Parliamentary debates

Lucrările au fost conduse de domnul Miron-Tudor Mitrea, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistat de domnii Acsinte Gaspar şi Andrei Ioan Chiliman, secretari.

Domnul Miron-Tudor Mitrea:

Bună dimineaţa!

Stimaţi colegi,

Îmi cer scuze pentru întârziere.

Am fost convocaţi la un Birou permanent al celor două Camere, la Senat, şi abia când am ajuns la Senat am realizat că dumneavoastră aveţi de făcut declaraţii şi am întors maşina. Îmi cer scuze că n-am realizat mai devreme acest lucru.

Începem prima parte a şedinţei noastre.

Îl invit la microfon pe domnul Popescu Dumitru. Nu este.

Domnul Igna Ioan.

Se pregăteşte domnul Gheorghe Andrei. Lipseşte.

Domnul Vetişanu, atunci..., după domnul Igna.

Domnule deputat,

Aveţi microfonul.

Domnul Ioan Igna:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

A fost pentru prima dată în istoria învăţământului românesc o acţiune de protest de asemenea dimensiune din partea personalului din învăţământ, în scopul curmării situaţiei de mizerie în care au ajuns unităţile şcolare şi slujitorii lor, prin încălcarea cu bună ştiinţă a legilor ţării.

Ordonanţele de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, referitoare la stabilirea salariului de bază al personalului din învăţământ, şi pentru abrogarea unor dispoziţii din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariului de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică se pare că au pus capăt acestor acţiuni de protest.

Subliniez că "se pare" numai, deoarece nemulţumirile unui număr foarte mare de persoane din învăţământ, ale sindicatelor, continuă şi nu ar fi exclusă posibilitatea reizbucnirii conflictului la proporţii şi mai mari, pentru faptul că nu s-a înţeles din partea guvernanţilor necesitatea dialogului, aşezarea la masa negocierilor în scopul găsirii de soluţii la toate solicitările sindicale privind îmbunătăţirea situaţiei din învăţământ.

Mă refer concret la: modul de recuperare şi plătire a orelor pierdute în timpul conflictului, disponibilizările din învăţământ, baza materială a învăţământului, personalul TESA din învăţământ.

Nu s-au analizat cu simţ de răspundere niciodată cauzele concrete care au dus învăţământul românesc la această situaţie de disperare.

Mă voi referi, în continuare, la situaţia învăţământului sibian, situaţie care consider că este asemănătoare în toate judeţele ţării.

Până în 1996-1997, învăţământul preuniversitar sibian se situa în prima jumătate, între judeţele ţării, privind rezultatele la concursurile şcolare, examenele de bacalaureat, admiterea în învăţământul superior, baza materială, integrarea absolvenţilor în activităţi social-utile.

Această poziţie bună a învăţământului sibian se datora faptului că la conducerea Inspectoratului Şcolar, la conducerea majorităţii unităţilor şcolare din judeţ se aflau cadre didactice cu reale calităţi manageriale, buni specialişti, oameni ce cunoşteau problemele învăţământului şi găseau soluţii concrete de lichidare a unor neajunsuri, buni psihologi, în scopul realizării unei bune colaborări între şcoală, familie şi organele locale, concret primăria.

Menţionez fără exagerare că mulţi dintre aceşti buni manageri au fost schimbaţi pe criterii politice. Exemplific: Şcoala Generală nr. 1 Sibiu, Şcoala nr.9 Sibiu, Şcoala nr. 15 Sibiu, Şcoala nr. 20 Sibiu, Şcoala Cristianu, Liceul Cisnădie, Liceul "Octavian Goga" Sibiu.

Concursurile de ocupare a posturilor respective au fost conduse din umbră de conducerea P.N.Ţ.C.D. Sibiu, pentru ca directorii acestor unităţi şcolare, care au fost şi sunt buni gospodari, să nu mai reuşească la concurs. Destituiri ilegale de directori: exemplu Colegiul "Gheorghe Lazăr" Sibiu.

Schimbările la conducerea Inspectoratului Şcolar Sibiu au fost catastrofale. Imediat după schimbarea inspectorului general, în 1996-1997, a apărut "scandalul subiectelor la concursul de admitere în liceu". În noaptea premergătoare concursului, au apărut pe stâlpi, pe porţile de intrare ale liceelor, subiectele de concurs. Dovadă a neputinţei noii conduceri a Inspectoratului Şcolar de a lua măsuri în scopul păstrării securităţii plicurilor cu subiectele de concurs, lipsă de calităţi manageriale.

Nu a fost nevoie decât de 3 ani pentru realizarea, în perioada 1997-1999, a nemaipomenitei performanţe ca învăţământul sibian să ajungă pe ultimele locuri din ţară, dovadă rezultatele de la examenul de capacitate, bacalaureat, admitere, în condiţiile în care situaţia la învăţătură din celelalte judeţe nu a progresat, ci, cel mult a stagnat, dacă nu chiar a scăzut.

Avem şcoli în judeţ, unde elevii, părinţii, profesorii se tem de o eventuală prăbuşire a tavanului şcolii, sau chiar a şcolii, chiar şi în lipsa unui seism, respectiv cutremur. Sunt şcoli cu o bază materială sub toată critica!

Din 1997 şi până în prezent nu s-a mai zugrăvit nici o şcoală din bugetul primăriilor, şi aceasta din lipsă de fonduri. Dar, cu toate aceste necazuri, la sediul Inspectoratului Şcolar Sibiu au fost investiţii de peste 3 miliarde lei, pentru punerea la punct a unor birouri de invidiat, fiind mai elegante interioarele decît ale unor hoteluri de 5 stele.

Actuala conducere a Inspectoratului Şcolar şi cu inspectorii trebuie să se simtă cât mai bine, pentru a ţine în frâu pe bieţii dascăli, care nu au ce mânca, sau pe bieţii elevi, care nu au condiţii decente de a se pregăti. Aşa se gândesc guvernanţii la viitorul naţiunii noastre. Tragic, dar adevărat!

Îmi trece adesea prin minte conţinutul versurilor lui George Coşbuc:

"Când nu vom mai putea răbda,

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa

Nici în mormânt".

Coşbuc se referea atunci la soarta de mizerie a ţăranului român. Conţinutul acestor versuri este acum de actualitate pentru tot poporul, deci şi pentru personalul din învăţământ. Cu unele excepţii, pe care nu le nominalizez, că le cunoaşteţi şi dumneavoastră foarte bine.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Moţiunea discutată în 28 februarie dorea, din partea noastră, schimbarea în bine a poziţiei sociale a slujitorilor învăţământului românesc, aşa cum i-am mai numit şi cu alte ocazii – "apostoli ai neamului".

Nu putem spera la mai bine fără un învăţământ bine pus la punct, fără dascăli stimulaţi şi material, fără şcoli bine dotate, căci prin şcoală se formează specialiştii de azi şi de mâine, prin şcoală se formează bunii politicieni. Şcoala stă la baza progresului social, economic şi politic. Prin şcoală asigurăm prezentul şi viitorul naţiunii noastre.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Şi eu vă mulţumesc, stimate coleg.

Am o rugăminte la cei care iau cuvântul: astăzi n-o să pot să lungesc decât pânâ la 9,40 luările de cuvânt.

Vă rog să vă încadraţi în cele 3 minute alocate.

Domnul Vetişanu Vasile are cuvântul.

Se pregăteşte domnul Leonăchescu Nicolae.

Domnul Vasile Vetişanu:

Domnule preşedinte,

Domnilor deputaţi,

În declaraţia mea politică de astăzi, 7 martie 2000, încerc să scot în evidenţă două momente fatale pentru viaţa şi istoria politică a României, pentru destinele ei până în zilele noastre.

Cel dintâi moment se leagă de formarea primului Guvern comunist din România, la 6 martie 1945, acum 55 de ani, sub conducerea fostului proprietar de moşii şi proprietar de bancă, duplicitarul Petru Groza.

Guvernul condus de acesta din urmă se proclama de "largă concentrare democratică". În realitate, încă de la formarea sa, Guvernul Groza a suprimat treptat tradiţia democraţiei româneşti, deschizând calea spre dictatura comunistă, răsturnată în Decembrie 1989.

Scenariul instaurării unui guvern comunist începe încă din noiembrie 1944, când comisarul sovietic Vâşinski, numit "şarpele cu ochelari", soseşte la Bucureşti, unde schiţează planul de transformare a României într-o gubernie rusească. Dacă până la 12 septembrie 1944, comuniştii aveau un singur ministru în Guvern, în persoana intelectualului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, la Justiţie, ucis mai târziu de colegii lui comunişti, acum intră al doilea ministru în Guvern, în persoana lui Taşcovici, devenit Teohari Georgescu. La 28 februarie 1945, Vâşinski revine în România, de data aceasta cu ordinul expres de a instala un nou Guvern, în numai 8 sau 4 zile. El cere o audienţă la Majestatea Sa Regele Mihai I, care se opune cererii sale. În faţa acestei situaţii, încep ameninţările. Vâşinski, după vechiul obicei al casei, bate cu pumnul în masă şi strigă ameninţător către rege: "Ori dizolvi imediat Guvernul, ori România va înceta să mai existe ca ţară!"

Acesta a fost dialogul, de fapt ultimatumul rostit de Vâşinski la 5 martie 1945, din care, a rezultat primul Guvern comunist din România, cum arată cu multă profunzime şi acribie Aurel Sergiu Marinescu, în dramatica sa carte – "Prizonier în propria ţară", care ar trebui declarată "Carte Testament" pentru generaţii.

Măsurile represive ale Guvernului Groza au început cu incitarea maselor, chemarea lor în stradă, incitare la violenţă, avansând "mineriadele", cu răfuieli de moment, prin pedepsirea "duşmanilor poporului". În Guvernul Groza intră Ghiţă Dej, la Comunicaţii, avându-l ca subsecretar de stat pe Ion Gheorghe Maurer, slujitor fidel al acestuia şi lui Ceauşescu, apoi R. Zăroni, fost administrator la moşiile lui Groza, Constantinescu-Iaşi, Lothar Rădăceanu şi alţii.

Presa a declanşat o campanie furibundă, de intimidare şi acuzaţii la adresa oamenilor de valoare, sub conducderea malefică şi dură a falşilor intelectuali Miron Constantinescu, Leonte Răutu şi Silviu Brucan, cei care au introdus în ideologia zilei lupta cu "trădătorii de ţară", cu "uneltele anglo-americanilor", cu "vânzătorii de patrie", cu "duşmanii poporului", într-un cuvânt. În acele momente s-au născut "Tribunalele poporului", cu acuzatori publici, declanşând teroarea împotriva tuturor duşmanilor de clasă.

Decretul comunist nr.207 din 1945 chema la violenţă şi ură împotriva semenului. De atunci s-au moştenit aceste valori ale răului comunist, până în zilele în care trăim, intrând în conştientul şi subconştientul oamenilor unei generaţii oprimate. În consecinţă, în câţiva ani, Guvernul Groza a desfiinţat partidele istorice, a desfiinţat monarhia tradiţională în România, a distrus valorile culturii româneşti, înlăturîndu-le şi înlocuindu-le cu anacronicul percept comunist al omului cu "origine socială sănătoasă", deschizând calea selecţiei artificiale, nu cea naturală, a valorilor.

Cel de-al doilea moment la care vreau să mă refer este legat de ucazul dat de către Plenara C.C. al P.M.R. (nu devenise încă P.C.R.) din 3-5 martie 1949, prin care s-a început cooperativizarea agriculturii rommâneşti, de fapt comunizarea ei, prin distrugerea sistematică, pe etape, a proprietăţii şi a sentimentului de proprietate la români, distrugere care s-a încheiat în anul 1962, deci pe un traseu de numai 13 ani. Cum a fost posibil?, ne putem întreba astăzi, în anul 2000. Răspunsul trebuie căutat în obiectivele satanicei Plenare din 3-5 martie 1949, care a deschis drumul terorii fizice şi psihice, a schingiuirilor de tot felul, a deportărilor şi arestărilor în masă, fără nici o judecată, silind ţărănimea să renunţe la moştenirile ei strămoşeşti. Într-un timp record, au fost arestaţi şi deposedaţi de restul de 50 de hectare de pământ moşierii şi fruntaşii satelor, numiţi cu nume de împrumut, "chiaburi". Peste 100.000 de familii au fost arestate, adică 280.000 de fiinţe omeneşti, umplând gările, pentru a fi duşi la peste 200 de km. de domiciliul lor, fiind consideraţi "periculoşi". "Periculoşi" pentru cine? De fapt, se încerca intimidarea celorlalţi, prin frică. În satul sălăjean Maladia, gospodarul fruntaş Ioan F. Mocanu, numit "chiabur" şi "chiabr", a fost arestat în trei rânduri de securiştii Făgărăşanu şi I. Pădureanu, pentru vina de a fi muncit o viaţă pământul şi a fi fost gospodar fruntaş, ales, pentru aceasta, primar al satului timp de 26 de ani, după 1918. Spaima a cuprins tot satul, reducându-l la supunere. După schingiuiri, a fost adus acasă din arest cu căruţa, cu coastele zdrobite şi obligat să tacă asupra torturilor la care a fost supus, după ce a fost aruncat în închisoarea din Şimleu, în urma a 50 de tururi cu maşina în jurul oraşului de mai sus, spunându-i-se că este în Cluj, nu în Şimleu. Dar n-a tăcut. Mi-a mărturisit cum a fost legat sus de mâini, dezbrăcat în pielea goală, ars cu ţigara şi bătut cu ciomagul de cauciuc, pentru a spune ce a pus la cale în sat şi unde ar avea arma ascunsă. După chinuri groaznice, călăii aruncau pe el găleţi de apă, apoi o luau de la început. De aceea, mă întorc în acel sat în care a putut suferi atâta, fără să renunţe la pământ. Când a venit colectivizarea, în acelaşi sat, Ioan Mudure a Şfaiţărului a fostă bătut de moarte, mutilat, ducându-se repede în mormânt, ca mulţi alţii.

Toate au pornit de la Plenara din 3-5 martie 1949, declarată "istorică", pentru că i-a jefuit pe oameni de avuţia lor "de-o viaţă". Se uita că ţăranul român a cultivat pământul şi am fost, ca ţară, "grânarul Europei", fără să fi cunoscut socialista gospodărire a pământului, prin "cuiburi în pătrat", aduse de la sovietici.

Declar, în Parlamentul României, că există un lucru inadmisibil, anume că nici până astăzi comuniştii români n-au recunoscut public, în faţa ţării, că colectivizarea satelor româneşti s-a făcut prin forţă, peste voinţa ţărănimii, aplicând regimul fricii, al terorii, al violenţei şi al urii celuilalt de lângă noi.

Va trebui să vină o zi în care să se deschisă procesul colectivizării satelor româneşti, început cu surle ideologice, în 3-5 martie 1949, acum 51 de ani, şi terminat cu crime de nedescris în 1962.

Iată de ce am pus în atenţia Parlamentului României cele două momente fatale pentru viaţa ţării şi a oamenilor acestei ţări.

Vă mulţumesc. (Aplauze în partea dreaptă a sălii de şedinţă.)

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Leonăchescu.

Se pregăteşte domnul deputat Mândroviceanu.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Onorat auditoriu,

În anul 1996, alegătorii din municipiul Cluj-Napoca l-au ales drept primar al lor pe cunoscutul patriot român Gheorghe Funar. Alegerea, definitorie, n-a fost contestată de nimeni.

Domnia sa este un gospodar apreciat şi acest titlu i-a fost recunoscut de cei competenţi. Cine vizitează primăria din municipiul Cluj-Napoca are ocazia să constate ordinea care domneşte acolo, organizarea riguroasă a compartimentelor şi solicitudinea cu care salariaţii îi întâmpină pe cei mulţi.

Din 1996 şi până astăzi, prefecţii de Cluj, Alexandru Farcaş şi Vasile Sălcudean, au încercat să-l înlăture de la conducerea primăriei din Cluj-Napoca pe domnul Gheorghe Funar. O asemenea acţiune a fost sortită eşecului ca ilegală şi, în final, cei doi prefecţi au pierdut sprijinul politic al formaţiei care i-a propulsat în scaun.

Se aude că va fi instalat la Cluj un nou prefect, domnul Bogdan Cerghizan, un adversar bine-cunoscut al primarului Gheorghe Funar. În timpul care a mai rămas, vom asista probabil la noi tensiuni între un prefect nou în funcţie şi primarul Gheorghe Funar.

În acest război politic fără noimă, dezlănţuit la adresa primarului Gheorghe Funar, cel care pierde este omul simplu, românul. S-au consumat energii impresionante spre a-l nega în actul său de conducere pe primarul din Cluj-Napoca. Pentru a pune o placă memorială pe zidul Universităţii "Babeş-Boliay" din acest oraş în amintirea lui Octavian Goga, profesorul de altădată al celebrei instituţii de învăţământ, primarul Gheorghe Funar a trebuit să învingă rezistenţa Consiliului municipal şi a Senatului universitar! Pentru găurile necesare diblurilor i s-a interzis lucrătorului specializat accesul la o priză electrică!

Ne punem, pe bună dreptate, două întrebări:

1. Cum de reuşeşte Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat să promoveze în funcţia de prefect al judeţului Cluj persoane care n-au asimilat încă limbajul politic şi tehnicile de negociere prin care s-ar putea evita acutizarea problemelor? Retragerea sprijinului politic este expresia unei politici catastrofale de cadre pe care electoratul este obligat s-o suporte. Nepotismul, datoriile politice, promisiunile electorale de culise, politicianismul aberant care răvăşeşte o parte a lumii noastre politice n-au nimic de-a face cu interesele României!

2. De ce la Cluj-Napoca şi în alte părţi ale ţării, patrioţii şi, în general, toţi cei care încearcă să facă ceva bun, în sensul îndreptării situaţiei grele în care ne aflăm, sunt ţinta unor atacuri concentrice din partea unor cercuri ostile din zona puterii? Oare actul de conducere trebuie înţeles numai ca un prilej de răzbunare, de plată a poliţelor, de intensificare a sentimentelor de ură generate de neputinţa sau de incapacitatea de a reflecta realul?

Îmi permiteţi, stimaţi colegi, să sper că, acum, în finalul celui mai dramatic mandat din ultimul deceniu, oamenii puterii vor învăţa să respecte decizia electoratului în ceea ce-l priveşte pe primarul Gheorghe Funar, şi, în locul manevrelor de culise ilegale care vizează demiterea lui, să încerce un minim efort de potenţare a unităţii naţionale, renunţând la aberanta vânătoare a liderilor politici din opoziţie.

Vă mulţumesc. (Aplauze în partea stângă a sălii de şedinţă.)

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Domnul deputat Mândroviceanu.

Se pregăteşte domnul deputat Drecin Mihai.

Domnul Vasile Mândroviceanu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Tineretul din Romînia a fost lipsit de cunoaşterea trecutului românesc, nefiind format în climatul culturii şi istoriei naţioanale. Cu toate că acest tineret s-a acoperit de eroism pe baricadele Revoluţiei şi a păşit cu greutate în alegerile din 1996, când a asigurat răsturnarea vârfurilor nomenclaturii criptocomuniste, în ultimul timp nu a mai apărut la suprafaţa vieţii publice naţionale cu iniţiative şi mişcări bine articulate.

Tineretul, izvorul biologic şi spiritual al naţiunii, ale cărui gânduri şi idei aduc fermenţii noutăţii pe toate dimensiunile sociale, nu şi-a mai găsit o formă de expresie publică prin care să-şi expună frământările, idealurile şi preocupările de generaţie.

El trebuie să poarte steagul unor dorinţe noi, al unor schimbări şi al unor ameliorări care nu sunt posibile în cadrele şi structurile vechi, îndeosebi în vremuri de mare încărcătură istorică şi de tranziţie, cum sunt cele pe care România le traversează în prezent.

Intervenţiile tineretului sunt nu numai bine-venite, dar şi aşteptate, salvatoare, căci au forţa avântului, a curajului şi a dorinţei de bune înfăptuiri.

Din rândurile tineretului, adevărata rezervă a aristocraţiei politice şi spirituale a neamului, a elitei naţionale, au apărut mereu în istoria naţională marile mutaţii, care au schimbat faţa societăţii româneşti, a formelor de viaţă ale poporului român.

Tineretul de azi este pus la mare încercare, mai întâi să găsească forma de manifestare potrivită, şi apoi să iasă în arenă şi să intre în activităţi rodnice, pentru a ajuta România să iasă din impasul economic, din haos şi dezordine, mai ales morală.

El trebuie să răspundă la chemarea vremii şi a ţării, căci este nevoie de vigoarea, entuziasmul şi disponibilitatea lui sufletească, pentru a asigura stabilitatea necesară societăţii româneşti, pentru a crea o nouă stare de spirit pentru iniţiative, proiecte de largă cuprindere şi viziune a viitorului, şi pentru ieşirea din apatia şi acalmia în care se topeşte viaţa de azi, fără nici o direcţie şi fără nici o noimă.

Tineretul trebuie să iasă în arena românească, să privească starea de lucruri cu luciditate, seriozitate şi decenţă şi să-şi asume răspunderi morale pe măsura vremurilor de acum, aşa cum multe generaţii de tineri au făcut în trecut, şi România a înfăptuit astfel mari progrese în istoria ei.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Mihai Drecin.

Domnul deputat Becsek Garda Dezideriu se pregăteşte.

Aveţi microfonul, domnule deputat.

Domnul Mihai Dorin Drecin:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi colegi,

Am intitulat declaraţia mea politică de astăzi: "Despre locul Bisericii Naţionale Ortodoxe în societatea românească de astăzi".

În fundătura social-economică, politică şi morală în care a ajuns ţara, după un deceniu de continuă democratizare şi liberalizare, partea serioasă şi echilibrată a românilor caută puncte de sprijin în efortul de a se menţine măcar pe linia de plutire, într-o existenţă aproximativă şi aproape fără perspectivă. Sondajele specialiştilor în sociologie şi politologie arată că naţiunea are încă încredere în Biserica neamului şi Armata română. Aceste instituţii ţin, în opinia cetăţeanului de rând, ţara şi neamul într-un tot unitar. Până când? Asta urmează să vedem.

Sunt forţe politice interne şi externe care se străduiesc să slăbească şi compromită aceste instituţii naţionale, pregătind destrămarea şi disoluţia ţării, într-o Europă unită, greu de definit pentru moment. Despre politica de compromitere şi de slăbire a armatei române, am mai vorbit. Astăzi supun atenţiei dumneavoastră, starea Bisericii Naţionale Ortodoxe Române.

Renăscută ca pasărea Pheonix, din marginalizarea ce i-a fost impusă de regimul comunist, Biserica Ortodoxă revine la tradiţie, dar face şi eforturi lăudabile pentru înnoire, cerute de vremurile în continuă schimbare pe care le trăim. Se reînfiinţează şi înfiinţează vechi şi noi seminarii şi facultăţi de teologie, care pregătesc tineri cu vocaţie preoţească pentru noi parohii. Apar noi schituri şi mânăstiri, care scot în evidenţă tradiţia monahală la români. Noile episcopii din ţară şi străinătate veghează la mai buna organizare şi administrare a sentimentului religios ortodox. Sărbătorile religioase sunt tot mai respectate de tineri şi maturi, în egală măsură. Tot mai multe parohii înfiinţează şi susţin instituţii sociale şi spitaliceşti de binefacere pentru copii şi bătrâni fără sprijin material.

Deschiderea Patriarhiei Ortodoxe Române spre un ecumenism autentic permite dialog benefic cu Bisericile din întreaga lume. Sentimentul naţional şi vocaţia europeană a românilor îşi găsesc întruchiparea în munca, speranţele şi suferinţele enoriaşilor, preoţilor, călugărilor, conducătorilor Bisericilor noastre, Ortodoxă şi Greco-catolică, deopotrivă.

Constatăm, pe de altă parte, o serie de piedici care se pun în drumul de revenire la tradiţia creştinească a românilor. În primul rând, s-a exacerbat diferendul dintre ortodocşi şi greco-catolici, metodă clasică în procesul continuării divizării unităţii naţiunii române.

Virulenţa implicării bisericilor neoprotestante în atragerea de enoriaşi, profitând de sărăcia materială şi gradul modest de cultură al unor cetăţeni, a semănat un alt gen de discordie între români.

Sub pretextul apărării drepturilor omului, ni se impun practici religioase pe care românii le-au îmbrăţişat ab initio, o dată cu adoptarea creştinismului, acum aproape două milenii, vezi botezul, evanghelizarea şi altele.

Culpabilizarea conducerii supreme a Bisericii Ortodoxe Române pentru un pretins colaboraţionism cu regimul comunist vizează semănarea neîncrederii între enoriaşi şi conducători. În ultima vreme, o serie de primării locale îşi propun demolări de biserici, unele monumente istorice, pentru facilitarea construirii unor obiective economice; cazurile aeroportului din Iaşi şi a minei de aur de la Roşia Montană sunt doar două dintre cele mai mediatizate.

Mai mult: pe fondul sărăcirii generale a comunităţilor locale, primăriile impun condiţii greu de împlinit pentru construirea de biserici, mai ales...

O voce din dreapta sălii:

Timpul!?

Domnul Mihai Dorin Drecin:

Vedeţi, că vă aude Dumnezeu...

... mai ales în cartierele de blocuri din marile oraşe. în loc de lăcaşuri somptuoase, ar fi mai uşor de construit bisericuţe din lemn, tradiţionale, cât mai numeroase, a căror ambianţă interioară se potriveşte psihologiei românului. Ce important câştig ar fi pentru Ortodoxia Română dacă în marile oraşe, la tot câte 15-20 blocuri de locuinţe s-ar ridica câte o bisericuţă de lemn!

Şi, în final, cu un pas înaintea politicii şi economiei din România, Biserica Naţională Ortodoxă se impune prin vorbă şi faptă, ca instituţie sobră şi hotărâtă întru apărarea intereselor naţionale şi cultivarea spiritului ecumenic european.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Şi eu vă mulţumesc, şi fac apel la toţi colegii să se încadreze în cele 3 minute, şi la colegii din sală, când un coleg dintr-o parte depăşeşte timpul, colegii din partea cealaltă vociferează, şi tot aşa. poate ar fi mai bine, cu toţii să ne încadrăm în timp, pentru că fiecare vorbeşte din timpul fiecăruia, nu este vorba de un timp special al unui grup.

Are cuvântul domnul deputat Becsek Garda Dezideriu.

Se pregăteşte domnul deputat Ionescu Gheorghe.

Domnul Becsek Garda Dezideriu Coloman:

Vă mulţumesc.

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

După ce duşmanii retrocedării pădurilor foştilor proprietari, dintre care mulţi funcţionari din domeniul silviculturii, care au reuşit să blocheze apariţia metodologiei de aplicare a Legii nr. 1 din 2000 timp de o lună, în ziua de joi, 2 martie, sub autoritatea sindicatelor, i-au convocat pe o parte dintre pădurari, pe cei dintre care, mulţi, în anii anteriori, au avut un rol esenţial în distrugerea pădurilor ţării, pentru a se manifesta pentru păstrarea actualelor structuri ale ocoalelor silvice.

Faţă de această manifestare, Asociaţia Proprietarilor de Păduri din România, formată din reprezentanţii comunităţilor de averi, a obştilor de moşneni şi răzeşi, comunităţi grănicereşti, composesorate, instituţii bisericeşti, şcoli, primării, care deţin peste 1 milion de hectare de pădure, adică mai mult de o treime din suprafaţa vizată de Legea nr. 1 din 2000, îşi exprimă dorinţa de a gospodări proprietatea pe care o vor reprimi, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale statului, conform legii.

Astfel, în judeţele Argeş, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Buzău, Hunedoara, Harghita şi altele, membrii acestor devălmăşii vor să administreze proprietatea lor comună în regim silvic, respectând legile în vigoare, proprietăţi aşezate în trupuri compacte de pădure, uşor de administrat de ei şi uşor de supravegheat de către structurile de control şi de aplicare a regimului silvic.

Voinţa comunitară a membrilor Asociaţiei Proprietarilor de Păduri din România de a gestiona singuri propriile averi este un drept socio-economic şi politic, şi limitarea, îngrădirea acestuia, într-un stat de drept, este inadmisibilă.

Din păcate, reprezentanţii ocoalelor silvice, care s-au manifestat în încercarea lor de a păstra vechile structuri, fac tot posibilul ca majoritatea pădurilor să fie considerate ca "rezervaţie forestieră", sau "păduri cu rol de protecţie", pentru a limita cât mai mult mărimea vegetaţiei forestiere care ar putea fi retrocedată foştilor proprietari.

Ritmul accelerat al licitaţiilor, care afectează pădurile sănătoase, care ar trebui să reintre în posesia foştilor proprietari, arată clar că scopul adevărat al unora cu uniforma verde nu este ocrotirea pădurii, ci îmbogăţirea cât mai accelerată şi înlesnirea corupţiei.

Vă mulţumesc pentru atenţie. (Aplauze în partea dreaptă a sălii de şedinţă.)

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Ionescu Gheorghe.

Se pregăteşte domnul deputuat Barbaresso Emanoil.

Domnul Gheorghe Ionescu:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Astăzi am să prezint o situaţie din judeţul Dolj, pe care o intitulez: "Jaf în economia judeţului Dolj".

Privatizarea trebuie să constituie una din componentele principale ale reformei economice, prin care proprietatea de stat să fie trecută în proprietate privată, cu scopul de a asigura un management productiv, dinamic, pentru a revigora activitatea economică. Privatizarea, în concepţia actualei guvernări, înseamnă vinderea de urgenţă, prin toate metodele şi la orice preţ, a patrimoniului administrat de F.P.S.

Această concepţie a fost aplicată şi în judeţul Dolj, unde mai marele F.P.S.-ului a vândut o serie de societăţi comerciale la preţuri care în orice moment creează suspiciuni, mai ales dacă precizăm că acelaşi cumpărător a achiziţionat 3-4 societăţi.

Prin vânzarea acestora nu s-au creat condiţii pentru îmbunătăţirea activităţii economice, ci, pur şi simplu, lichidarea şi dispariţia acestora de pe harta judeţului Dolj. Amintesc aici societăţile comerciale de tip AGROMEC: Băileşti, Poiana Mare, Giubega, Vârtop, care s-au privatizat prin procedeul de vânzare-cumpărare, şi se prevede, prin contract, că "Timp de 3 ani, acestea nu pot fi lichidate sau falimentate". Acelaşi contract de vânzare-cumpărare prevede ca "Personalul existent în societăţile comerciale să fie trimis în totalitate în şomaj, cu plată de sume compensatorii". Valoarea totală a sumelor compensatorii care se suportă din bugetul asigurărilor de stat a fost de 2 până la 4 ori mai mare decât valoarea de vânzare.

Trebuie menţionat că societăţile comerciale vândute aveau interdicţie de scoatere la licitaţie, deoarece se aflau sub sechestru asigurator, ca urmare a datoriilor mari către bugetul de stat.

Imediat după achitarea sumei adjudecate, noii proprietari au trecut la vânzarea masivă a activelor, fără a ţine cont de alţi acţionari şi fără să plătească către bugetul de stat sumele datorate, care se ridică la 7-8 miliarde lei. Din societăţile privatizate nu a mai rămas nimic!

Acelaşi principiu s-a aplicat şi în situaţia întreprinderilor de transport STIRA, DECEBAL-Băileşti, METRANS-Bechet, INTERTRANS-Oltenia.

Aceste metode de privatizare, care s-au aplicat cu scopul de a sprijini clientela politică, au făcut ca AGROMEC-uri, precum: Băileşti, Poiana Mare, Giubega, dotate bine tehnic şi dispunând de personal calificat, pentru a efectua reparaţii capitale, să dispară ca unităţi prestări servicii în agricultura judeţului Dolj, tocmai în zone cu un potenţial agricol foarte ridicat.

Au fost sesizate organele abilitate ca: Poliţie, Parchet, F.P.S.-ul central, Ministerul Finanţelor, pentru a interveni în oprirea jafului din judeţul Dolj, însă se constată că acestea acţionează cu încetinitorul şi, până la luarea unor măsuri corespunzătoare, s-ar putea să mai dispară de pe harta judeţului Dolj şi alte societăţi comerciale necesare economiei naţionale.

Menţionez că sesizarea s-a făcut în jurul datei de 1 februarie, iar cercetările efectuate de I.J.P. Dolj nici la ora actuală nu au început.

În încheiere, trebuie să precizez, stimaţi colegi, că, din datele pe care le deţin, societăţile comerciale care s-au privatizat nu au achitat, la bugetul de stat, măcar un leu din profit. Dacă aceasta înseamnă reformă, vă las pe dumneavoastră să trageţi concluzia.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Barbaresso Emanoil. Se pregăteşte domnul deputat Ştefan Baban.

Domnul Dan Emanoil Barbaresso:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Paranoia politică a unora dintre liderii opoziţiei s-a manifestat destul de clar prin comunicatul dat de PDSR privind aşa-zisa conspiraţie de suprimare a liderului acestui partid, prin contaminare cu diverşi viruşi letali sau atentat.

Consider că cei din jurul domnului Ion Iliescu, care caută să învenineze viaţa politică din România, în acest an electoral, nu se pot debarasa de metodele cominterniste de lichidare fizică a adversarilor politici şi de aceea cred că aceleaşi metode le folosim şi noi.

Întreaga istorie a comunismului este un lung şir de crime şi asasinate politice săvârşite cu sânge rece, nu numai asupra oponenţilor politici, ci şi asupra propriilor lideri comunişti pe care-i considerau revizionişti, deviaţionişti sau trădători, dacă nu admiteau, în integralitatea lor, învăţăturile lui tătuca Stalin. Sunt celebre asasinatele politice din URSS săvârşite de Stalin, prin care Zenoviev, Camenev, Troţki, Buharin, Ricov au fost lichidaţi. Asasinatele politice s-au întins şi după 1945, prin lichidarea fizică, la Moscova, a lui Dimitrov, Maurice Torez şi a altor lideri comunişti din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria.

Pentru a nu fi mai prejos, şi în România lui Gheorghiu-Dej au fost lichidaţi Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu etc., dar nici acest călău nu a scăpat nepedepsit de către comuniştii ruşi, fiind iradiat la Varşovia şi murind în 1965.

În 1989, când acest sistem criminal de dictatură, această ciumă roşie, a cărei întreagă istorie este presărată cu peste 80 de milioane de asasinate, ce au întrecut cu mult crimele naziste, atât ca amploare, cât şi ca durată, petrecute în Rusia, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, Etiopia, România, Polonia, Cehia, Ungaria, a fost doborâtă de revolta întregului popor român, s-a crezut că se va instala un stat de drept bazat pe dreptate socială şi democraţie. Dar zorii noii democraţii au fost însângeraţi de un nou asasinat politic fără precedent, petrecut în ziua Sfântă a Crăciunului, când am asistat la cel mai comunist proces posibil. Acest fapt a pus amprenta atât asupra viitorului României, cât şi al românilor care, după exuberanţa cuceririi libertăţii şi scăparea de tiran, minţile cele mai autorizate din România şi din alte colţuri ale lumii şi-au pus întrebarea logică: a fost sau nu un proces judecat corect?

De la această înaltă tribună, simbol al democraţiei, susţin că a fost un asasinat politic, în cel mai autentic stil comunist, inculpaţilor nedându-li-se nici o şansă de apărare, în care apărătorul devine un acuzator mai vehement decât procurorul.

Acesta este cel de al doilea diagnostic al liderului principalului partid de opoziţie, acela de amnezie retrogradă, în care dânsul trăieşte şi reacţionează doar în trecut, când îi definea pe americani drept canibali. Această amnezie retrogradă este şi cauza unuia din cele mai mari adevăruri rostite de zecile de mii de manifestanţi din 1990, 1991, 1992: "cine a stat 5 ani la ruşi nu poate gândi ca Bush".

V-aţi pus vreodată întrebarea ce prejudiciu aţi adus dumneavoastră, opoziţia României, când, la discursul în plenul şedinţei Camerelor reunite, în timpul discursului Primului Ministru al Marii Britanii, Tony Blaier, aveaţi la rever ţinta de tir ca formă de protest împotriva acţiunii de intervenţie în Kosovo a armatelor din NATO?

Acesta este momentul crucial al istoriei postdecembriste, în care noi, cei de la putere, am trasat drumul viitor al României spre structurile euroatlantice, şi nu spre gulagul sovietic.

S-au mai supărat diverşi lideri politici din anumite partide din opoziţie, când li s-a spus că în partidele lor se regăsesc foşti torţionari comunişti şi colcăie de membri ai fostei poliţii politice. Oare, adevărul este atât de supărător, domnilor? Cine este acest David, fost senator PRM? Dar colonelul Zeno, care, prin minciună şi fals, lansează cele mai josnice minciuni la adresa Preşedinţiei şi preşedintelui Emil Constantinescu, nu ştiţi cine este? Cine sunt îmbogăţiţii de după Revoluţie? Vedeţi, printre aceşti supermiliardari, vreun academician, profesor universitar, cercetător, scriitor, pictor etc.?

Ce aţi făcut, timp de 7 ani, pentru intelectualitatea română, pe care, astăzi, o plângeţi cu lacrimi de crocodil? Cum explicaţi, în faţa propriului dumneavoastră electorat, opulenţa vilelor pe care le-aţi construit după 1990, în cele mai pitoreşti zone ale ţării?

Aceştia sunt îmbogăţiţii postdecembrişti, foşti lucrători din comerţul exterior, unii membri ai CC al PCR-ului sau odraslele lor, membri ai UASCR-ului, ofiţeri superiori din miliţie şi printre ei se strecoară şi capii lumii interlope, cu care faceţi o simbioză perfectă, domnilor!

Datorită acestor cauze, Parlamentul nu funcţionează, nevotând legi de maximă importanţă pentru ţară ca Legea electorală, Legea funcţionarului public, Legea de retrocedare a caselor naţionalizate şi, nu în ultimul rând, Consiliul de cercetare a arhivelor securităţii statului.

Suntem, oare, conştienţi că viitorului României este numai alături de structurile euroatlantice, dar, pentru a ajunge parteneri demni şi credibili faţă de ei, trebuie să ne armonizăm legislaţia noastră cripto-neo-comunistă cu legislaţia ţărilor euroatlantice, nu copiind-o, ci adaptând-o la condiţiile concrete ale României actuale, care este debusolată de lunga comă comunistă, slăbită şi vlăguită de hemoragia economică creată de mafia roşie comunistă.

Domnilor parlamentari, daţi o şansă generaţiilor viitoare să fie mândre de noi şi să spună că, indiferent de sacrificiile pe care le facem, am votat pentru curăţirea societăţii româneşti, fără ură, resentimente, acuzaţii şi calomnii.

Vă mulţumesc şi vă rog să mă scuzaţi pentru tonul incisiv pe care l-am avut astăzi, dar, zilnic, auzind veninul roşu pe care îl vărsaţi prin diverşi ciraci, atât de la tribuna Parlamentului, cât şi din massmedia care este, în cea mai mare parte, subordonată intereselor dumneavoastră, m-am văzut obligat să vă răspund gravelor acuzaţii pe care le aduceţi Preşedinţiei şi actualei coaliţii de guvernare care, printr-o politică externă demnă, a redat speranţa României şi, prin politica internă, a făcut ca România să nu se bulgarizeze.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Are cuvântul domnul deputat Ştefan Baban. Se pregăteşte domnul Radu Mazăre.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Domnilor colegi,

Surprinzător şi contrar prevederilor legale, campania electorală a început cu trâmbiţe şi surle, semnalul fiind dat de însuşi preşedintele Emil Constantinescu, el, garantul respectării legilor.

Aflându-se într-o permanentă cădere de prestigiu, determinată de neîmplinirea promisiunilor electorale, domnul preşedinte Emil Constantinescu, având însă, în mâinile sale, pâinea şi cuţitul, încearcă din nou, prin continuarea aceleiaşi propagande electorale mincinoase, cu puternică încărcătură diversionistă care să ducă la dezbinarea românilor, să abată atenţia oamenilor de la adevărata situaţie în care a fost adusă România de guvernarea iresponsabilă de după 1996.

Tras în jos de propriile neîmpliniri, domnului preşedinte Emil Constantinescu îi lipseşte bărbăţia de a se adresa deschis ţării, oamenilor ei, pe care să-i cheme alături de el, să-i însufleţească în împlinirea unor programe de salvare a României. Dimpotrivă, preşedintele ţării s-a complăcut în poziţia de lider regional, care, în concepţia sa, i-ar fi adus ceva prestigiu, cât şi de voiajor permanent în Occident şi Statele Unite ale Americii, pozând într-un iscusit făcător de politică externă. Dar nu a reuşit să fie decât un umil voiajor care a bătut la uşile rămase, în cele mai multe cazuri, ferecate, în schimb revenind acasă cu tolba plină de gafe.

Deşi nu i-a fost propusă, până acum, candidatura la Preşedinţie de nici o formaţiune politică, în afară de autopropunerea de la Consiliul Naţional al PNŢCD, domnia sa, prin gesturi desuete - felicitarea tinerilor la împlinirea majoratului, cu ocazia zilelor onomastice, propaganda deşănţată făcută pe marginea deplasării la Cuculeasa, unde, contrar promisiunilor, casele sinistraţilor sunt neterminate şi acum, la ieşirea din iarnă etc. - cheltuieşte fără noimă banii contribuabililor pentru a-şi netezi imaginea şifonată de şirul lung de gafe, al neîmplinirilor şi al minciunilor.

Una dintre ultimele găselniţe ale Preşedinţiei constă în implicarea bugetului Poştei Române în campania sa electorală. Nu au fost de ajuns tarabele deschise la Obor pentru colectarea semnăturilor. Crezându-se un subtil politician, domnia sa a atras, în această campanie murdară, şi Poşta Română! Prin intermediul acesteia, se difuzează un supliment al unui ziar denumit "Cronica satelor", între 300 şi 700 de exemplare pe comună, pe bază de tabele, în care sunt trecute toate datele de stare civilă ale cetăţenilor, apoi sunt puşi să semneze. Semnalul ne-a venit din judeţul Iaşi, dar ar fi posibil ca practica aceasta să fie folosită şi în alte judeţe. De aceea cerem conducerii Poştei Române să oprească deîndată această acţiune. Nu înţelegem de ce, atunci când este vorba de achitarea pensiilor la domiciliu se face atâta scandal, iar când e vorba de interesul puterii, poştaşii sunt folosiţi pe post de agenţi electorali.

Dacă domnul Emil Constantinescu are nevoie de încă un mandat, atunci să-şi trimită nomenclaturiştii, care nu sunt "nici golani, nici inculţi şi nici şmecheri", cât şi activele voluntare de care dispune CDR-ul, ca să culeagă semnăturile cetăţenilor care încă îl agreează pe domnul Emil Constantinescu, însă pe poştaşi să-i lase să-şi vadă de treburile lor.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Domnul Mazăre Radu? Nu este.

Domnul Bot Octavian? Nu este.

Are cuvântul domnul Lazăr Lădariu. Se pregăteşte domnul Kovacs Carol Emil.

Domnul Lazăr Lădariu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Într-un moment în care, în numele demitizării trecutului naţional, se fac atâtea mârşăvii, potlogării şi se pun la cale atâtea trădări, sunt reluate programatic atacurile asupra Bisericii Ortodoxe Române şi a românilor din secuime.

Într-un articol apărut în "Washington Post", plin de neadevăruri, excelează, prin reaua-credinţă vizibilă de la o poştă, ridicată la rang de minciună sfruntată, acelaşi cunoscut prea bine extremist revizionist maghiar, generator de tensiuni şi conflicte interetnice, cum a fost şi cel din 20 martie 1990, de la Tg.Mureş, bate puternic toba, protestând, de data aceasta, vehement împotriva construirii de biserici româneşti ortodoxe, ridicate, chipurile, "pentru a reprima şi a expulza minoritatea maghiară de pe teritoriul României". Se urmăreşte astfel, zic iredentiştii acestor zile, "schimbarea componentei etnice din zonă". Cei atât de deranjaţi de Poliţia Română, de armata ţării, de SRI, care, afirmă ei, "tropăie şi le tulbură somnul", uită, în nemernicia lor, amănuntul că totul este o minciună, că lucrurile se petrec ca în bancurile de la Radio Erevan.

Nu-i vorba de construirea vreunei biserici, ci de cu totul altceva: de repararea şi renovarea zecilor de biserici ortodoxe dărâmate, de ura horthystă, în perioada sălbatică a Diktatului de la Viena şi a Regiunii Autonome Maghiare în Harghita şi Covasna.

Chiar cred autorii unor falsuri de acest fel că minciuna cea cu picioare scurte nu va ieşi la iveală, în toată goliciunea ei, că adevărul despre alungarea medicilor români, într-un nou şi original descălecat iredentist, din Luna de Sus, precum şi cele petrecute în cele două judeţe, în ultimul timp, poate fi, cumva, estompat? Chiar cred ei, cumva, să ultima ispravă petrecută la Inspectoratul şcolar judeţean Covasna nu va ajunge la cunoştinţa publică?!

Cinci organizaţii culturale româneşti din Covsna s-au adresat ministrului Andrei Marga, protestând vehement împotriva abuzurilor din ultima vreme. În urma unui concurs pentru ocuparea postului de inspector şcolar general adjunct, profesoarei Rădiţa Albu de la Liceul Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe i se refuză un drept constituţional, pe motiv că "nu ştie bine ungureşte". Şi când te gândeşti că toate acestea se petreceau cu puţin timp în urmă doar, când aceiaşi minoritari se plângeau comisarului european Max Van der Stoehl că, în România, maghiarii nu au drepturi. Lor le amintim din nou că, într-adevăr, cu minciuna vor mai prânzi o vreme, dar nu vor mai reuşi să şi cineze la infinit!

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Şi eu vă mulţumesc, domnule coleg.

Are cuvântul domnul deputat Kovacs Carol Emil. Se pregăteşte domnul deputat Dumitru Popescu.

Domnul Kovacs Carol Emil:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

În această perioadă de intense frământări politice pe marginea legilor proprietăţii, a reformei în justiţie şi a Colegiului Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Fostei Securităţi, a alegerilor administraţiei publice locale, susţinătorii diferitelor puncte de vedere au pierdut din vedere o lege deosebit de importantă pentru o societate modernă: este vorba de Legea privind dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor informaţiei.

La ora actuală, există un vid legislativ cu privire la activităţile de informatică, la procesul de informatizare şi, în general, în domeniul tehnologiilor informaţiei. Au fost câteva acte normative cu arie îngustă de acoperire care au suplinit necesităţile de intervenţie normativă în această materie total nouă. E vorba de H.G.nr.575 bis din 1992, Legea nr.8/1998 cu privire la drepturile de autor în informatică şi Ordonanţa de urgenţă nr.29 din martie 1999, legată de unele măsuri care trebuiau luate în vederea evitării disfuncţionalităţii sistemelor informatice, odată cu trecerea în mileniul următor.

Una din condiţiile de acceptare a României în structurile europene şi euroatlantice, precum NATO şi Uniunea Europeană, este şi aceea a emiterii unei legi care să alinieze România în rândul societăţilor informatizate, în aşa fel încât să răspundă cerinţelor de reglementare europene şi internaţionale.

La proiectul de lege care a fost înaintat Camerei Deputaţilor şi înregistrat cu nr.82/1998, s-a lucrat în mod intens de câţiva ani şi la el şi-au adus contribuţia un număr mare de specialişti din domeniul informaticii şi comunicaţiilor, dar şi jurişti de marcă din Ministerul Justiţiei, Ministerul de Interne, Consiliul Legislativ, precum şi din alte instituţii specializate ale statului, precum Agenţia Naţională pentru Comunicaţii şi Informatică. De asemenea, s-au primit sugestii din partea a numeroşi reprezentanţi ai societăţii civile, asociaţii şi chiar personalităţi din domeniul informaticii.

Din acest motiv, consider cu totul nejustificată întârzierea, iată, de aproape 2 ani, în elaborarea primului raport şi apoi a celui de al doilea raport al celor două comisii, e vorba de Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport şi Comisia pentru industrii şi serviici. În cadrul discuţiilor din aceste două comisii, s-au adus o serie de modificări, de îmbunătăţiri acceptate de iniţiator. Cu toate că s-a elaborat şi cel de-al doilea raport, legea nu se află pe ordinea de zi, pe motiv că această ordine de zi este şi aşa destul de încărcată.

Cred că ar fi bine să se lase la o parte interesele de partid şi interesele de grup, aşa cum s-au conturat până la ora actuală şi să se dea drumul acestei legi anunţată de acum doi ani şi trecută în toate rapoartele de aliniere europeană, e vorba de aquis-ul comunitar, şi este aşteptată şi de forurile internaţionale, ca o primă şi importantă reglementare în domeniul informaticii şi comunicaţiilor care tinde să apropie considerabil România de ceea ce există deja, de multă vreme, în celelalte ţări ale Uniunii Europene.

Deşi Legea dezvoltării şi utilizării tehnologiilor informaţiei, mai bine zis proiectul de lege, este o lege tehnică, vastă şi complexă, interese obscure care pot fi bănuite, dacă se face o analiză atentă a fenomenului politic în domeniul acoperirii ministerelor şi a agenţiilor naţionale de specialitate şi a promovării clienţilor politici, pe baza algoritmului politic, fără să se ţină cont de interesele naţionale, încă o dată o spun, această lege a fost blocată, nepermis de mult, la Comisia pentru industrii şi servicii.

Fac apel la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor să urgenteze demersurile pentru a introduce cât mai repede pe ordinea de zi proiectul de lege amintit, pentru a fi discutat şi votat în această sesiune.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Stimaţi colegi,

În mod firesc, ar fi trebuit să se întrerupă aici discuţiile noastre. Am, însă, informaţii că, la Senat, nu s-a încheiat încă şedinţa Birourilor permanente reunite ale celor două Camere şi, deşi avem o şedinţă complicată, astăzi ar fi trebuit să intrăm în dezbaterea obiecţiei de neconstituţionalitate, la 10,30 trebuia să vină primul ministru, mi se pare inutil ca să dau pauză, să încerc să-i găsesc pe colegii mei. Mai bine continuăm, până când, la Senat, se termină şedinţa şi vor veni ceilalţi secretari, motiv pentru care îi dau cuvântul domnului deputat Popescu Dumitru.

Se pregăteşte domnul deputat Dejeu Gavril.

Domnul Dumitru Popescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În ultimii ani, creşterea preţurilor la energie electrică, termică şi gaze naturale livrate către populaţie a devenit o adevărată obsesie a guvernanţilor.

Pornind de la preţurile rezonabile existente în decembrie 1996, 73 lei/KWh, 63 lei/mc gaze naturale şi 21.800/Gcal, miniştrii de resort, primul liberal, al doilea ţărănist şi al treilea democrat, au reuşit următoarele "performanţe": la energie electrică livrată populaţiei, preţul a crescut de 18,1 ori, la energie termică, de 11 ori, iar la gaze naturale de 14,3 ori.

Anul trecut, domnul Radu Berceanu a explicat, din studiourile de televiziune, unde a stat mai mult decât în unităţile care ne furnizează energie, că mărirea preţurilor energiei livrată populaţiei este necesară pentru eliminarea subvenţiei încrucişate şi că va fi, în parte, compensată de scăderea preţurilor la produsele fabricate de agenţii economici. Toate acestea au fost baloane de săpun: la produsele industriale, preţurile au continuat să crească, înregistrând, numai în 1999, un salt de peste 56%. Aşa s-a ajuns la adevărate drame în familiile oamenilor care trăiesc din salarii sau din pensii. Cheltuielile pentru întreţinerea apartamentelor depăşesc, în multe cazuri, nivelul pensiilor. Oamenii nu pot plăti întreţinerea şi trăiesc cu spaima că-şi vor pierde apartamentele, ca urmare a acumulării restanţelor.

Este inadmisibil că, în aceşti ani, s-a mers exclusiv pe ideea măririi preţurilor de livrare la energie. Nu s-a văzut nici o preocupare pentru reducerea costurilor de producţie care ar fi permis, în bună măsură, acoperirea cheltuielilor fără majorări de preţuri.

La combustibilii din termocentrale, cheltuielile sunt cu 30 – 40% mai mari decât în unităţile similare din alte ţări. Au fost abandonate regimurile optime de sarcină care conduc la cheltuieli mai mici, datorită opririi haotice a capacităţilor productive din industrie şi agricultură. De asemenea, ponderea salariilor în totalul costurilor din sistemul energetic a crescut de la 7 la 14%: numai în trimestrul IV anul trecut, s-au acordat trei indexări de salarii, totalizând peste 30%. Adaug şi faptul că tot mai mulţi directori din unităţile sistemului circulă cu maşini nemţeşti sau japoneze.

În loc să se acţioneze în toate aceste direcţii, cu peste o lună în urmă s-a lansat cererea ca preţurile la energia electrică să crească din nou cu 50%. De atunci, o puzderie de birocraţi negociază şi nu se înţeleg cât să fie majorarea, dar toţi sunt de acord ca să fie o majorare. După cum se ştie, Guvernul are în vedere introducerea TVA de la 1 aprilie, ceea ce înseamnă încă o majorare, de 19%.

Domnilor guvernanţi,

Aţi întins prea mult coarda! Vă cer să stopaţi creşterea preţurilor la energie, punând pe primul plan nu creşterea cursului dolarului, ci reducerea costurilor de producţie.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Dejeu Gavril. Se pregăteşte domnul deputat Vasilescu Nicolae.

Domnul Gavril Dejeu:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi colegi,

La 10 ani de sinuoasă evoluţie politico-democratică, speram şi sperăm într-o judecată sănătoasă şi o atitudine încărcată de mare răspundere, atât din partea electoratului, cât şi a clasei politice.

Anul electoral 2000 ar trebui să fie unul de referinţă pentru evoluţia de viitor a României. Vreau să cred că marea majoritate a electoratului, evoluat formativ, politic şi civic, în comparaţie cu alegerile din 1996 sau 1992, ca să nu mai vorbim de cele din 1990, se va lăsa mai puţin influenţat de cântecul de sirenă, cu rezonanţă electoral demagogică şi va judeca şi decide în funcţie de interesele reale ale ţării, de viitorul ei.

Cei de la guvernare vor fi judecaţi după faptele lor, iar ceilalţi după seriozitatea şi puterea de convingere a promisiunilor şi a ceea ce au lăsat în urmă. Aşa ar trebui să fie.

Din nefericire, climatul de nădejde şi speranţă este, de pe acum, clătinat de unele răbufniri precoce, care fac dovada începerii campaniei electorale, la propriu şi la figurat, cu stângul. Ce se întâmplă este de-a dreptul stupefiant. Doreşte, oare, cineva, cu tot dinadinsul, să ne asemuie cu cei de pe meleagurile comunismului românesc de acum zeci de ani sau, şi mai rău, cu cei din aleanul stalinismului barbar, creând scenarii halucinante ŕ la Vâşinski sau Beria, de lichidare fizică a adversarilor politici? Ce resorturi motivaţionale vor fi declanşând, oare, o atare aberaţie, în anul de graţie 2000, în România? Cine şi de ce se doreşte ca imaginea României electorale să fie terfelită, împroşcată cu noroi înăuntru, dar, mai cu seamă, în afară? Cum, adică, ne angajăm să ne ridicăm la standardul integrării europene, în timp ce urzim lichidarea fizică a adversarilor politici, întocmai ca pe vremurile de tristă amintire ale inchiziţiei fascisto-comuniste?! Cu cine vrea să ne asemuie domnul Iliescu şi cei din staff-ul său electoral? Nici acum, după 10 ani, nu se poate debarasa de stereotipul unei asemenea gândiri specifice unor vremuri de tristă amintire?

Este descurajator să vedem cum, în loc de preocuparea sinceră pentru ieşirea din starea de criză, în care ne aflăm şi la care are, şi el, o contribuţie, domnia sa recurge la ieftine manevre demagogico-electorale.

Este timpul să lăsăm la o parte încrâncenarea electorală şi să lucrăm cu toţii, fie şi de pe poziţii de adversitate politică, pentru redresarea ţării. Altminteri, vom asista la un scenariu electoral grotesc, care va înghiţi sute de miliarde de lei, în timp ce electoratului şi, în general, cetăţeanului îi cerem sacrificii.

Pe bună deptate, se va pune întrebarea: în numele cărui drept, în numele căror idei şi în numele căror interese?

Vă mulţumesc.

Domnul Miron Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Are cuvântul domnul deputat Vasilescu Nicolae. Se pregăteşte domnul deputat Gheorghe Andrei.

Domnul Nicolae Vasilescu:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor,

Singura unitate industrială care a produs şi este capabilă să producă avioane militare necesare înzestrării Ministerului Apărării Naţionale din România, "Avioane" Craiova SA, care producea, înainte de 1989, în medie, 20 de aparate de zbor pe an, a ajuns să fabrice scaune, încuietori, uşi şi scrumiere pentru SNCFR.

De aproximativ 5 ani, nici managerii societăţii, nici Executivul român nu s-au mai zbătut să facă rost de contracte, chiar dacă, şi la capacitatea actuală, s-ar mai putea produce 4 avioane anual. Liderii de sindicat afirmă că, de peste 5 ani, nu s-au mai primit comenzi nici măcar pentru piese şi ansamble.

Guvernul preferă să importe la preţuri de 3 ori mai mari ceea ce se poate produce la Craiova, poate pentru că se plătesc comisioane grase.

Fabrica de la Craiova a fost construită pentru a produce aparate de zbor pentru armată, făcând parte din industria energetică, dar, deşi avioanele ar fi potrivite şi pentru orele de şcoală şi antrenament ale piloţilor, MApN nu a achiziţionat şi se pare că nici nu intenţionează să achiziţioneze aceste aparate.

Ultimul produs, IAR 99 "Şoim", are valori favorabile de la profesioniştii străini, este foarte apreciat la saloanele internaţionale şi se află printre primele trei în lume. Dar ce folos dacă-l ţinem în curte sau îl vedem pe prima pagină a revistelor de specialitate? Altădată, România era plasată pe locul cinci în lume la producţia de armament convenţional, iar acum nici nu mai ştim să figurăm în vreun top.

Dacă din ţară nu vine nici un ajutor, nici ambasadorii sau ataşaţii militari români nu prea îşi iau munca în serios. Printre îndatoririle lor, se numără şi întărirea relaţiilor economice cu ţările unde se află în misiune diplomatică, iar încheierea unui contract pentru cumpărarea unui avion IAR 99 "Şoim", de exemplu, ar fi o justificare pentru lefurile plătite în valută.

La ora actuală, se lucrează la 35% din capacitate, iar angajaţii intră cu rândul în concediu fără plată, cu toate că au rămas mai puţin de o jumătate din câţi erau înainte de Revoluţie şi sunt plătiţi cu 75% din salariu. În anul 2000, media de vârstă a celor care lucrează aici a ajuns la 45 de ani şi este evident că forţa de muncă îmbătrâneşte, în condiţiile în care nu mai pot fi făcute noi angajări. Deşi conducerea sindicatului a încercat să tragă un semnal de alarmă şi să sensibilizeze autorităţile statului, bombardând cu scrisori Preşedinţia, Parlamentul, Comisia de Apărare a Senatului, CSAT, ministerele Apărării Naţionale, de Finanţe, Ministerul Industriilor şi Comerţului, nimeni nu a ridicat măcar un deget pentru a le oferi un ajutor financiar.

Pentru a ajunge la performanţele de dinainte de 1989, "Avioane Craiova" S.A. are nevoie de peste 500 miliarde lei sau de un credit extern cu garanţie guvernamentală care să fie rambursat în 2 ani. Fac un apel deosebit către domnul prim-ministru Mugur Isărescu pentru a se implica personal în rezolvarea acestei situaţii, o soluţie pozitivă având meritul nu numai de a linişti spiritele, dar şi de a da un semnal pentru întreaga industrie naţională de apărare, în sensul reestimării acesteia, ca o sursă importantă de venituri pentru bugetul de stat.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Miron-Tudor Mitrea:

Mulţumesc.

Are cuvântul domnul deputat Gheorghe Andrei, se pregăteşte domnul deputat Nicolescu Mihai.

Domnul Gheorghe Andrei:

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Evident că, în planul de stopare a candidaturii domnului Ion Iliescu la funcţia de preşedinte al României, acest plan va rămâne un plan kitsch, prin care s-a urmărit, în mod indirect, nu numai declanşarea unor presiuni asupra Curţii Constituţionale pentru a nu respinge o nouă candidatură, dar şi inocularea grijii pe care trebuie să o avem noi, cei de la Putere, ca şi întreaga naţiune, pentru sănătatea domniei sale. Oricâtă grijă ar avea cei din jurul domniei sale, la această vârstă, oricând poate căpăta orice virus şi probabilitatea de a se îmbolnăvi este destul de mare. Prin urmare, nu pot fi aruncate viitoarele sale îmbolnăviri în seama altora. Poate că unii dintre PDSR-işti cred că, prin dispariţia sa, atribuită desigur forţelor oculte de la Cotroceni sau din zona partidelor istorice, s-ar produce o jale naţională care să inducă o sensibilizare afectivă a electoratului, cu beneficii în câştigarea masivă a acestuia şi, desigur, prin imitarea dispariţiei unui senior, dar a unui senior pe dos, invers marelui senior.

Îmbătrânit în mentalitatea de comunist, domnul Ion Iliescu nu are nevoie să fie infectat cu fel de fel de bacterii, întrucât domnia sa, încă din fragedă tinereţe, a fost infectat cronic şi incurabil cu puternicul bacil al comunismului, fiind deja imun la oricare din amărâtele de bacterii pe care i le-ar trimite actuala putere. Cumplita sa spaimă ne face să credem cu toţii că domnul preşedinte Emil Constantinescu are la Cotroceni o mulţime de instalaţii de producere a substanţelor letale, a viruşilor şi a tot felul de bacterii şi alte musculiţe, fiind gata oricând să apese pe butonul roşu al valizei cu cifru.

De altfel, dacă i s-ar face analizele, oricare medic ar descoperi ditamai viruşii, contractaţi pe timpul studenţiei la Moscova.

PDSR, cu ajutorul nesfârşiţilor specialişti, poate găsi mai multe căi de protejare a liderului de neclintit, fie să nu-l mai scoată prin lume, pentru a nu se îmbolnvi mai grav, fie să-l păstreze sub un clopot de sticlă bine sterilizat, pentru a-l menţine în sănătatea sa specifică. Mulţi se întreabă cum se mai pot da crezare unor astfel de infantilităţi? Răspunsul este simplu: întrucât este nevoie să fie credibilă o astfel de gogomănie, ieşită parcă din capul unor elevi zăpăciţi de filme, şi ea trebuie numai lansată, doar pentru înspăimântarea unei părţi credule a propriului electorat de care, în fapt, îşi bate joc, prostindu-l cu astfel de elucubraţii.

Mai multă cădere în aberant şi ridicol nu poate veni decât din zona colegilor, apropo de colegii mei academicieni, sau poate că unii dintre complicii revoluţiei nu mai pot rezista presiunilor psihice de tăinuire a adevărurilor, ori poate că participanţii nu mai au nevoie reciprocă, din moment ce unii sunt condamnaţi, iar alţii rămân emanaţi. Este bine cunoscut că la comunişti, aceste atentate sunt dorite de cei mai apropiaţi, care râvnesc scaunul cel mare, şi nu de cei mai depărtaţi de acesta.

Oribila capcană în care a căzut prin propriile scenarii nu scoate în evidenţă decât că mai sunt încă mulţi sechestraţi în hăţişul procedeelor KGB-iste de eliminare a unor lideri.

Domnul Ion Iliescu a fost un apropiat al dictatorului şi a dorit, din totdeauna, cu cea mai mare ardoare, ocuparea marelui scaun, pe care s-a căţărat, chiar cu preţul suprimării acestuia în Sfânta zi a Crăciunului, după ce folosise, în monstruosu-i scenariu, vieţile atâtor tineri şi copii nevinovaţi. Oricât ar fi fost de ateu şi oricât de liber cugetător este în prezent, nu se poate ca acum, la a treia tinereţe, să nu fie bântuit de coşmarul..., ori stafia îi dă târcoale, stafia lui Ceauşescu îi dă târcolae, cerându-i o moarte prin analogie, întrucât există o lege nescrisă a pedepsei supreme asemănătoare, ori poate aude în vise strigătul de disperare al tinerilor nevinovaţi, chemaţi spre împuşcare în Decembrie 1989. Adevărul trebuie să fie pe aproape. Şi, desigur că momentele sale de adâncă meditaţie şi reflecţie, ar trebui să se regăsească în grupa mare a purtătorilor naţionali de păcate. Şi nu cumva, cu cât domnia sa a avut şi are mai multă sănătate, cu atât mai bolnavă a fost şi este societatea noastră.

Cu certitudine însă, PNŢCD nu-l opreşte să trăiască ca emanat în fruntea PDSR-ului, împreună cu neschimbata sa echipă, şi nici nu-l va trimite la moarte, aşa cum domnia sa, ca mulţi alţii, îl trimetea pe seniorul nostru să-şi caute moartea.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron-Tudor Mitrea:

Domnul deputat Nicolescu Mihai, urmează ultimul vorbitor, domnul deputat Kónya-Hamar Alexandru.

Domnul Mihai Nicolescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Efectiv mă surprinde, în dimineaţa aceasta, modul cum o serie din colegii noştri exprimă o îngrijorare deosebită faţă de preşedintele Iliescu. Nu se ezită chiar a se prezenta în faţa noastră momente de excepţie, momentele acestea de la 22-25 decembrie, considerând că trebuie să luăm apărarea celui care a fost înainte dictatorul ţării, Ceauşescu, pentru a denigra persoana preşedintelui Iliescu. Cred că este un lucru care nu ar trebui să preocupe atât de mult, cred că sunt atâtea alte probleme pe care ţara le are astăzi de rezolvat.

În intervenţia mea, vă rog să-mi permiteţi să fac câteva referiri în legătură cu cercetarea ştiinţifică şi agricolă, în mod deosebit, care îşi caută o susţinere politică, în perioada aceasta.

Asistăm, în ultimii ani, la o continuă degradare a vieţii ştiinţifice, în general, şi a celei din agricultură, în mod special. Potenţialul uman, ştiinţific şi material care există în acest domeniu necesită un sprijin politic naţional, care să susţină această activitate complexă, cum este cercetarea agricolă, care are implicaţii majore în dezvoltarea şi eficientizarea acestui sector din România. Din păcate, la ora actuală, agricultura nu mai este susţinută în mod corespunzător cu resurse. Exemplul anului 1999, an în care s-au folosit, în medie, numai 22 de kg de îngrăşăminte pentru un hectar de teren agricol, este elocvent pentru dezinteresul şi indolenţa cu care se lucrează în acest sector.

Situaţia se înrăutăţeşte, şi promisiunile acelora care preconizează euforic relansarea agriculturii sunt drastic infirmate de realităţile din acest domeniu. Dacă prin programul de cercetare "Orizont 2000", în anul 1999 au fost asigurate fonduri, la nivel de 70% din valoarea de cercetare a anului 1998, acum s-a comunicat institutelor şi staţiunilor de cercetare o valoare de contract cuprinsă între 42 şi 49% din valoarea anului trecut. Este extrem de puţin, şi prin acest fapt se relevă clar că actuala putere desconsideră în mod evident cercetarea ştiinţifică şi nu ţine cont că orice naţiune care-şi doreşte să realizeze progres, investeşte în domeniul cercetării ştiinţifice şi în învăţământul de toate gradele. Aşa au procedat toţi cei care astăzi sunt în topul economic mondial.

Pentru noi, cei din cercetare, semnalul pe care îl primim din partea actualilor guvernanţi este clar: "Căutaţi-vă de lucru în altă parte!" Nu se ţine cont nici de experienţa ţărilor dezvoltate şi nici de SOS-ul celor care arată clar că nici o ţară care nu dezvoltă o cercetare ştiinţifică proprie nu poate fi decât o ţară fără speranţe, fără posibilităţi de dezvoltare eficientă.

Prin fondurile minimale alocate cercetării ştiinţifice se produce diminuarea îngrijorătoare a personalului de cercetare şi se creează o imposibilitate de angajare a unor cadre tinere, care să formeze şi să dea vigoare acestei activităţi, fapt ce conduce la dispariţia unor secţii şi unităţi de cercetare care obţineau rezultate la nivel mondial.

De-a lungul anilor, cercetarea agricolă din România s-a dovedit una dintre cele mai eficiente domenii de activitate, reuşind ca pentru fiecare leu investit în cercetarea agricolă să se realizeze un beneficiu de 10-15 ori mai mare, prin sporurile de producţie şi prin reducerea costurilor tehnologice la principalele culturi agricole. Cercetarea agricolă din România are deja un trecut istoric, începând cu înfiinţarea Institutului de Cercetări Agricole din România, în anul 1927, şi prin formarea unor întregi generaţii de specialişti. Pentru a putea ocupa un loc de muncă într-un institut sau o staţiune de cercetări agricole se impunea să desfăşori activitate de cercetare din primii ani de studenţie, iar rezultatele la învăţătură pe parcursul anilor de facultate să te plaseze în primele locuri. Acestea erau criteriile care au stat la baza selectării absolvenţilor pentru activitatea de cercetare, sistem practicat de liderii agriculturii noastre, iniţiatori ai activităţii de cercetare în România şi fondatori de cadre valoroase pentru cercetarea ştiinţifică agricolă. Institutele şi staţiunile de cercetare, sub conducerea A.S.A.S., de-a lungul anilor, au reuşit să-şi formeze, printr-un proces amplu de modelare şi perfecţionare a echipelor eficiente de cercetare, adevărate personalităţi, recunoscute prin rezultatele lor la nivel naţional şi mondial. Aşa a fost şi este posibil ca în anumite domenii, România să deţină priorităţi mondiale în crearea unor soiuri şi hibrizi, realizarea unor produse chimice şi tehnologice de cultură. Aceste posibilităţi sunt legate de selectarea oamenilor care au lucrat în cercetare şi care lucrează încă din perioada facultăţii şi apoi prin activitatea desfăşurată în continuare.

Toate aceste realizări pe care cercetarea le-a prezentat de-a lungul timpului în agricultură, crearea de soiuri, tehnologii la nivel mondial şi chiar priorităţi mondiale în multe domenii, pot deveni de domeniul trecutului, şi riscul dependenţei totale de tehnologiile şi materialul biologic străin, neadaptate condiţiilor ecologice locale, să devină o realitate nedorită şi ineficientă pentru ţară.

Partidul Democraţiei Sociale din România consideră că cercetarea ştiinţifică, în general, şi cea din agricultură, în mod special, trebuie să beneficieze de sprijin politic, material şi financiar şi să fie tratate ca priorităţi naţionale, generatoare de resurse ştiinţifice şi tehnologice, absolut necesare dezvoltării eficiente a economiei româneşti.

Vă mulţumesc.

Domnul Miron-Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Ultimul vorbitor, domnul deputat Kónya-Hamar Alexandru are microfonul.

Domnul Kónya-Hamar Alexandru:

Domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Stimaţi colegi,

Ideea unei democraţi parţiale, trunchiate este sortită eşecului, iar tentaţia de a stabili un regim autoritar vine şi din ideea că un asemenea regim ar putea tranşa disputele pentru putere, fiindcă regimuri de mână forte s-au instalat atunci când instituţiile statului erau ameninţate, când democraţia lua aspectul dezordinii şi, din cauza disperării şi mizeriei sociale, a dispărut fără urmă simţul solidarităţii şi al datoriei; iar exemplul chilian, sud-coreean, turc şi grec îndeamnă şi incită.

Chestiunea este deci, cine doreşte adâncirea democraţiei în România? Şi cine doreşte un regim autoritar? Acesta este clivajul care se conturează; pentru că nu uitaţi: sindromul Haider persistă şi insistă şi la noi; numai că exerciţiul democratic şi efortul modernizator european nu se lasă nici fentat şi nici intimidat, din contră, şi cazul Austriei a devenit precedent.

Iată de ce trebuie să fim preocupaţi în mod constant de a asigura o bună percepţie a realităţilor din regiunea noastră geopolitică, pentru eliminarea prejudecăţilor şi clişeelor, pentru reclădirea încrederii reciproce şi a demnităţii proprii.

Dar nicidecum aşa cum procedează şi acţionează Clubul Naţionalist Creştin din Cluj, împodobind sediile şi cutiile poştale ale partidelor din municipiu cu "mărţişorul extremismului", pe un ton ameninţător, cu manifeste incitatoare, cu convingeri legionare. Nicidecum cu instigaţii interetnice, cu provocări insistente şi abuzuri evidente, în aşa măsură încât şi fetele, liceenele de la Liceul confesional reformat, să fie bătute măr, nu numai seara, dar şi în ziua mare, numai pentru că graiul rostit, minoritar maghiar, nu mai este tolerat nici de semenele lor, de majoritate. Da, până şi fetele se bat între ele. Dar pentru ce?

Ştim, şi o constatăm cu amărăciune, Clujul nu este încă un pol al reconcilierii române-maghiare, dar va fi, chiar dacă multe s-au făcut şi se fac să nu fie aşa, să rămână această citadelă spirituală şi de valori umane un deziderat, şi nu o realitate.

Şi totuşi nu putem renunţa la acest deziderat, până nu va deveni o realitate.

Pentru acest deziderat ridicăm glasul şi protestăm, sperând şi perpetuând ideea deja valabilă: dacă ne-am eliberat de frica instinctuală şi am cultivat simţul responsabilităţii politice şi civice, să nu mai permitem, în mod relevant, ceea ce se petrece la Cluj într-o măsură disproporţionată, nepolitică şi necivilizată. Pentru că demonstraţia de forţă, de ameninţare este, mai curând, proba slăbiciunii şi incapacităţii, care trebuie uitate complet, cât mai curând, de comportamentul democratic.

Iar instituţiile statului democratic să-şi facă datoria!

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Niculae Napoleon Antonescu (declaraţie politică prezentată secretariatului de şedinţă, pentru stenogramă):

Stimaţi colegi,

Intervenţia mea se intitulează "Reforma învăţământului între necesitate, dorinţă şi realitate".

După cum ştiţi, în moţiunea prezentată de un grup de 85 deputaţi au fost reliefate principalele dificultăţi pe care le întâmpină învăţământul românesc în momentul de faţă, precum şi modul inadmisibil în care este tratat acesta de actualii guvernanţi, chiar dacă se clamează peste tot că acesta este prioritate naţională.

Fără a repeta argumentele pe care le-am prezentat la discutarea moţiunii şi în care, în esenţă, arătam că ordonanţa de urgenţă nu rezolvă problemele de fond ale învăţământului, ci este o măsură conjuncturală, scoasă fără o analiză temeinică, şi chiar dacă pare o soluţie de moment, care rezolvă o situaţie explozivă, ea va avea consecinţe imprevizibile şi cu siguranţă conflictele şi nemulţumirile vor reveni foarte curând în rândul elevilor, studenţilor şi cadrelor didactice.

Trebuie spus clar că oricât de mare ar fi necesitatea unor restructurări de fond, oricât de mare ar fi dorinţa de reformă, realitatea este cu totul alta, datorită faptului că o reformă reală şi de fond este imposibil de făcut, în condiţiile de alocare bugetară actuale. Pe scurt, nu se poate face o reformă de fond privind programele de învăţământ, bursele şi alte facilitălţi pentru elevi şi studenţi etc.

În fond, majoritatea măsurilor de reformă, chiar dacă unele sunt bine intenţionate şi uneori chiar justificate, acestea sunt de multe ori simple cosmetizări, iar altele sunt total nefondate, elaborate de "specialişti" fără experienţă, unii chiar incompetenţi, care copiază aspecte disparate din alte ţări şi încearcă să le "altoiască" pe sistemul nostru de învăţământ. Ca urmare, marea majoritate a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar au criticat puternic, competent şi cu argumente serioase o serie dintre aceste aşa-zise măsuri de reformă, în special curriculare, pentru diferite forme de învăţământ, programele analitice, modul de selectare, elaborare şi conţinutul manualelor alternative ş.a.

Din fericire, în învăţământul superior, unde funcţionează o oarecare autonomie universitară, a fost mai greu să se ia măsuri necorespunzătoare, chiar dacă s-a încercat acest lucru prin diverse ordine ale M.E.N.

Trebuie spus foarte clar că, în condiţiile de subfinanţare actuale, reforma este imposibil de făcut şi că de fapt acum, în învăţământ, ea seamănă din ce în ce mai mult cu aşa-zisa reformă din economie, unde prin reformă, restructurare şi privatizare se înţelege de fapt numai lichidare, disponibilizare şi vânzarea la preţuri derizorii a întreprinderilor, unor anumite persoane sau grupuri de interese apropiate actualei puteri.

La fel şi în învăţământ, prin reformă a început să se înţeleagă nu o democratizare, descentralizare şi libertate academică respectiv o schimbare de fond, făcută pentru învăţământ, şi nu în interesul unor persoane, ci, din contră, o tendină de centralizare şi politizare excesivă, care în fond urmăreşte rezolvarea gravelor probleme financiare prin reducere de posturi şi disponibilizare, prin mărirea normelor didactice, prin mărirea formaţiilor de studiu peste limite normale, prin acordarea de salarii, burse şi subvenţii insuficiente, prin alocarea unor fonduri cu mult sub limită pentru reparaţii, dotări şi investiţii, prin reducerea inadmisibilă a numărului de elevi din licee şi de studenţi în universităţi etc., iar, în final, prin reducerea activitţilor didactice în unele instituţii de învăţământ şi chiar lichidarea altora.

Consider că în această situaţie nu putem vorbi de o reformă reală în învăţământ deoarece, chiar dacă ar fi bine concepută şi justificată, ceea ce nu este cazul decât parţial, aceasta nu se poate face fără fonduri corespunzătoare. Prin toate măsurile care se iau, în ciuda bunelor intenţii ale majorităţii oamenilor din învăţământ, actuala reformă nu ne apropie de ţările avansate, nu va uşura integrarea în Europa, ci, dimpotrivă, ne va îndepărta şi mai mult de acest ţel şi va avea consecinţe grave nu numai pentru învăţământ ci şi pentru ţară în general, pentru viitorul acesteia, care se arată din ce înce mai sumbru.

Domnul Ion Florentin Sandu: (declaraţie politică prezentată secretariatului de şedinţă, pentru stenogramă)

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Mă văd nevoit să intervin în faţa plenului Camerei Deputaţilor pentru a aduce în discuţie, din nou, haosul legislativ introdus prin apariţia numeroaselor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, care se bat cap în cap, la care recurge actualul guvern, şi, pentru că acest lucru nu era suficient, toată harababura ordonanţelor se face în dispreţul suveran manifestat faţă de cetăţeanul de rând de către coaliţia de la putere, formată de CDR, PD şi UDMR.

Concret, iată despre ce este vorba:

În vara anului 1999, în 26.06 a apărut Ordonanţa nr.98, semnată de primul-ministru, la acea vreme domnul Radu Vasile, şi contrasemnată de ministrul finanţelor, domnul Decebal Traian Remeş. Ordonanţa se referă la disponibilizarea personalului din unităţile economice, precum şi la facilităţile ce se acordă persoanelor disponibilizate. La art.36 alin.1 din această ordonanţă se prevedea ca persoanele disponibilizate care fac dovada că şi-au deschis o afacere proprie în regim privat primesc toţi banii reprezentând salariile compensatorii într-o singură tranşă, iar afacerea respectivă va fi scutită de impozitul pe profit pe o perioadă de doi ani de la data înregistrării.

Ce s-a întâmplat în realitate?

Lăsând la o parte faptul că banii s-au dat în cinci tranşe, deci, nu s-au respectat prevederile ordonanţei, în data de 29 decembrie 1999, apare Ordonanţa nr.217, semnată de primul ministru, domnul Mugur Isărescu, şi contrasemnată de acelaşi domn ministru al finanţelor, Decebal Traian Remeş, care, prin art.2 alin.1, precum şi prin art.5, anulează toate facilităţile privind impozitul pe profit, deci şi pe cele acordate de Ordonanţa nr.98. Şi toate acestea în numele unei aşa-zise reforme fiscale, pe care nu o mai înţelege nimeni.

Deci, prima ordonanţă a fost bună ca să amăgească o mulţime de oameni pentru a-şi vinde locul de muncă, prin acceptarea salariilor compensatorii, în speranţa unor facilităţi promise, iar a doua ordonanţă, după ce oamenii au fost păcăliţi, vine să anuleze şi bruma de speranţă pe care o aveau. Numai în Galaţi sunt 215 persoane în această situaţie care se simt furate, amăgite, batjocorite, minţite. Oare câte or fi în toată ţara?

În aceste condiţii, se pune întrebarea: Când aţi fost serioşi şi responsabili, domnilor guvernanţi, cînd aţi semnat Ordonanţa nr.98, dându-le oamenilor cu o mână, o brumă de speranţă, sau când aţi semnat Ordonanţa nr.217, luându-le oamenilor, cu amândouă mâinile, şi aceasta minima compensaţie?

Şi, ca într-o comedie a absurdului, atunci când unii oameni au vrut să renunţe şi s-au dus la Direcţia Financiară Teritorială pentru a-şi lichida afacerile, care de fapt nici nu începuseră, au primit un răspuns stupefiant; nu se pot lichida afacerile care au fost înfiinţate conform Ordonanţei nr.98 decât după patru ani de la înfiinţare.

Ar fi de-a dreptul comic dacă nu ar fi atât de gravă această adevărată bătaie de joc la adresa cetăţeanului de rând.

Domnul Miron-Tudor Mitrea:

Mulţumesc, domnule deputat.

Pentru un scurt anunţ, are cuvântul domnul deputat Ioan Pintea.

Domnul Ioan Pintea:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Am intrat în Parlamentul României pe listele Partidului Democraţiei Sociale din România. Din motive pe care le-am spus la vremea potrivită am părăsit această formaţiune politică.

Timp de doi ani de zile, am funcţionat în Parlamentul României în calitate de deputat independent. Zilele acestea am luat o decizie personală şi am intrat în rândurile Partidului Democrat.

Presa, care a consemnat intrarea mea în Partidul Democrat, a subliniat că am făcut parte din Alianţa pentru România. Pentru a nu exista nici o suspiciune, declar că nu am fost înscris în Alianţa pentru România şi că, de azi înainte, voi activa ca parlamentar în Grupul parlamentar al Partidului Democrat. (Vociferări din partea stângă a sălii.)

Domnul Miron-Tudor Mitrea:

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declar deschisă şedinţa de astăzi a Camerei Deputaţilor, anunţându-vă că, din totalul celor 343 de deputaţi, şi-au înregistrat prezenţa 293, sunt absenţi 50, din care, 20 participă la alte acţiuni parlamentare. Cvorumul de lucru este de 152 de persoane.