Parliamentary debates

Şedinţa a început la ora 9,05.

Lucrările au fost conduse, în prima parte, de domnul Corneliu Ciontu, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, asistat de domnul Nicolae Leonăchescu, şi, în a doua parte, de domnul Valer Dorneanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistat de domnii Ovidiu Cameliu Petrescu şi Puiu Haşotti, secretari.

Domnul Corneliu Ciontu:

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Să începem prima parte a şedinţei de astăzi.

Poftiţi, domnule Marian, deschideţi balul.

Domnul Marian Ianculescu:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi parlamentari,

Mă simt onorat să deschid seria declaraţiilor politice de astăzi. Sper să fie de bun augur.

Intervenţia mea de azi se constituie într-o pledoarie pentru Academia Română, cel mai înalt for de cultură din ţara noastră.

Recent, un grup de deputaţi PSD au depus cu nr.349/20.10.2004 la Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor o iniţiativă legislativă pentru modificarea şi completarea legii nr.752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei române care preconizează, în acelaşi timp, printre altele, două aspecte extrem de importante.

Unul din aspecte se referă la retrocedarea bunurilor mobile şi imobile cu caracter agrosilvic, care au aparţinut Academiei române şi care au fost trecute în mod abuziv, într-o perioadă de tristă amintire, printr-un decret abuziv din anul 1848, în folosinţa unor ministere şi instituţii publice sau în proprietatea unor persoane juridice. Revenirea acestor bunuri în proprietatea Academiei române ar constitui un act de dreptate morală.

Al doilea aspect se referă la indemnizaţiile membrilor Academiei române. În prezent, un academician primeşte o indemnizaţie lunară în valoare netă de circa 11,5 milioane lei. În acelaşi timp, un sportiv de performanţă, care se retrage din activitatea competiţională, de regulă la vârste mici, primeşte, conform Legi nr.69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, o rentă viageră echivalentă cu 1,5 salarii medii brute pe economie neimpozabile, ceea ce corespunde acum unei sume de 12,6 milioane lei lunar, fapt ce a reprezentat de altfel o iniţiativă lăudabilă din partea legiuitorului.

Prin iniţiativa legislativă de faţă, s-a propus acordarea pentru un academician a unei indemnizaţii impozabile, într-un cuantum de 3 salarii medii brute pe economie, ceea ce ar reveni, în valoare netă, circa 15 milioane lei, faţă de circa 11,5 milioane lei cât primeşte în prezent şi faţă de 12,6 milioane lei cât primeşte azi un sportiv de performanţă, care se retrage din activitatea competiţională, aşa cum am mai spus, la vârste cu mult mai mici faţă de vârsta când un om de ştiinţă sau cultură, performant, poate accede în Academia română. Considerăm că numai aşa putem face o reparaţie morală membrilor Academiei române, care prin performanţele lor au adus şi aduc glorie eternă României, pentru care merită din plin să aibă parte de un trai mai decent.

În consecinţă, facem un apel de suflet către cele două Camere ale Parlamentului României, Senat şi Camera Deputaţilor, precum şi Guvernului României, pentru a sprijini demersul nostru, în aşa fel încât această iniţiativă legislativă să fie aprobată de Parlamentul României în actuala legislatură.

Vă mulţumesc pentru atenţia acordată.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

Domnul Nicolae Leonăchescu:

Onorat auditoriu,

În impresionanta enciclopedie a oraşului Chişinău, publicată în anul 1997 sub redacţia distinsului om de cultură Iurie Colesnic, judeţul Botoşani este reprezentat prin trei personalităţi: Nicolae Iorga, marele nostru istoric; Constantin Ignătescu, născut în luna mai 1889 în Dumbrăveni, şi Gheorghe Hărătău, născut la 18 aprilie 1907 în Burdujeni.

Constantin Ignătescu a fost subdirectorul Teatrului Naţional din Chişinău şi preşedinte al Uniunii Presei Româneşti din Basarabia. Nu se ştie când şi unde a decedat.

Inginerul Gheorghe Hărătău a fost şeful reţelei electrice, alimentată de Uzina Electrică din Chişinău şi preşedintele Căminului Cultural "8 iunie" din capitala Basarabiei.

Enciclopedia nu menţionează nici la acest botoşănean data şi locul decesului, dar pentru că l-am cunoscut personal îmi permit să completez sumar spaţiul gol.

Gheorghe Hărătău s-a refugiat la Piteşti, judeţul Argeş, împreună cu toată familia sa şi a decedat la 11 mai 1968. A fost şeful Direcţiei Tehnice de pe lângă Consiliul Judeţean şi apoi inginer şef şi consilier la D.S.A.P.C. Argeş. A avut doi băieţi, Sergiu şi Alexandru, remarcabili ingineri constructori.

Tot din Botoşani, marele inginer Elie Radu a înnobilat spaţiul românesc cu remarcabile construcţii. Judeţul Argeş păstrează şi astăzi în funcţiune linia ferată Piteşti - Curtea de Argeş cu frumoasele ei gări proiectate de botoşăneanul Elie Radu, unul dintre marii constructori ai ţării noastre.

Sunt câteva exemple care arată că judeţul Botoşani a pompat energii şi creatori în toată ţara, inclusiv în Basarabia; poate că este momentul să omagiem şi intelectualitatea tehnică a acestui judeţ care, cu efort şi mari sacrificii, şi-a adus contribuţia la progresul general, inclusiv al judeţului Argeş.

Poate că este momentul ca şi argeşenii să contribuie la dezvoltarea spaţiului botoşănean!

Din această perspectivă, apreciem că judeţul Botoşani merită mai multă atenţie decât i s-a acordat până acum în planul dezvoltării infrastructurilor şi a zestrei edilitar - gospodăreşti.

Înţelegem poziţia geostrategică deosebită a acestui judeţ şi raţiunile planurilor de apărare în eventualitatea unei invazii a armatelor ruseşti: starea căilor de comunicaţie şi a podurilor nu trebuie să faciliteze deplasarea invadatorului şi această tactică am aplicat-o secole de-a rândul împotriva tuturor invadatorilor.

Acum, pericolul unei invazii a armatelor ruseşti este îndepărtat şi din prognozele pe termen mediu, ocupaţia militară a unui teritoriu nu mai reprezintă o soluţie a mileniului al III-lea.

Este evidentă concluzia că dezvoltarea judeţului Botoşani se impune cu necesitate spre a întări legăturile cu românii rămaşi în afara graniţelor, în special cu cei din regiunea Cernăuţi şi cu cei din nordul Basarabiei.

Profesoara Ludmila Rotaru din satul Stroeşti, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, Ucraina, ne scria la 30 august 2004: "De pe pragul şcolii se văd bine dealurile domoale ale Dorohoiului şi parcă se clatină odată cu plopii din ograda şcolii, bătuţi de un vânt uşor".

Românii de dincolo de graniţă se uită spre ţară şi-i simt pulsul cu nostalgie şi durere în suflete.

Însingurarea, înstrăinarea, uitarea şi deznaţionalizarea sunt etape ale evoluţiei spre neantizare faţă de care trebuie să ne împotrivim cu toată forţa fiinţei noastre naţionale.

Dificultăţile de obţinere - contra cost - a vizei de intrare în România, controalele birocratice aberante efectuate de unii reprezentanţi români din punctele de trecere, tratamentul vulgar la care sunt supuşi - mai ales noaptea - în staţiile de aşteptare ale mijloacelor de transport, suspiciunea bolnăvicioasă cum că n-ar fi români autentici etc. sunt tot atâtea acte de descurajare pe linia întăririi legăturilor cu ţara a acestor fraţi ai noştri rămaşi dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Cu toate acestea, sentimentul de patrie la ei este foarte puternic.

Dezvoltarea judeţului Botoşani, inclusiv a punctelor de trecere şi a căilor de comunicaţie cu infrastructura aferentă, trebuie să devină o prioritate naţională.

Întârzierea în acest domeniu poate scoate ţara şi judeţul din marile trasee ale dezvoltării europene.

Întârzierea ar condamna românii din zonă la subdezvoltare şi o asemenea perspectivă ar scoate în evidenţă incapacitatea structurilor de putere în a ne gestiona vieţile.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc frumos.

Domnul Mircea Ciopraga are cuvântul.

Domnul Mircea Ciopraga:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Ca să nu fie plictisitor în campania electorală, după două trei acţiuni mai mult anunţate decât neanunţate ale premierului la casa de pensii sau la un birou al administraţiei publice. văzând aglomeraţia specifică acestor locuri, care credeţi că a fost reacţia celor din apropierea conducerii statale?

S-au strâns domniile lor, actualii guvernanţi, reprezentaţi de şeful Cancelariei primului ministru, secretarul de stat - ministru delegat pentru administraţia publică şi un secretar de stat de la finanţe şi au hotărât să aprobe, printr-o minunată hotărâre de guvern, Programul de măsuri pentru combaterea birocraţiei în activitatea de relaţii cu publicul.

S-a publicat şi, în plină campanie electorală, pe data de 16 noiembrie, va intra în vigoare primul set de măsuri ce trebuie luate de către ministere şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale.

Adică, lucruri normale pe care orice primar ar trebui să le facă, chiar şi fără instrucţiuni din partea Guvernului. Respectiv, afişarea programului de lucru cu publicul, modele de completare a cererilor, numele persoanelor cu funcţii de conducere, cu model de ecuson de purtat la vedere etc. Lucruri cât se poate de fireşti. Există şi termene precise de aplicare a măsurilor pe termen scurt, mediu şi lung, a căror nerespectare conduce la răspunderea disciplinară sau contravenţională, cu amenzi de la 1 la 30 milioane lei.

Dacă primăriile nu se vor încadra în acest program, de unde vor proveni banii plătiţi de către acestea? tot din taxe şi impozite, tot din banii contribuabilului?

După ce că birocraţia ne sufocă administraţia, articolul 5 al acestei hotărâri impune ca, în prima lună a anului, primarii să comunice fiecărui contribuabil, în scris, activităţile de interes desfăşurate în anul încheiat, dar şi obiectivele pentru anul în curs, după un anumit model. Nu vorbim acum despre costurile unei asemenea indicaţii guvernamentale, pentru că este puţin probabil ca o localitate de mici dimensiuni să-şi poată permite din bugetul votat o asemenea acţiune. Important este faptul că actualii primari, care au migrat dinspre partidele de opoziţie către partidul de guvernământ, au încă o pârghie de care se pot folosi pentru a-şi întări imaginea la nivel local. După cum se exprimă cunoscutul baron local gorjean, "Puterea şi banii stau în pixul meu", poate ca aşa ar trebui să se încheie orice scrisoare adresată contribuabilului român. Să se înţeleagă odată pentru totdeauna cine împarte banii.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc şi eu.

Dau cuvântul doamnei Maria Lazăr. Vă rog, aveţi o asistenţă aici serioasă!

Doamna Maria Lazăr:

Numeroasă!

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Astăzi aş vrea să subliniez caracterul prioritar al bugetului pe anul 2005 pentru problemele sociale şi să arăt faptul că bugetul pentru anul 2005 asigură continuarea creşterii economice pe baza acumulărilor din perioada 2001-2004 cu ritmuri superioare, mai ales pentru principalele ramuri.

În cadrul acestui buget, domeniul social capătă în continuare prioritate, fondurile alocate pentru 2005 vizând, în principal, familiile şi grupurile sociale cele mai sărace. se vor acorda, în acest sens, subvenţii pentru încălzirea locuinţelor, pentru protecţia familiei, care se află în centrul politicilor sociale. Ca urmare, anul 2005 va aduce creşterea alocaţiilor de stat pentru copii, alocaţiilor complementare şi cele de susţinere a familiilor monoparentale, precum şi alocaţia de întreţinere pentru copiii încredinţaţi sau daţi în plasament.

Un capitol important este cel privind pensiile, urmărindu-se îmbunătăţirea standardului de viaţă pentru pensionari, atât prin procesul de indexare, cât şi prin recalcularea întregului sistem de pensii. Se va insista pe dezvoltarea şi extinderea măsurilor active privind ocuparea forţei de muncă şi totodată a celor privind protecţia socio-profesională a persoanelor cu handicap, cheltuielile pentru asistenţa socială, alocate în anul 2005 vor fi de 9,8 din p.i.b.

Consider că este o atenţie deosebită pe care Guvernul actual o acordă în continuare problemelor sociale din România.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.

(Următoarele intervenţii au fost consemnate conform materialelor depuse de deputaţi la secretariatul de şedinţă.)

Domnul Iosif Armaş:

Domnule preşedinte,

Mai multe articole din presa românească şi cea străină din ultimul timp arată cât de departe a ajuns în lume aventura teroristă a liderilor separatişti din stânga Nistrului. Analizând atent acele diverse articole de presă, se poate ajunge la originea cauzelor ascunse ale actualei crize transnistrene, la mobilul incredibilei încrâncenări împotriva şcolilor de limba română cu grafie latină, dezlănţuită de separatiştii de la Tiraspol, dirijaţi de stăpânul enclavei din stânga Nistrului, fostul muncitor metalurg Igor Smirnov, transferat din Kamciatka, în anul 1987, ca agent acoperit al KGB-ului.

Existenţa Transnistriei este datorată gândirii maladive a lui Stalin, apoi prospecţiunilor politice făcute de Gorbaciov după istorica întâlnire cu preşedintele Bush Sr., de la Malta. Dacă pentru Stalin era importantă penetrarea URSS-ului spre Carpaţi şi Gurile Dunării, prin acapararea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ceea ce i-a şi reuşit în final cu sprijinul lui Hitler, pentru Gorbaciov devenise obsesivă păstrarea Uniunii Sovietice ca forţă politico-militară, chiar în condiţiile revenirii Europei la statutul frontalier din anul 1939, cum se stabilise la Malta.

Strategia Kremlinului, aprobată de Gorbaciov, a fost de natură preventivă, vizând crearea de enclave ruseşti înfipte în buza statelor ce urmau a se desprinde din aşa-zisă zonă de siguranţă a URSS-ului, convenită cândva la Teheran şi Yalta de către Roosevelt, Churchill şi Stalin. Prin urmare, au fost create două enclave ruseşti, una la Kaliningrad, lângă Polonia, iar alta la Tiraspol, în apropierea României. Pentru strategii lui Gorbaciov era clar că, mai devreme sau mai târziu, atât Polonia, cât şi România vor deveni membre ale NATO şi ale Uniunii Europene. În această ipostază, Kaliningradul, cât şi Transnistria, enclave minuscule, vor constitui avanposturi de instabilitate la frontierele NATO şi UE, prilejuind continue subiecte de tranzacţii şi şantaje politice.

Proiecţiile strategilor moscoviţi au avut chiar în vedere posibile modificări teritoriale, cum ar fi cele avansate în diferite scenarii de federalizare a Republicii Moldova, mergându-se până acolo încât, în schimbul Transnistriei, Rusia să consimtă la unirea Republicii Moldova cu România. Un asemenea plan-capcană salutat fără a calcula consecinţele lui îndepărtate şi de către unii politicieni emotivi basarabeni şi dâmboviţeni, a fost însă respins atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău, într-o manieră tranşantă. Bineinteles, faptul nu putea fi decât dezagreabil pentru Moscova.

Din acest moment ar trebui urmărite reacţiile oculte care au avut ca efect atitudinea Tiraspolului faţă de şcolile de limba română cu grafie latină. Motivele puerile invocate de separatiştii transnistreni, usor de demontat, apar limpede drept ţinte spre Chişinău şi Bucureşti, dorind a crea o stare de nelinişte şi instabilitate în preajma frontierei cu NATO. Enclava Tiraspol îşi juca rolul pentru care a fost creată, exact acum intr-o perioadă electorală atât în Republica Moldova, cât şi în România, mai ales.

Răspunsul Chişinăului este interesant, el venind din partea preşedintelui Republicii, Vladimir Voronin, socotit a fi un promotor al politicii de îngheţare a raporturilor de bună vecinătate cu România. Vladimir Voronin şi comuniştii moldoveni au ajuns la putere datorită voturilor populaţiei rusofone din ţară, care i-a ales deoarece programul de guvernământ al acestora prevedea, între altele, introducerea rusei ca a doua limbă oficială în Republica Moldova. Masivele proteste ale Opoziţiei parlamentare faţă de acest gest impopular românilor basarabeni a trezit în domnul Voronin sentimente contradictorii şi bizare, ajungând până acolo încât să califice mişcările de masă drept manipulări dirijate de Bucureşti. Aceasta mai ales în încercarea sa de a deturna atenţia opiniei publice interne şi internaţionale de la reala criză moldoveană. Toate eforturile diplomaţiei române de a detensiona situaţia artificială creată s-au dovedit inutile însă, deoarece preşedintele Voronin şi partidul pe care îl conduce nu-şi puteau permite să piardă electoratul lor dur, alcătuit din rusofoni, tocmai când avea mai mare nevoie de el în campania electorală ce se apropia. Este explicaţia logică a tot ce s-a petrecut pe plan politic în Republica Moldova în decursul ultimelor perioade, inclusiv refuzul lui Voronin de a participa la festivitaţile comemorative consacrate lui Ştefan cel Mare de la Putna, din vara acestui an.

Pe de altă parte, acelaşi Vladimir Voronin s-a simţit obligat să-şi joace cartea de competitor în cursa electorală prezidenţială, păstrându-şi postura de conservator al liniei politice care l-a propulsat la putere. În acest mod, Vladimir Voronin a încercat să împace atât Moscova, cât şi Tiraspolul, cu riscul de a se depărta şi mai mult de România. Cu toate acestea, preşedintele Republicii Moldova a devenit partener cu totul nesigur pentru Moscova, din clipa în care a dat semne de oscilare, la care l-a obligat situaţia internaţională. Problema transnistreană deja devenise subiect de discuţii între cabinetele occidentale şi Kremlin, din momentul în care Rusia nu-şi respecta obligaţiile asumate de a-şi retrage trupele şi armamentul stocat la Tiraspol.

Pentru NATO, dar şi pentru UE, existenţa silozurilor rachetelor ruseşti cu ogive nucleare îndreptate spre ţările occidentale, aflate la Tiraspol, reprezintă o amenintare teribilă, intolerabilă. Deşi retragerea acestor arme de pe un teritoriu instabil, nerusesc, fusese de mult stabilită, Moscova a inventat rapid un proiect menit să-şi menţină forţa armată în Transnistria, eludând angajamentele sale internaţionale.

Sub pretextul "pacificarii" zonei transnistrene, Chişinăului i s-a propus un plan de federalizare a Republicii Moldova cunoscut ca "Memorandumul Kozak". Acesta prevedea spargerea unităţii statale în trei "republici federale": Moldova, Transnistria şi Gagauzia, fiecare cu guverne şi parlamente proprii. Vladimir Voronin a realizat imediat că bazinul său electoral se diminua astfel dramatic admiţând federalizarea, rusofonii care-l susţineau rămânând în aşa- zisele republici federale Transnistria şi Găgăuzia. În faţa acestei situaţii, el s-a văzut nevoit să-şi apere interesul propriu politic, refuzând să accepte "Memorandumul Kozak". Vizita lui Vladimir Putin la Chişinău, programată special pentru semnarea solemnă a planului de federalizare a Republicii Moldova nu a mai avut loc. Refuzul lui Voronin a stricat planurile Moscovei de a-şi permanentiza prezenţa la Tiraspol, deconspirate de altfel de inabilul şi zgomotosul secesionist Igor Smirnov. Acesta nu s-a sfiit să afirme că Transnistria este gata să consfinţească prezenţa permanentă a armatei ruse pe teritoriul său din momentul federalizării Republicii Moldova.

Realizând poziţia sa precară, Voronin a iniţiat negocieri cu Smirnov, sortite eşecului din capul locului, în intenţia temporizării evenimentelor. Smirnov a plusat în provocări, dând semnalul că Moscova nu-l iartă pe Voronin. Ca replică, Vladimir Voronin a refuzat să participe la summitul Comunităţii Statelor Independente - CSI din Kazahstan, ţinut secret, demonstrându-şi fronda contra Kremlinului. Răspunsul Rusiei a fost fulgerător, în stilul său agresiv tradiţional. Vladimir Putin l-a convocat ostentativ la Moscova pe rivalul lui Voronin, Serafim Urechean, actualul primar al Chişinăului, aflat în fruntea "Blocului Moldova Democrată", recent înfiinţat. Gruparea lui Urechean este alcătuită din trei formaţiuni politice - Moldova Noastră a lui Dumitru Braghiş, Partidul Democrat condus de fostul preşedinte al Parlamentului, Dumitru Diacov şi Partidul Social Liberal, al cărui lider este Oleg Serebrean.

Dialogul între Putin şi Urechean a rămas confidenţial, dar el a avut semnificaţia "arătării pisicii" lui Voronin. Totuşi, în presa de la Chişinău a transpirat ceva, anume faptul că Putin i-ar fi promis tot sprijinul lui Urechean pentru a-l învinge pe Voronin, inclusiv o susţinere financiară masivă, cu condiţia ca, ajuns la putere, acesta să accepte Memorandumul Kozak, legalizarea prezenţei militare ruseşti în Transnistria, aderarea la structurile militare ale CSI şi neadmiterea influenţei euroatlantice în Republica Moldova. În replică, Vladimir Voronin a schimbat brusc discursul său politic, declarându-se gata "să facă totul ca relaţiile dintre Chişinău şi Bucureşti să fie rapid ridicate la cel mai înalt nivel", încetând disputa pe problemele limbii şi etnicitătii. În plus, Voronin şi-a afirmat dispoziţia sa de a privi spre Occident, atâta vreme cât Republica Moldova se învecinează cu UE şi NATO.

Devine astfel clar că toată tevatura actuală are o singură şi veche miză a Moscovei, aceea a menţinerii, cu orice preţ, a unui arsenal militar nuclear la Tiraspol. În acest caz, punând în balanţă şi provocările ucrainene din Delta Dunării, Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană au nevoie de elaborarea unei noi strategii în regiunea Mării Negre, zonă aflată între Europa, Asia şi Orientul Mijlociu, în proximitatea unor teritorii instabile pentru securitatea mondială. Voronin, Smirnov, Urechean şi alţii de seama lor sunt doar marionete într-o piesă care se joacă cu cortina trasă pe scena marilor puteri mondiale.

Doamna Iulia Pataki:

Stimaţi colegi,

La sfârşit de mandat, fiecare dintre noi îşi evaluează activitatea, contribuţia sa la dezvoltarea societăţii: economic, social, financiar sau politic. Fiecare criteriu de evaluare este important. eu mă voi referi numai la cel politic.

Aş începe cu criteriile politice de integrare ale României în Uniunea Europeană, şi anume respectarea Drepturilor Omului. Evident avem progrese. Am adoptat legi conforme cu cerinţele europene, am ratificat multe dintre tratatele internaţionale necesare dezvoltării democraţiei noastre tinere.

Avem o Constituţie îmbunătăţită care garantează egalitatea în drepturi ale cetăţenilor, fundamentată pe principiul european al egalităţii de şanse pentru toate persoanele indiferent de naţionalitate, indiferent de religie, indiferent de orientare sexuală şi indiferent de sex.

Dar garantarea acestor drepturi nu este de ajuns. Avem nevoie de instituţii şi mecanisme de implementare ale acestora. Şi mai avem nevoie de controlul instituţionalizat al punerii în practică al acestora.

Cu părere de rău trebuie să vă amintesc problematica promovării femeilor în societate unde nu am reuşit progrese semnificative de facto. De jure, însă, nu putem nega rezultatele. Avem o lege de bază, o lege cadru Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Am inclus în Constituţie pentru prima oară şi dreptul femeilor de a fi alese în funcţii şi demnităţi publice, nu numai dreptul acestora de a alege. Am modificat Legea Avocatului Poporului care stipulează numirea unui adjunct al acestuia specializat în aria drepturilor femeii. Şi am început elaborarea şi adoptarea legilor sectoriale - legislaţia împotriva violenţei în familie, asigurarea drepturilor egale în relaţiile de muncă pentru femei, protecţia maternităţii, concediu parental, indemnizaţie pentru creşterea copilului etc. Dar toate impuse de Comunitatea europeană prin angajamentele imperative cuprinse în subcapitolul de negociere care se referă la egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Principiu fundamental al Uniunii Europene şi criteriu de aderare pentru România.

Nimic faptic, numai vorbe, promisiuni. Legile noastre rămân vorbe goale fără instituţii şi mecanisme de implementare şi de control. Ceea ce ne lipseşte cu desăvârşire este voinţa politică de a crea instituţii eficiente şi viabile şi care să corespundă cerinţelor segmentului cel mai mare din populaţia ţării: 51% - femeile. Mai degrabă reinventăm structuri ministeriale ineficiente şi restrânse, desfiinţate şi reînfiinţate în decursul ultimilor 10 ani, numite agenţii, dar, în realitate, direcţii generale la un minister a cărui prioritate niciodată nu va fi promovarea drepturilor femeii, în loc să investim capital serios într-o instituţie independentă capabilă a gestiona complexitatea problematicii de gen. Pentru că formal putem bifa îndeplinirea unei obligaţii impuse de Comisia Europeană.

Nu vrem să înţelegem că drepturile femeii nu se limitează la relaţiile de muncă sau protecţia socială, ci încep cu ele, urmând a cuprinde toate domeniile vieţii noastre de la sănătate la apărare, de la educaţie la statistică şi multe altele. Este o greşeală de neiertat limitarea, restrângerea dimensiunii de gen. Dovedeşte lipsa de interes, lipsa de cunoştinţe şi lipsa de viziune privind problemele şi drepturile femeilor în România.

Ceea ce îmi doresc, ceea ce doreşte şi societatea civilă implicată şi specializată în probleme de gen este elaborarea unei strategii naţionale privind egalitatea de şanse la care să contribuie cu seriozitate şi responsabilitate toţi factorii decizionali din România, indiferent de afiliere politică, factorii sociali, factorii economici.

Îmi doresc o politică naţională cu abordare integratoare a egalităţii de gen în toate domeniile vieţii, impusă indiferent de guvernele care vin şi pleacă.

O politică depolitizată privind egalitatea de gen şi politici sectoriale pentru realizarea emancipării femeii în societatea românească.

O politică care să conştientizeze importanţa schimbării rolului social al femeii astfel încât să devină o componentă firească a vieţii cotidiene.

O politică care să creeze un cadru propice asigurării reprezentării echilibrate a femeilor şi bărbaţilor în procesul de luare a deciziilor. Pentru că o democraţie adevărată presupune asumarea, împărţirea egală nu numai a responsabilităţilor, dar şi a puterilor şi drepturilor.

O politică care are drept scop crearea unui climat de parteneriat între femei şi bărbaţi prin eliminarea stereotipiilor existente şi impunerea normelor şi comportamentelor nediscriminatorii.

O politică care are drept scop crearea unui climat de parteneriat între femei şi bărbaţi prin eliminarea stereotipiilor existente şi impunerea normelor şi comportamentelor nediscriminatorii.

O politică care să informeze femeile şi bărbaţii despre drepturile lor şi posibilităţile de a-şi exercita aceste drepturi.

O politică de schimbare a mentalităţii femeilor şi bărbaţilor despre femei, despre egalitatea de gen şi despre promovarea femeii în societate.

O politică care să solidarizeze femeile pentru reprezentarea şi realizarea intereselor lor.

Din păcate, noi, în legislatura actuală, nu am reuşit. Poate membrii, în special deputatele Parlamentului viitor vor avea mai mult curaj să depăşească interesele şi orgoliile personale şi de partid pentru un obiectiv care nu numai merită tot efortul nostru, dar este şi fundamentul unei societăţi democratice echilibrate.

Domnul Eugen Gheorghe Nicolăescu:

Mulţi români care au reuşit să pună deoparte câţiva dolari sau euro sunt de câteva zile bulversaţi de jocul oscilant şi aparent necontrolat al cursului de schimb între leu şi principalele valute.

Oficialii au sporit şi mai tare confuzia utilizând expresii gen "piaţă flexibilă", nervozitate, stabilitate a pieţei valutare, maturizare etc.

Care este de fapt adevărul şi ce se ascunde în spatele unei politici duplicitare?

Pe piaţa internaţională creşte puternic preţul petrolului, ca şi al gazelor naturale, iar România este tocmai în perioada în care efectuează importurile pentru iarnă, iar acestea trebuie să devină mai ieftine sau cel puţin să-şi păstreze dimensiunile valorice prognozate.

Aprecierea leului are ca scop menţinerea influenţelor importurilor în buget care să echilibreze creşterea preţurilor cu ieftinirea importurilor, cu efect pe deficitul de cont curent, pe balanţa de plăţi externe.

În acelaşi timp se poate spune că se blochează exporturile având ca efect tot presiunea pe deficitul de cont curent şi pe balanţa de plăţi externe, dar cum în permanenţă exportul a fost mult mai mic decât importul, beneficiile ieftinirii importurilor pot contribui la atingerea corelaţiilor macroeconomice cu riscurile suportate de contribuabilii care încasează valută din export.

Ar fi normal ca aceste practici să fie cunoscute sau corelate cu alte măsuri fiscale care să ajute exportatorii să facă faţă acestor constrângeri suplimentare.

România are nevoie de creşterea exporturilor şi nu de îngustarea pieţei de export, are nevoie de pieţe de desfacere în condiţiile în care nu au bani de retehnologizare, iar cursul de schimb reprezenta o pârghie importantă şi necesară.

Probabil că actualul guvern, fiind la final de mandat, nu mai este interesat de mediul de afaceri, ci numai de asigurarea importurilor pentru iarnă şi după aceea să vină alţii şi să scoată castanele din focul incompetenţei şi lipsei de responsabilitate.

Domnul Alexandru Raj Tunaru:

Săptămâna viitoare, o delegaţie a Parlamentului german va fi oaspetele Comisiei de abuzuri a Camerei Deputaţilor. Este un eveniment obişnuit, s-ar putea spune. Nu-i aşa, însă. Este vorba de un fapt care are, credem, o semnificaţie aparte: parlamentarii români se vor întâlni cu cei ai unei instituţii reprezentative pentru un politic care, în ciuda eforturilor guvernanţilor, continuă să rămână pentru actuala noastră clasă politică un model spre care încă se priveşte cu jind.

De ce o asemenea concluzie pesimistă? În primul rând, dacă am avea în vedere doar ceea ce reprezintă Comisia de abuzuri din Camera Deputaţilor, ar fi de menţionat că, în întreaga activitate a prezentei legislaturi, acestei comisii de specialitate nu i s-a atribuit absolut nici un rol în legislaţia anticorupţie. Nici măcar nu i s-a solicitat avizul în această problemă. Iar această "procedură" nu este întâmplătoare, ci face parte dintr-o anumită filozofie politică privind rostul acestei instituţii-cheie în administrarea politică a unei societăţi. O instituţie, cum este cea parlamentară, este astfel redusă doar la un rol legislativ şi acela supus necesităţilor de legiferare dictat de interesele executivului, atât de vizibil prin practica ordonanţelor de urgenţă.

În al doilea rând, diminuarea funcţiei de control a instituţiei parlamentare continuă o tradiţie care a însoţit în mod permanent modernizarea societăţii autohtone şi care este vizibilă prin preeminenţa executivului - aspect care continuă să caracterizeze, din nefericire, viziunile politice ale celor două blocuri politice concurente pentru alegerile din noiembrie. În acest sens, este semnificativ că actualul premier nu a venit niciodată în Parlament, cu excepţia moţiunilor de cenzură, pentru a răspunde la întrebările colegilor din opoziţie - aşa cum o face, de pildă, premierul britanic. Din păcate, nici actuala opoziţie nu are o viziune radical diferită. Şi ea este convinsă că parlamentarii care formează majoritatea ar avea, vezi Doamne, o legitimitate mai specială decât cei care sunt minoritari şi formează opoziţia.

Credem că, aflaţi în anticamera integrării, asemenea viziuni politice ar trebui să se schimbe în mod radical. Altminteri, politicul autohton - în ciuda bunelor intenţii, nu va semăna cu cel care este funcţional în societăţile din statele Uniunii Europene. Dacă integrarea va deveni realitate în 2007, cu certitudine va trebui să înlocuim bunele intenţii cu practici care vor face, însă, ca şi instituţia parlamentară să funcţioneze asemănător cu cele din statele occidentale.

Domnul Gheorghe Firczak:

Declaraţie politică: "Revoluţia Română din Decembrie 1989"

Astăzi, când suntem foarte aproape să aniversăm un deceniu şi jumătate de la sublima victorie a Revoluţiei Române din Decembrie 1989, nu putem să nu constatăm cu tristeţe că asociaţiile care reunesc participanţii la diverse categorii la această izbândă nu reuşesc să redimensioneze la modul pozitiv minunatul entuziasm al acelor zile. Ceea ce ne-a caracterizat atunci, în primul rând a fost puternica solidaritate a noastră, a celor din prima linie, cu cvasitotalitatea societăţii româneşti. În aceasta a constat cheia succesului. Aceasta a determinat victoria deplină împotriva dictaturii ceauşiste şi constituirea Frontului Salvării Naţionale, noul organ al puterii de stat.

Asociaţiile de revoluţionari ar trebui, spunem noi, să fie o voce distinctă şi activă a societăţii civile. Numai astfel putem concretiza o contribuţie concludentă la continuarea idealurilor din Decembrie 1989. Sunt total nepotrivite şi contraproductive excluderile şi acuzaţiile exprimate în ultimele zile în cadrul reuniunilor B.N.R. Prin astfel de acţiuni nu se poate realiza nimic. Societatea românească, pe bună dreptate, ne va privi cu neîncredere şi mai ales cu ostilitate. Nu vom reuşi decât să reducem dimensiunile acţiunilor noastre din Decembrie 1989.

Asociaţia Luptătorilor din Decembrie '89 Deva, al cărei vicepreşedinte şi purtător de cuvânt am onoarea să fiu, cu diverse ocazii a fost prezentă în viaţa publică. Încă din anul 1992 ne-am solidarizat cu Ilie Ilaşcu şi tovarăşii săi. Apoi, ne-am adresat forurilor competente cu o serie de propuneri privind redimensionarea vieţii politice româneşti, cu propuneri care să aducă îmbunătăţiri substanţiale în procesul de învăţământ. Ultima noastră acţiune a fost în acest an, când am colaborat cu sindicatele hunedorene din învăţământul preuniversitar pentru a susţine cauza învăţământului în limba română în Republica Moldova.

Din nefericire, toate aceste poziţii ale noastre nu au avut ecoul dorit nici la instituţiile statului şi nici în mijloacele de informare. În ciuda acestei situaţii, ne menţinem poziţia, cu speranţa că asociaţiile de revoluţionari vor deveni o tribună de atitudine în cadrul societăţii civile. Noi credem că aceasta este menirea noastră de adevăraţi revoluţionari.

Domnul Florin Iordache:

Declaraţie politică: "Încheierea negocierilor cu Uniunea Europeană, motiv de dispută politică".

În ultimii patru ani, PSD a făcut eforturi mari pentru a încheia negocierile cu Uniunea Europeană şi a finaliza capitolele. 1 ianuarie 2007 este foarte aproape pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

Nu trebuie uitat că în 2000, România nu avea închise decât nouă capitole din cele 32, iar decalajul care ne separa de Bulgaria era foarte mare.

De aceea, îmi exprim nedumerirea faţă de anumiţi lideri ai Opoziţiei care critică finalizarea negocierilor cu Uniunea Europeană.

Va fi o victorie a tuturor de care ne vom bucura cu toţii, indiferent de partidul pe care îl susţinem.

Doamna Constanţa Popa:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Fundaţia "Pentru voi"din Timişoara a organizat, în colaborare cu Incluziune, Federaţia organizaţiilor pentru persoanele cu Dizabilităţi Intelectuale din România, masa rotundă cu tema Oferta electorală privind accesul persoanelor cu dizabilităţi intelectuale, la care au fost invitaţi candidaţii la Preşedinţie şi Parlament.

Ideea de a organiza o dezbatere pe această temă, cu participarea principalilor candidaţi la alegerile generale, a pornit, conform organizatorilor, de la constatarea că angajarea în muncă a persoanelor cu dizabilităţi intelectuale este una dintre cele mai sensibile probleme privind incluziunea socială (este recunoscut la nivel internaţional că doar 10% din persoanele cu dizabilităţi au un loc de muncă) şi, în acelaşi timp, unul din mijloacele cele mai eficiente de a creşte independenţa persoanelor cu dizabilităţi intelectuale.

Din nefericire pentru situaţia acestor persoane, deşi confirmaseră prezenţa reprezentanţii a 7 partide, au participat la dezbatere doar reprezentantul Partidului România Mare şi Gheorghe Ciuhandru, candidatul PNŢCD la Preşedinţia României.

Unde este "grija", fie ea şi conjuncturală, adică electorală, a acestor partide, creştine, sociale, faţă de aceste persoane năpăstuite de soartă?

Participanţii la această întâlnire, preşedinţi ai filialelor judeţene ale celor două organizaţii neguvernamentale, unii dintre ei părinţi ai unor copii cu dizabilităţi mintale, se întrebau şi ne întrebau pe noi, cei prezenţi: de ce nu sunt prezenţi reprezentanţii partidului de guvernământ? Nici măcar acum, în plină campanie electorală, nu le pasă de noi, chiar dacă, împreună cu familiile noastre, reprezentăm aproape 150.000 de oameni cu drept de vot?

De ce celelalte partide nu vor să ne audă problemele?

În urma discuţiilor pe care le-am purtat a reieşit că există o lipsă evidentă de coerenţă legislativă şi de continuitate în reforma sistemului, şi că este imperios necesară trecerea la un sprijin activ al incluziunii sociale a persoanei cu dizabilităţi, care să fie un membru activ al comunităţii.

În numele Partidului România Mare, am promis, şi iată că astăzi respect această promisiune, că voi duce în Parlament, sub forma unei declaraţii politice, problemele persoanelor cu dizabilităţi intelectuale. Acesta este modul în care noi, cei de la Partidul România Mare, înţelegem să facem politică: fapte, nu vorbe!

Dacă votul românilor din 28 noiembrie mă va aduce din nou în Parlament şi Partidul România Mare la guvernare, vom ajuta aceste persoane şi familiile lor, pentru că sunt oameni, semeni de-ai noştri, care au nevoie de ajutor.

La dezbatere a participat şi domnul Victor Wahlstrom, fost preşedinte al Incluzion International şi coordonator pentru România al proiectului Grupul de Acţiune pentru Mobilizarea Părinţilor, care a susţinut şi susţine necesitatea sprijinirii active a incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi intelectuale şi care a promis că va monitoriza acţiunile făcute de partidele politice pentru ajutorarea persoanelor cu dizabilităţi intelectuale.

Domnul Corneliu Ciontu:

Declar închisă şedinţa pentru declaraţii politice şi vă urez o zi deosebită.