grupările sale proxy să nu poată ameninţa naţiunile paşnice din Orientul Mijlociu. Îi felicit pe preşedintele Statelor Unite, Donald J. Trump, şi pe prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, pentru leadershipul de care au dat dovadă în acest război. Trebuie să subliniez în faţa dumneavoastră şi a lumii întregi: Israelul nu se opune unei soluţionări a războiului pe cale diplomatică. Dimpotrivă, ne dorim pace. Visăm la pace de-a lungul tuturor frontierelor - este cea mai arzătoare dorinţă a noastră şi cea mai profundă năzuinţă. Dar dorinţa Iranului de a deveni putere cu potenţial nuclear este o ameninţare tangibilă la adresa Israelului, iar îndrăzneala Iranului de a dicta viitorul Libanului subminează posibilitatea înaintării către pace şi securitate. Cel mai recent memorandum de înţelegere dintre Israel şi Liban, semnat la Washington acum câteva zile, este un progres major pentru pace şi poate servi ca piatră de temelie de acum înainte. Acesta solicită înlăturarea Hezbollahului şi creează o platformă pentru un veritabil acord de pace între ţări. Le mulţumesc preşedintelui Trump, secretarului Rubio şi Administraţiei pentru sprijinirea acestui pas important şi fac apel la Uniunea Europeană şi la comunitatea internaţională să îl susţină, să sprijine stabilitatea şi economia Libanului, precum şi securitatea Israelului. Mulţumesc Guvernului român pentru că este alături de Israel în apărarea rezilienţei regionale, în apărarea arhitecturii morale la construcţia căreia am lucrat cu toţii şi despre care am vorbit pe larg astăzi cu preşedintele Dan. Domnule preşedinte, Stimaţi deputaţi, lideri şi prieteni, Elie Wiesel, marele fiu al României care s-a stins din viaţă în urmă cu zece ani, a fost laureat al Premiului Nobel şi un dascăl al întregii omeniri, supravieţuitor al Holocaustului care şi-a dedicat apoi viaţa trezirii conştiinţei umane. El a scris o frază frumoasă şi aparte: "Speranţa este memoria viitorului." Ieri, în timp ce stăteam lângă mormintele deschise ale celor 22 de evrei ucişi în urmă cu 85 de ani, ne-am amintit de distrugere şi de tot ceea ce a urmat, dar am simţit şi speranţa care, într-un fel, a renăscut după aceea. Poemul lui Naftali Herz Imber, care a început sub titlul "Speranţa noastră", şi-a găsit locul în imnul naţional al Israelului, Hatikva - "Speranţa". Asemeni adevărului, care nu este subiectiv, ci universal, speranţa nu aparţine exclusiv unui singur popor şi nici nu se poate manifesta pe deplin când este limitată la o naţiune sau la o singură ţară. Speranţa se realizează atunci când se întinde cât vezi cu ochii şi cât de adânc o poate purta sufletul, atunci când ajunge la cel mai larg spectru al umanităţii. Acesta este mesajul imnului naţional al democraticului Stat evreiesc Israel, conceput pentru prima dată în România şi care ne poartă prin întuneric, înapoi către cea mai fundamentală năzuinţă umană: năzuinţa pentru speranţă. Mulţumesc, dragi membri ai Parlamentului, pentru această curajoasă asumare a trecutului nostru şi această fermă afirmare a prezentului şi viitorului nostru. Împreună ne putem vindeca, împreună putem construi, împreună construim speranţa. Aşa cum spuneţi în limba voastră: împreună construim speranţa! (Intervenţie în limba română a domnului Isaac Herzog.) Mulţumesc, dragi prieteni. Todah rabah. (Aplauze.)
|
|
