Parliamentary debates

Şedinţa a început la ora 8,30.

Lucrările au fost conduse, în prima parte, de doamna Daniela Popa, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, şi, în a doua parte, de domnul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, asistat de domnii Dan Radu Ruşanu şi Victor-Viorel Ponta, secretari.

Doamna Daniela Popa:

Bună dimineaţa!

Începem şedinţa intervenţiilor cu Grupul parlamentar al P.S.D., domnul deputat Iulian Iancu.

Domnule deputat, aveţi cuvântul.

Domnul Iulian Iancu:

Mulţumesc, doamna preşedinte.

Astăzi, 26 aprilie 2006, se împlinesc 20 de ani de la cel mai grav accident nuclear. În urma unui test eşuat, reactorul patru al Centralei atomo-electrice de la Cernobâl a explodat. Vaste porţiuni din Europa au fost acoperite cu reziduuri radioactive.

Practic, un viciu de proiectare a provocat o creştere dramatică a energiei, elemenţii de combustibil radioactiv s-au rupt şi o masivă explozie de abur a pulverizat scutul protector de deasupra reactorului eliberând particule radioactive în atmosferă. Răspândirea particulelor radioactive ale accidentului de la Cernobâl a fost detectată în anii următori în întreaga lume.

Totuşi, în afara zonelor direct afectate de explozie, ţările Europei de Est şi Scandinavia au fost cele mai expuse în prima săptămână de după accident, expunând populaţia acestor zone la radiaţii de 400 de ori mai mari decât cele de la Hiroşima.

Cei mai periculoşi izotopi eliberaţi în atmosferă au fost: cesiu 137, iod 131, stronţiu 90. Aceşti izotopi au timpul de înjumătăţire suficient de mare pentru a se acumula în corpul uman sau, în cazul iodului, în glanda tiroidă. Atât stronţiul, cât şi iodul localizându-se în organe vitale ale corpului, sunt imposibil de eliminat, devenind o sursă constantă de radiaţii şi cauzând cancerul sau alte boli.

Explozia a ucis 30 de oameni într-o primă fază, însă până astăzi Organizaţia Greenpeace din Rusia consideră că s-au înregistrat peste 60.000 de decese. În Ucraina, speranţa de viaţă a scăzut cu 4% pentru bărbaţi şi 1,5% pentru femei în urma accidentului.

În urma acestei catastrofe, producţia de energie electrică de origine nucleară a cunoscut un puternic regres pentru mai bine de 10 ani. În perioada 1986-2002, energia electrică produsă în centrale nuclearo-electrice a crescut constant, de la 1,39 twh până la 5,51 twh în 2002, fiind însă considerată, în strategia Uniunii Europene, în furnizarea de energie drept o sursă de energie controversată.

Episodul Cernobâl a provocat o anumită neîncredere a opiniei publice în siguranţa, în funcţionarea centralelor nuclearo-electrice ce a determinat vehemente mişcări de protest ale cercurilor ecologiste împotriva acestor centrale.

Cu toate acestea, este greu de conceput viitorul energiei fără utilizarea acestei forme de energie. Astfel, în anul 2004, la Bruxelles, Loyola de Palacio, vicepreşedintele Comisiei Uniunii Europene, avertizând asupra lipsei unei strategii unitare şi coerente pentru înlocuirea petrolului ca sursă de energie primară, anunţa întoarcerea Europei cu faţa către producţia de energie nucleară.

Luând în considerare doar rezervele recuperabile certe, zăcămintele actuale de uraniu la nivel mondial sunt suficiente pentru circa 88 de ani, la nivelul actual de producţie. Resursele suplimentare însă care se ridică la circa 9794 de mii de tone ar putea creşte durata la aproape 400 de ani, ceea ce oferă un plus de linişte asupra viitorului energetic al omenirii.

În ce priveşte România, extracţia de minereu de uraniu a început în 1952, iar producţia acumulată până în prezent este estimată la 18 mii de tone. Rezervele certe ale României sunt de 3,3 mii tone presupunând că producţia actuală de 90 de tone pe an a fost utilizată exclusiv pentru funcţionarea Grupului 1 de la Cernavodă, înseamnă că rezervele certe existente pot asigura funcţionarea unui grup timp de circa 37 de ani.

Aceste rezerve ar putea asigura funcţionarea primelor două grupuri de la Cernavodă până în anul 2025. Scăderea însă dramatică a rezervelor de petrol şi gaze naturale ne va marca în mod decisiv civilizaţia actuală. Pentru omenire este imposibil să continue să exploateze iraţional circa 100 milioane de barili pe zi fără ca petrolul, ca cea mai importantă resursă energetică, să se epuizeze.

Guvernele consideră că acesta este unul dintre cele mai de temut secrete, date fiind consecinţele enorme asupra omenirii. La sfârşitul anilor '90, preţul petrolului era de 11 dolari pe baril. De atunci până astăzi s-a majorat de mai bine de şase ori. Plafonul maxim este fixat a fi atins în 2008, când este prognozat a fi aproape 180 de dolari pe baril, un preţ absolut astronomic.

În aceste condiţii, mulţi experţi consideră curba lui Hubert, care stabileşte începutul sfârşitului erei petrolului între anii 2008-2010, drept realistă. Recentele evenimente din Iran, ţară de neoprit în încercarea sa de a se dota cu arma atomică, au determinat convulsii în rândul celor mai mari puteri ale lumii, dar care, în final, au condus la creşterea preţului petrolului la un nivel record de peste 73 de dolari pe baril, confirmând scenariul creşterii dramatice a preţului petrolului.

De cealaltă parte, gigantul rus Gasprom a ridicat tonul faţă de europeni care sunt din ce în ce mai dependenţi de gazele naturale din Rusia, ameninţând că-şi va orienta exporturile spre America de Nord sau Asia dacă Uniunea Europeană va încerca să-i pericliteze eforturile de expansiune.

Comemorând dezastrul de acum 20 de ani de la Cernobâl, întrebarea firească este: poate Guvernul actual să asigure securitatea energetică a României? În acest context internaţional, din punct de vedere energetic, România este obligată să reanalizeze strategia de dezvoltare durabilă din punct de vedere energetic şi să promoveze imediat proiectele energetice de interes naţional care ar trebui să reprezinte principala prioritate pentru C.S.A.T.

Europa a decis să se întoarcă cu faţa spre energia nucleară, dar numai în condiţii de securitate maximă. Din fericire, unitatea de la Cernavodă, Unitatea 1, utilizând un reactor de tip Candu a demonstrat un regim de funcţionare de securitate maximă.

Susţinerea financiară pentru Unitatea 2 şi lansarea Unităţilor 3 şi 4 conferă României posibilitatea de a juca un rol cheie în exportul de energie în sud-estul Europei.

Lituania a fost obligată să închidă capacitatea nuclearo-electrică ce era similară celei de la Cernobâl şi face eforturi uriaşe pentru plata energiei electrice achiziţionate din import.

Bulgaria are, de asemenea, patru reactoare de 440 MW neanvelopate la Koslodui şi pe care s-a angajat faţă de Uniunea Europeană că le va închide până la data aderării, deşi a investit mai bine de 220 de milioane de euro în aceste blocuri energetice. Două unităţi, Unitatea 1 şi Unitatea 2 au fost deja închise.

O situaţie similară întâlnim în Ungaria, Slovacia, Cehia, ce deţin exact aceleaşi blocuri energetice neanvelopate şi care presupun ori costuri uriaşe pentru securizare ori vor fi închise.

Cu toate acestea, este de neînţeles cum Guvernul României, într-un mod iresponsabil şi neprofesionist, a abandonat obiectivele fundamentale ale statului în gestionarea sectorului energetic. Înregistrăm deja o întârziere de un an la punerea în funcţiune a Unităţii 2 de la Cernavodă. Nu s-a găsit soluţie încă pentru un necesar de 220 de milioane de dolari pentru finalizarea lucrărilor.

Iată, un an pierdut în acest context internaţional ce ar fi oferit o şansă atât din punct de vedere al deficitului în balanţa comercială, dar şi o cantitate de încă 10% energie ieftină din producţia internă a României destinată populaţiei.

Strategiile recente elaborate de actualul Executiv încununează pe deplin neprofesionalismul pentru simplul motiv că prevederile acestora se anulează reciproc şi amândouă anulează declaraţiile din luna ianuarie ale primului-ministru.

Prin urmare, solicităm primului ministru să abandoneze imediat temele sterile, politicianiste de care s-a ocupat timp de 500 de zile de guvernare, aducând populaţia României în pragul disperării. Solicităm să promoveze imediat proiectele strategice de interes naţional pentru a asigura dezvoltarea industriei energetice româneşti, prin valorificarea rezervelor energetice primare, petrol, gaze naturale, cărbune, energie hidro şi, iată, energie nucleară, prin lansarea unui program naţional privind reducerea dependenţei de petrol. Este singura şansă pentru a repoziţiona România în noul context energetic şi economic european şi internaţional şi, totodată, de a crea nişa de dezvoltare economică şi socială a României, ca stat membru al Uniunii Europene.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al P.N.L., domnul deputat Mircea Ciopraga.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Mircea Ciopraga:

Mulţumesc, doamna preşedinte.

Declaraţia mea politică reprezintă o informare asupra Celei de-a 14-a Reuniuni a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din statele membre în Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN).

Stimaţi colegi,

România găzduieşte astăzi un eveniment extrem de important în ceea ce priveşte politica externă a ţării noastre în regiunea Mării Negre. Este vorba de Cea de-a 14-a reuniune a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din statele membre în Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre, eveniment care marchează încheierea mandatului României la preşedinţia OCEMN şi transferul acestei preşedinţii către Federaţia Rusă pentru un mandat de şase luni, începând cu 1 mai 2006.

Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre a fost lansată în anul 1992 de 11, ulterior 12 state riverane sau situate în proximitatea bazinului Mării Negre, cu scopul de a promova integrarea treptată a regiunii în economia europeană şi mondială. În cei 13 ani de existenţă, organizaţia a acumulat o experienţă în materie de cooperare regională, ajungând să fie structurată în prezent pe mai multe dimensiuni de cooperare: guvernamentală, parlamentară, de afaceri, financiar-bancară şi ştiinţifică.

În îndeplinirea mandatului său de preşedinte în exerciţiu al OCEMN, România şi-a propus şi realizat, într-o măsură considerabilă, o serie de obiective importante, dintre care amintesc: 1) dezvoltarea unei relaţii de parteneriat între OCEMN şi U.E., cu efecte concrete în planul atragerii Uniunii Europene la implementarea unor proiecte de dezvoltare iniţiate în zonă; 2) lansarea unui proces de reflecţie asupra viitorului OCEMN, inclusiv în ceea ce priveşte un proces aprofundat şi coerent de reformă a organizaţiei cu scopul adaptării acesteia la noile evoluţii, provocări şi tendinţe pe plan regional şi continental; 3) sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz de consolidare a proceselor democratice şi a reformelor impuse de tranziţia la economia de piaţă, concomitent cu crearea unui mediu de afaceri sigur şi atractiv; 4) mobilizarea statelor membre pentru a trece la elaborarea şi implementarea rapidă a unor proiecte de dezvoltare consistente, cu impact şi vizibilitate pentru întreaga regiune.

Un alt obiectiv intens urmărit de către ţara noastră a fost extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii regionale şi internaţionale şi sporirea vizibilităţii Organizaţiei la nivel regional şi internaţional.

Astfel, pe perioada deţinerii preşedinţiei în exerciţiu a OCEMN au fost organizate în România reuniuni ministeriale în domeniile transporturilor, mediului, administraţiei şi internelor, însoţite de reuniuni ale grupurilor de lucru aferente.

Au fost găzduite totodată numeroase alte manifestări în colaborare cu diverse organisme locale, regionale şi ale U.E., pe probleme vizând energia, colaborarea în situaţii de urgenţă, serviciile vamale, ştiinţa şi tehnologia, turismul, buna guvernare şi înnoirea instituţională.

Dintre acestea menţionez ca printre cele mai importante conferinţa recentă de la Mamaia despre "Cooperarea Interregioanală în Bazinul Mării Negre", unde a fost lansat proiectul Euroregiunii Mării Negre şi Summitul Forumului Mării Negre, eveniment organizat şi găzduit tot de România, la începutul lunii iunie, anul acesta.

Agenda reuniunii de astăzi de la Bucureşti a miniştrilor afacerilor externe din ţările membre în Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre cuprinde evaluarea cooperării între statele membre în domenii de interes major: transporturi, energie, comerţ şi dezvoltare economică, protecţia mediului, turism, asistenţă în situaţii de urgenţă şi combaterea crimei organizate.

În cadrul reuniunii, statele membre vor adopta o Declaraţie comună în care vor reafirma angajamentul pentru dinamizarea cooperării în regiunea Mării Negre, în perspectiva aniversării a 15 ani de la lansarea acestei iniţiative. Declaraţia reflectă principalele direcţii de acţiune imprimate de preşedinţia română a OCEMN vizând creşterea eficienţei şi vizibilităţii Organizaţiei pe plan regional şi european, precum şi contribuţia de substanţă a României la promovarea valorilor şi principiilor europene în regiunea Mării Negre.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Şi eu vă mulţumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al UDMR nu este nimeni înscris.

Din partea Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, domnul deputat Amet Aledin.

Aveţi cuvântul.

Domnul Amet Aledin:

Mulţumesc.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Turcia şi problema armeană".

În cursul lunii aprilie, în fiecare an, anumiţi istorici, cei mai mulţi de naţionalitate armeană, dar şi medii de informare, redeschid o temă sensibilă, mai ales din punct de vedere emoţional. Problema armeană continuă să fie, pentru o anumită zonă a cercetării istorice, un subiect de controverse, depăşind, din păcate, limita corectă a obiectivismului.

Ea se subscrie unei problematici generale pentru perioada premergătoare primului război mondial. Interesele politice, în ceea ce priveşte Imperiul Otoman, erau majore, în condiţiile în care Rusia îşi propunea să-şi asigure ieşirea la Marea Mediterană, Franţa să aibă sub control părţi din Anatolia şi Cilicia, iar Anglia să-şi exercite influenţa asupra unor zone, precum Caucazul şi Mosulul, bogate în petrol.

La începutul secolului trecut, armenii reprezentau, în sud-estul Anatoliei, 20% din populaţie. Statistica ne demonstrează că aceştia, în perioada existenţei Imperiului Otoman nu au suferit restricţii, fiind chiar promovaţi în importante funcţii: 22 miniştri, 33 deputaţi, 21 paşale, 7 ambasadori, 11 consuli generali şi 41 mari funcţionari.

Promovarea continuă a ideii aşa-zisului "genocid al turcilor împotriva armenilor", care s-ar fi petrecut în perioada anilor 1915-1917, nu face decât să îndepărteze adevărul istoric, compromisul voit fiind evident. Documente reale, datând din perioada respectivă, preluate şi analizate, recent, de istoricul Kopi Kycyku, oferă o perspectivă obiectivă asupra evenimentelor.

Astfel, în timpul strămutării populaţiei armeneşti din zona Anatoliei de sud-est, a existat, tocmai pentru prevenirea oricărei crime, un regulament pregătit de Talat Paşa, ministru de interne al Imperiului Otoman în perioada 1913-1917, regulament publicat la Londra în anul 1975.

Articolele 22 şi 23 prevedeau pedepse grele pentru cei care ar fi hărţuit convoiul şi femeile. În arhivele britanice a mai fost descoperit un document care conţinea următorul ordin: "În timpul închiderii Comitetelor Armene, orice tip de conflict între armeni şi turci, care se poate transforma într-un masacru, este strict interzis..."

Neexistând dovezi concrete în arhivele britanice şi franceze, care să probeze existenţa aşa-zisului "genocid împotriva armenilor", cercetările au continuat şi în cadrul arhivelor Senatului american.

Acelaşi istoric, Kopi Kycyku, în volumul "Ataturkismul şi Turcia Mileniului Trei", prezintă răspunsul oferit, la 23 iulie 1921, de instituţia respectivă: "Nu există nici un document, printre cele 33.000 de documente din arhiva Senatului, care să probeze genocidul. Cele prezentate sunt documente de mâna a doua, care au fost returnate armenilor, dar care nu au valoare legală."

Biroul Departamentului britanic de investigaţii a oferit un răspuns asemănător. Tribunalul francez, în cazul "Orly 1985", a respins cărţile istoricilor armeni G.Challiand, I.Ternon şi Carzou, considerându-le a fi "de mâna a doua şi, deci, nu au valoare legală".

În volumul citat, "Ataturkismul şi Turcia mileniului trei", sunt prezentate şi alte documente, care demonstrează neexistenţa aşa-zisului "genocid împotriva armenilor". Lucrarea lui William L.Langer "Diplomaţia imperialismului", apărută la Editura "Knopf", New York, 1956, precum şi interviul profesorului Robert Anciaux, de la Televiziunea publică belgiană, din anul 1981, sunt câteva exemple edificatoare.

Promotorii tezei aşa-zisului "genocid împotriva armenilor" se bazează şi pe telegramele publicate de Aram Andonyan, în urma cercetărilor făcute de un colectiv armeano-grec din Istanbul, colectiv din care acesta a făcut parte.

Se afirmă că ar exista 50 de telegrame trimise de Talat Paşa, ministru de interne în acea perioadă, în timpul guvernării Junilor Turci, către Mustafa Abdulhalik, reprezentantul oficial al regiunii Alep. Mesajul acestor telegrame ar fi fost "lichidarea tuturor armenilor din Imperiul Otoman". Alte documente însă mult mai credibile arată că telegrama referitoare la soarta armenilor poartă numărul 84, nu 1181, şi are un alt conţinut: "Se ordonă ca armenii care lucrează la menţinerea şi construcţia Departamentului de Căi Ferate să nu facă obiectul strămutării".

Un fond bogat din arhivele turceşti contrazice teoria aşa-zisului "genocid". În urma studierii tuturor documentelor care se referă la acest subiect, se poate constata că au existat ordine din partea ministrului de interne Talat Paşa, date guvernatorilor din Erzurum, Adana, Bitlis, Diyarbakâr, Sivas şi Trabzon, dorindu-se să se respecte anumite condiţii de siguranţă.

În acest sens, pot fi date ca exemple telegrama nr.423, datată 21 iulie 1915, prin care se cerea "să nu se facă strămutarea armenilor catolici care nu au plecat încă", şi telegrama nr.69, datată 16 noiembrie 1915, prin care se ordona guvernatorilor "să asigure hrană populaţiei armene, să asigure, repede şi uşor, transferul armenilor în locurile în care doresc, să asigure apa, hrana necesară şi alte cerinţe în gările de cale ferată, să informeze asupra situaţiei, dacă nu sunt bani suficienţi...".

Cu siguranţă, în ceea ce priveşte această problemă, cercetările ulterioare trebuie să asigure o viziune generală nouă, corectă, iar acest fapt se poate împlini doar printr-un efort comun al specialiştilor. În egală măsură, sprijinul oferit de organizaţiile internaţionale, care să dea dovadă de nepărtinire, va fi extrem de benefic.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Din partea deputaţilor fără apartenenţă la un grup parlamentar, domnul deputat Mircia Giurgiu.

Domnul Mircia Giurgiu:

Mulţumesc, doamna preşedinte.

Stimaţi colegi,

Titlul declaraţiei mele politice de astăzi este "Uniunea Artiştilor Plastici din Cluj a rămas fără sediu".

Până în data de 14 februarie 2006, galeria artiştilor plastici din Municipiul Cluj-Napoca a funcţionat în spaţiul de pe strada Iuliu Maniu, nr.4, din Cluj-Napoca, spaţiu care a fost revendicat şi câştigat de către Parohia romano-catolică.

În lipsa unui dialog real dintre cele două părţi, artiştii clujeni au rămas în stradă, în ciuda faptului că filiala clujeană a Uniunii Artiştilor Plastici este cea mai mare din ţară şi în spaţiul galeriei acesteia au expus renumiţi artişti români şi străini, noii proprietari au rămas neînduplecaţi, evacuând arta din Cluj-Napoca.

Aşadar, în urma Legii nr.247, cu toate că s-a încercat să se facă dreptate, s-a făcut o mare nedreptate şi artiştii din Cluj suferă şi nu mai au unde să-şi expună lucrările. Există o mare problemă acolo şi solicit autorităţilor atât locale cât şi centrale să găsească o soluţie, fiindcă chiar dacă se doreşte a se face dreptate celor care au fost nedreptăţiţi în urmă cu câteva zeci de ani, iată, se face o nedreptate celor care acum încearcă să facă ceva pentru cultura românească.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Şi eu vă mulţumesc.

Din partea Grupului parlamentar al P.S.D., domnul deputat Dumitru Bentu.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Dumitru Bentu:

Mulţumesc, doamna preşedinte.

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi poartă titlul "Comandantul".

Activul de partid şi comandă din Departamentul securităţii statului, întrunit în convocare de bilanţ al activităţii în anul 1980, a adresat iubitului nostru conducător o telegramă din care reţinem: "Convocarea activului de partid şi de comandă a reafirmat din nou cu putere profundul devotament al tuturor lucrătorilor de securitate faţă de politica internă şi externă a partidului şi statului, faţă de dumneavoastră personal, mult iubite şi stimate tovarăşe Comandant Suprem, hotărârea nestrămutată a întregului aparat de a-şi pune toată capacitatea şi puterea de muncă în slujba apărării cuceririlor revoluţionare ale poporului..." (Scânteia tineretului, 16 ianuarie 1981).

19 aprilie 2006... Presa, societatea civilă, parlamentari, cetăţeni de diferite categorii socio-profesionale îşi fac auzit punctul de vedere faţă de unele prevederi cuprinse în mai multe proiecte de lege: proiectul privind statutul ofiţerilor de informaţii, proiectul referitor la funcţionarea şi organizarea SRI şi SIE, precum şi cel care statuează activitatea de informaţii şi contrainformaţii.

Locul comun al demersurilor amintite este perimetrat de dorinţa deschis exprimată ca transparenţa şi respectarea drepturilor cetăţeneşti în activităţile specifice instituţiilor amintite să fie evidente şi nu intuiţii, să nu mai fie posibile nici un fel de asimilări cu fapte şi persoane a căror existenţă în trecutul foarte apropiat nu a fost deloc întâmplătoare.

Oamenii nu mai acceptă ca anumiţi ofiţeri de informaţii să poată efectua "acte premergătoare cu privire la fapte infracţionale ce au legătură cu ameninţările la adresa securităţii naţionale". Nu mai doresc să apelez la diferite surse de informare pentru a afla ce înseamnă "pericol major la adresa securităţii naţionale", în virtutea cărora li se ascultă telefoanele.

Ei, oamenii, vor să ştie cum se "pregăteşte" SRI-ul să contracareze "atacurile imagologice şi manipularea curentelor de opinie". Cetăţenii nu doresc să îşi facă aprovizionarea de la persoane juridice, "inclusiv acoperite", adică firme ale serviciilor respective.

Nici în cele mai tenebroase gânduri nu vor să admită că telegrame de genul celei citate ar mai putea fi trimise către un alt comandant suprem. Am avut unul şi ne-a fost suficient.

Avem acum un alt comandant în fruntea statului şi deja au apărut semne că un anumit tip de nostalgie îi dă târcoale.

Chiar dacă numele său va apărea scris, vara aceasta şi cu cristale Swarovski, e bine să fim prevăzători. Altfel, cine ştie ce va relata presa obsedantului prim-deceniu al secolului XXI.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Şi eu vă mulţumesc, domnule deputat.

Din partea Grupului parlamentar al P.R.M., domnul deputat Costache Mircea.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Costache Mircea:

Vă mulţumesc.

Doamna preşedinte,

Stimaţi colegi,

"Am fost prins".

Din când în când, e normal să vină cineva la acest microfon şi să recunoască că în mozaicul distrugerii şi devalizărilor, în marele jaf public, a comis şi el ceva. Dacă nu vom începe să recunoaştem fiecare partea lui de contribuţie la măreaţa operă de distrugere a României, mai ales din punct de vedere economic, dar şi de aici pe toate planurile, în perioada post-decembristă, nu vom face nimic.

Bineînţeles că m-am abţinut cât am putut de la orice abuz, de la orice încălcare de lege, de la orice fărădelege, de la jafuri, de la rapturi, de la cârdăşii, de la a participa la drenarea banului public pe orice cale. M-am opus cu obstinaţie, am fost un rezistent, m-am autoiluzionat că voi rezista la infinit, dar ieri am capotat. Am fost prins de cerberii democraţiei de la postul de televiziune PRO TV încercând să semnez în lista de prezenţă pe Anca Petrescu, mama Casei Poporului, în care îşi tocesc ei turul blugilor.

Am fost prins, mă autodenunţ şi sper de acum încolo să nu mai fac asemenea abuzuri şi fărădelegi, iar cerberii democraţiei să nu se mai ocupe cu vânarea mea şi a altora în astfel de cauze majore şi să se îndrepte, sper, de acum, spre palatele cu multe turnuleţe ale lui Mercedesa şi strălucirea, unde nu s-a plătit curentul electric din decembrie 1989 până azi de zeci de miliarde, să se îndrepte spre viloaiele şi spre pontoanele şi spre scamatoriile arhitectonice care au împânzit ţara o dată cu distrugerea industriei şi agriculturii, apărând pe harta ţării tot felul de întruchipări care de care mai cretinoide în peisajul montan, dar şi pe litoral şi în alte zone ale ţării cu potenţial turistic.

Sper ca să se ocupe de acum de adevăraţii hoţi care au devalizat sistemul bancar, care au distrus România, care au dat industria la fier vechi, care au înstrăinat până şi minele de aur de la Roşia Montană, resursele de petrol de sub noi, gazele naturale, apele minerale şi tot ce mai era prin ţara asta resursă şi bun de păstrat pentru cei care vor veni, în speranţa că aceia vor fi mai înţelepţi decât noi.

Dar cum am fost prins la furat, nu mai am nici un drept să vorbesc sau, vorba unei colege de-a noastre deputat, că nu mai am voie să cotcodăcesc, pentru că n-am loc de domnia sa, găina de la integrare... şi urez presei române să contribuie la o cauză mai nobilă pentru edificarea unei societăţi în care să le fie şi lor drag să trăiască, pentru că micii mercenari de presă fac un rău pe care mintea lor nu-l realizează în acest moment, de care ei nu-şi dau seama, par să nu-şi dea seama.

Cum am fost prins semnând în fals pe "mama Poporului, mama Casei Poporului", Anca Petrescu, a trebuit să vin astăzi spăşit în faţa domniilor voastre şi să-l anunţ pe colegul şi pe convivul nostru de la PRO TV, care a făcut acest act de măreţ civism, că voi adresa în contrapartidă, şi eu, o umilă interpelare ministrului finanţelor publice, prin care am să-l întreb cât mai datorează PRO TV-ul şi alte televiziuni comerciale la bugetul public, câte mii de miliarde, pe care sunt convins că nu le-au plătit niciodată.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Vă mulţumesc, domnule deputat.

Stimaţi colegi,

Vă anunţ că din partea Grupul parlamentar al P.S.D. au depus în scris declaraţiile politice domnul deputat Aurel Gubandru şi domnul deputat Mihai Apostolache, iar din partea Grupului parlamentar al P.D. au depus în scris declaraţiile politice doamna deputat Monica Iacob Ridzi, domnul deputat Marius Rogin, domnul deputat Ioan Dumitru Puchianu, domnul deputat Aurel Olărean şi domnul deputat Petru Movilă.

Constatăm că în sală nu mai sunt colegi care doresc să-şi prezinte declaraţiile politice.

Cu aceasta, încheiem acest tronson al şedinţei noastre de astăzi.

La ora 10,00 reluăm şedinţa cu proiectele de legi de pe ordinea de zi.

Vă mulţumesc.

Din partea Grupului parlamentar al P.S.D., domnul deputat Ioan Munteanu a depus în scris declaraţia politică.

(Următoarele declaraţii au fost consemnate conform materialelor depuse de deputaţi la secretariatul de şedinţă.)

Domnul Andrian-Sirojea Mihei:

Natura insasi nu este un loc lipsit de pericole, si din pacate pentru noi toti, nu exista un alt loc unde sa ne putem feri cu adevarat de ea. În tara lui "iarna nu-i ca vara" de fiecare data când natura se manifesta altfel decat ne-am fi asteptat, pentru noi este o adevarata catastrofa. Când ploua, totu-i inundat, când ninge, totu-i blocat, când e cald, totu-i secat.

Realitatea ultimelor decenii ne prezinta o Românie în care autoritatile, an de an, sunt prinse pe picior gresit iar singurul vinovat este natura insasi.

De data aceasta, nenorocirea inundatiilor care s-au abatut asupra României are o explicatie tehnica. La ora actuala în România se petrece ceva normal si previzibil statistic, stiintific si tehnic, indiferent de culoarea politica a guvernului.

Tabelul sinoptic al debitelor previzibile pe Dunare au fost determinate statistic dupa o asigurare pe durata unui secol. Dimensionarea constructiilor de regularizare a luat în calcul aceste debite. Asigurarea de calcul a functionat pentru 110 ani. Si poate ar fi functionat si de data aceasta daca sistemul ar fi fost intretinut si adaptat corespunzator în ultimii 16 ani.

Stephen Leacock spunea "În timpurile stravechi lumea nu avea statistici, asa ca era silita sa recurga la minciuni".

Daca va veti uita pe site-ul ministerului mediului, si va îndemn sa faceti acest lucru, veti vedea în sectiunea "Apararea împotriva inundatiilor" ca înca din septembrie 2005 se cunosc zone unde au existat baraje de mici dimensiuni avariate si iazuri piscicole care au fost inundate. Veti vedea de asemenea grija cu care ministerul precizeaza ca respectivele baraje NU sunt în administrarea lor sau a subunitatilor din subordinea lor sau ca informatiile sunt obtinute din alte surse decât cele interne ministerului.

În toti acesti ani, dupa 1989, am uitat un lucru foarte important, responsabilitatea autoritatilor nu tine de forma de proprietate.

Premierul Calin Popescu Tariceanu împreuna cu ministrul Mediului, Sulfina Barbu au inspectat localitatea constanteana Oltina, pentru a analiza situatia la fata locului. În zilele de sarbatori se construise un dig, pe care, premierul, inspectându-l a constatat ca prezenta infiltratii si chiar deversari astfel încât Tariceanu a concluzionat: "Ati muncit degeaba. Munca, în zadar", spunând ca solutia aleasa nu a fost cea buna, ca digurile de la Dunare cedeaza din cauza debitelor exceptionale ale fluviului "Digurile sînt supuse la o forta pentru care n-au fost proiectate", oprind lucrarile de consolidare a digului de la Oltina, urmând sa se izoleze zona printr-un alt dig, astfel încât sa nu fie inundate gospodariile.

V-am expus aceste lucruri, pentru a va ilustra cum, practic, nu exista o linie unitara pe care în astfel de situatii, cei afectati, cei responsabili, cei implicati direct si indirect sa o urmeze.

Practic, situatia aceasta, a inundatiilor, înca din 2005 trebuia sa ridice semne de întrebare si guvernul sa ia masuri rapide si concrete, nu sa se fi culcat linistit pe o ureche ca "a trecut" si poate nu se mai repeta în urmatorii 40 de ani. Încercarile grele, din 2005 prin care au trecut o serie de români, trebuiau sa determine guvernul, ca prin masuri imediate, printr-o reactie prompta, sa NU mai permita ca acest lucru sa se repete.

Consider ca cele ce se intampla desi tin de ministerul mediului ar putea fi evitate daca ministerele ar conlucra si daca ar exista o strategie concreta si reglementari unitare, niste linii directoare pe care toti sa le urmeze atunci când isi stabilesc strategiile, politicile sau programele ministeriale. Cred ca Ministerul Agriculturii, prin sistemul de irigatii, Ministerul Economiei si Comertului, prin hidrocentralele existente, Ministerul Transporturilor, prin dragari si regularizari de senale navigabile, si Ministerul Mediului prin reglementari coerente si pertinente, având aceasta preocupare în sine, toate, împreuna, daca ar exista aceasta strategie despre care am spus, ar putea colabora astfel încât sa evite producerea unor astfel de dezastre. O linie comuna, lucrul în echipa, actiuni coordonate, pe care sa le urmeze concret, actiuni de dezvoltare, consolidare, îmbunatatire a sistemelor existente si de construire a unora noi, ar conduce, în situatii de criza, la diminuarea efectelor furiei naturii.

Acum, însa, se actioneaza haotic, fiecare minister se implica, însa nu se stie daca ce fac e întru rezolvarea situatiei sau e cum a spus primul ministru "munca în zadar". Oamenii din zonele afectate, cu spaima în suflete fac tot ce pot, de la copii pâna la oamenii în vârsta, umplând saci, punându-i, ajutând pentru a-si salva avutul. Si în final, apa le ia casele. E corect domnilor? Oamenii acestia si-au investit încrederea în guvern, pun umarul sa îsi salveze bunurile, cetatenii României sunt solidari cu drama celor afectati de inundatii trimitând ajutoare, soldatii muncesc zi si noapte pentru a construi diguri pe care apa le ia într-o clipa si NU EXISTA NICI O GARANTIE ca cele ce se întreprind sunt de folos?

Oare nici macar acum, nu reusim sa învatam din greselile noastre?

Recunosc ca ne confruntam cu debite istorice, recunosc ca trecem prin schimbari politico-administrative istorice. De asemenea, recunosc ca necesitatile bugetare sunt mai mari decât veniturile bugetare, dar trebuie sa constientizam ca mandatul nostru este un mandat pentru a face lucruri, lucruri bune pentru oameni si ca trebuie sa reusim sa gândim strategic în viitor si sa avem un responsabil pentru fiecare problema care poate afecta România si românul în perioada urmatoare. Nu vreau sa le explic guvernantilor ce înseamna pentru o societate comerciala responsabilitatea manualului de criza si nu vreau sa explic nici avantajele preîntâmpinarii catastrofelor din viitor. Dar România are nevoie de viziune si de asumarea viitorului cu bune si cu rele, construind, implementând si responsabilizând strategii, oameni, surse de finantare, ca românul, cetatean al României, sa traiasca linistit cu gândul la viitor.

Domnul Mihai Cristian Apostolache:

În urma intervenţiei mele de săptămâna trecută, am primit, deja, câteva semnale de susţinere din partea unora dintre primarii prahoveni, dar şi semnale mai puţin prietenoase din partea altora, ca şi din partea a două societăţi care se ocupă cu tranzacţiile imobiliare.

Mi-am spus că este bine!

Informaţia, iată, circulă, subiectul este interesant, efectele deciziilor de astăzi putând fi unele favorabile sau, dimpotrivă, defavorabile pe termen lung.

Spuneam, săptămâna trecută, că pe măsură ce se apropie momentul integrării în Uniunea Europeană, cresc exponenţial tranzacţiile imobiliare, de regulă, spre câştigul cumpărătorilor.

Şi mai spuneam şi că nu am nimic împotriva legilor economiei de piaţă, potrivit cărora unii pierd, iar alţii câştigă, demersul meu referindu-se nu la tranzacţiile între persoane fizice sau juridice independente, ci la cele făcute de autorităţile administraţiei publice locale, cărora le recomandam, cu sinceritate, să nu se grăbească să înstrăineze bunurile imobile din domeniul privat al localităţilor, pentru că preţul acestora este în creştere, iar aceste bunuri sunt singurele pe care le pot pune garanţie pentru contractarea de credite interne sau externe, fără de care dezvoltare infrastructurii nu mai este posibilă.

În urma reacţiilor despre care aminteam la începutul intervenţiei mele, consider că lucrurile stau chiar mai grav decât mi-am imaginat iniţial: s-a constituit, deja, o reţea a intereselor imobiliare. Au apărut specialişti în "vânarea" chilipirurilor oferite de administraţiile locale sufocate de bugete sub limita austerităţii, mai ales în zonele cu potenţial "european" (pe traseele autostrăzilor, în localităţile care deja au încheiat parteneriate pentru dezvoltare, în cele foarte apropiate de centre industriale dezvoltare etc)!

În aceste condiţii, recomandarea mea, adresată autorităţilor locale, de a nu mai vinde, se extinde, astăzi, cu aceea de ... a cumpăra!

Sunt destui proprietari de terenuri dispuşi să renunţe la această calitate pentru că nu mai au forţa de a le munci sau pentru că nu mai au acest interes...

Sunt destui cei care şi-au redobândit proprietăţi imobiliare pe care nu le mai pot întreţine!

Este, iată, un moment încă favorabil pentru ca localităţile să îşi consolideze patrimoniul, astfel încât momentul 2007 să le găsească pregătite!

Domnul Aurel Olărean:

«Pădurile Bucovinei - o avuţie jefuită "ca-n codru"»

Bucovina a fost dintotdeauna un tărâm al pădurilor, al peisajelor muntoase împădurite ce odată văzute te fac să visezi şi să te crezi în Elveţia. Oamenii de aici le-au îngrijit, au trăit de pe urma exploatărilor forestiere şi şi-au găsit adăpost în ele în vremurile de restrişte.

După 1989, mulţi din cei expropriaţi abuziv de puterea comunistă şi-au revendicat şi şi-au primit înapoi pădurile pierdute, dar nu toţi au şi înţeles sau au ştiut să le respecte la fel ca şi strămoşii lor.

În goana după un câştig uşor şi rapid, noii proprietari au trecut la defrişări masive şi fără nici o logică, lăsând munţi întregi dezgoliţi şi pradă eroziunilor apelor. Mulţi dintre proprietari, din lipsă de mijloace financiare, au cedat pe sume de nimic drepturile de exploatare unor societăţi comerciale care au trecut imediat la tăieri. Nu a mai existat interesul de a planta noi arbori şi deci a regenera pădurea tăiată, ci numai interesul câştigului imediat.

Nu mă refer la acei oameni sărmani care, uneori aduşi la disperare de frig şi sărăcie, au intrat în pădure şi au furat o căruţă de lemne; mă refer în mod direct la acei mari exploatatori ai masei lemnoase care defrişează masiv, fără a se mai gândi la viitorul pădurii.

Acela care fură o căruţă de lemne face o faptă penală şi este pedepsit aspru pentru furt din avutul public sau privat, în schimb cei care distrug o pădure nu se încadrează în aceeaşi categorie. Pentru ei, legea prevede amenzi usturătoare, dar nu am auzit încă de un proprietar de pădure care să fie trimis la închisoare pentru defrişări.

Şi aşa am ajuns astăzi ca munţii Bucovinei să nu mai semene cu Elveţia, şi încet, încet, puhoaiele de apă îi rod şi scot la iveală albul stâncilor goale, în loc de verdele pădurilor.

Domnul Ioan Dumitru Puchianu:

"România sub blestemul apelor - neputinţa autorităţilor, dar şi dezinteresul local sporesc haosul creat de natură"

România a ajuns o ţară în care parcă şi natura nu mai ţine cu noi. Pe lângă toate problemele pe care le au românii, în ultimii ani şi natura s-a învrăjbit împotriva noastră, parcă pentru a ne pedepsi pentru faptele neştiute pe care le-am săvârşit. Anul trecut ne-am lovit de două ori cu valurile inundaţiilor, apoi au urmat zăpezile, apoi alunecările de teren, şi acum din nou inundaţiile.

Lăsând deoparte bâlbâiala şi măsurile uneori populiste adoptate de Guvern, trebuie să recunoaştem, însă, că şi factorii locali sau chiar populaţia nu este deloc pregătită pentru astfel de situaţii- limită.

Nu vreau să absolv Guvernul de nici o vină, cu toate că, în fond, măsurile de apărare împotriva inundaţiilor ar fi trebuit să facă parte dintr-o strategie pe termen lung pe care guvernele anterioare erau datoare să o stabilească, nu numai acest Guvern, care este în funcţie de un an de zile.

Doresc însă să vă atrag atenţia asupra unor alte aspecte, care, aşa cum suntem prinşi în dramatismul momentelor, de multe ori ne scapă, voit sau nu.

Un element important în astfel de situaţii îl reprezintă populaţia locală, adică exact cei loviţi de furia naturii, or, la acest capitol stăm extrem de prost. Nu este admisibil să vezi localnicii cum stau la marginea drumului şi dau sfaturi, în vreme ce trupele de jandarmi sau militari ridică diguri din saci din nisip sau salvează cu mijloace improvizate ce mai poate fi salvat.

Nu mă refer la bătrâni sau la copii, ci la oameni în toată puterea, care se mulţumesc să stea şi să privească cum casa vecinului din vale este luată de ape şi sunt mulţumiţi că gospodăria lor este pe deal. Se pare că solidaritatea umană este pe cale de dispariţie în România şi asta este îngrijorător.

Mulţi dintre dumneavoastră sunteţi din judeţe sau zone afectate de inundaţii şi mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, mai bine decât mine, că majoritatea acestor locuinţe luate acum de ape nu sunt construite în ceea ce se numeşte "vatra satului", ci pe terenurile foste agricole de la margine şi care au fost cunoscute dintotdeauna ca fiind zone inundabile.

După 1989, din lipsă de alte posibilităţi, mulţi şi-au construit case pe terenurile agricole retrocedate, şi acum consecinţele se văd. Durerea lor este şi durerea noastră, dar să fim totuşi un pic realişti: nu statul are datoria de a avea grijă de averea fiecăruia, aşa cum nu are obligaţia de a reconstrui casele dărâmate şi gospodăriile distruse. Statul poate avea eventual numai o datorie morală, nu şi una materială, pentru că în astfel de situaţii întreg poporul este cel care participă la reconstrucţie.

Mă văd obligat din nou să scot în evidenţă rolul, uneori negativ, jucat de mass-media în aceste momente. Ştim că se caută drama, se scoate în evidenţă durerea şi disperarea celor loviţi de furia naturii, şi din păcate numai rareori se difuzează materiale obiective, de parcă astfel de materiale, luate "la rece", ar ştirbi cu ceva din dramatismul real al momentului.

Vă aduceţi aminte de sinistraţii din Timiş din anul 2005? Au fost strămutaţi în locuinţe provizorii şi în corturi militare până s-a potolit urgia. Şi dau interviuri la TV că sunt nemulţumiţi că nu e apă caldă, să se poată spală zilnic, sau ca Guvernul nu ia măsuri să fie refăcute casele.

Sau de sinistraţii care după ce Guvernul le-a refăcut casele se plângeau că nu au geamuri termopane? Vă mai aduceţi aminte de tinerii care pescuiau peştele ce scăpase din iazuri după creşterea apelor, în vreme ce soldaţii se chinuiau să refacă digul rupt?

Sper şi ştiu că acestea au fost şi sunt exemple singulare, dar care pătează sentimentul de solidaritate umană. Nu vreau să fiu înţeles ca un cinic, ci vreau doar să vedem lucrurile obiectiv şi mai ales să transmitem locuitorilor acest îndemn la solidaritate locală, ei fiind primii şi cei direct interesaţi în salvarea lor de moment.

Domnul Bogdan Liviu Ciucă:

Declaraţie politică intitulată "România în pragul aderării la Uniunea Europeană"

Integrarea României în Uniunea Europeană este programată să aibă loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Raportul de ţară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România şi Bulgaria.

România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeana. În anul 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980. Relaţiile diplomatice ale României cu U.E. datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. În iulie 1997, Comisia şi-a publicat«Opinia asupra solicitării României de a deveni membră a Uniunii Europene». Negocierile de aderare ale României cu U.E. au început la 15 februarie 2000 şi s-au încheiat în cadrul summitului U.E. de iarnă de la Bruxelles, din 17 decembrie 2004, Tratatul de aderare fiind semnat pe 25 aprilie 2005 în Luxemburg, dată de la care România a obţinut statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare, fiind necesară şi asigurarea prezenţei reprezentanţilor români la nivelul instituţiilor europene şi al grupurilor de lucru ale acestora.

Amplasarea geopolitică a României va influenţa politica U.E. cu privire la relaţiile cu Europa de est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Prin Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), România are o oportunitate de a-şi demonstra supremaţia în regiune.

Din punct de vedere al opiniei publice, în România acest aspect este favorabil integrării. Potrivit Eurobarometrului 64, desfăşurat în toamna anului trecut, încrederea românilor în U.E., deşi încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, este tot mai apropiată de cea a statelor membre: 64%, faţă de 62% în Portugalia şi Grecia.

Traiectoria noastră trebuie sa fie mai definită ca niciodată, ne aflăm la mai puţin de 250 de zile de "pasul european", suntem datori cu un parcurs fără ezitare şi fără greşeli. Scenariile fataliste nu-şi găsesc argumentele şi trebuie să ne asumăm responsabilitatea propriilor noastre acţiuni şi fapte.

Strategia României în ceea ce priveşte drumul spre aderare, este una fermă, concretă, vizează fondul problemelor sociale, economice şi morale. Avem nevoie, în aceste momente, de luciditate şi stabilitate politică, de o canalizare reală a tuturor eforturilor claselor sociale din România spre acest deziderat atât de important pentru naţiunea română.

Domnul Claudius Mihail Zaharia:

Situaţia gravă cu care se confruntă ţara noastră, şi anume inundarea de către apele Dunării a unui număr în continuă creştere de localităţi în judeţele aflate pe cursul fluviului, trece într-un con de umbră toate celelalte subiecte care vizează ţara noastră.

Pagubele rezultate în urma acestei catastrofe vor fi factori decisivi, care mai devreme sau mai târziu vor determina Guvernul să blocheze un set de proiecte, din cauza lipsei de fonduri, şi implicit vor determina o scădere a activităţii în procesul de dezvoltare al ţării noastre.

Cu toate că autorităţile s-au mobilizat din nou exemplar şi au reuşit ca prin eforturile depuse să sensibilizeze şi totodată să impresioneze autorităţile altor ţări, creşterea debitului apelor Dunării a mai scos la iveală o hibă a sistemului administrativ din România: incapacitatea mobilizării în vederea prevenirii catastrofelor.

Astfel, cu toate că pericolul era cunoscut cu mai bine de o lună înainte de a se produce, sistemul administrativ din România nu a fost capabil să implementeze nici o acţiune de natură preventivă, în combaterea pericolului ce avea să urmeze.

Ajungem să aflăm astăzi cu stupoare fie că armata nu mai are corturi în care să fie adăpostiţi sinistraţii, că în locurile amenajate ca spaţiu de refugiu domneşte haosul administrativ, vedem oameni care sunt lăsaţi să aştepte retragerea apelor, fără ca cineva să le explice ce se va întâmpla cu ei, copii care nu îşi vor continua în mod firesc anul şcolar, bătrâni care abia fac faţă la condiţiile grele de trai pe care le impune situaţia de evacuat şi multe alte imagini care nu fac altceva decât să ne prezinte un adevăr foarte dureros: în situaţii deosebite, eficienţa şi calitatea serviciilor publice din România nu este la standarde europene.

Soluţiile la aceste probleme de organizare, stimaţi colegi, se găsesc aici, în Parlamentul României, pentru că instituţiile statului funcţionează în baza legilor adoptate de Camera Deputaţilor şi Senat, iar un cadru legislativ bine pus la punct poate reprezenta o rampă de lansare pentru ca administraţiile centrale, regionale şi locale să poate contribui în sensul cel mai practic la dezvoltarea comunităţilor pe care le administrează.

Catastrofele din ultimii doi ani consider că exprimă foarte clar nevoia unei descentralizări clare la nivelul administraţiei care, prin câştigarea unei mai mari libertăţi de mişcare, să se poată pregăti la nivel local mult mai bine pentru prevenirea şi combaterea acestor situaţii extreme.

Nu trebuie ca Armata şi Jandarmeria să devină instituţiile care-şi folosesc în mod constant personalul la toate muncile necalificate pe care le presupune combaterea acestor fenomene. Aceste forţe trebuie să-şi menţină statutul de forţe responsabile cu menţinerea ordinii, şi nu ca forţă de muncă brută.

Îmi păstrez credinţa că nu va mai fi nevoie de încă o serie de dezastre până când Parlamentul se va implica serios în dezbaterea şi reglementarea mecanismelor care să asigure eficientizarea activităţii sistemului administrativ.

Domnul Cristian Stănescu:

Declaraţie politică: "Patimile românilor"

Datina creştinească spune că Dumnezeu are grijă de toţi şi de toate: El le rânduieşte, El ne dă binele şi tot El ne bate cu urâtul când vede că nu mai este credinţă şi curăţenie sufletească.

România este una dintre cele mai credincioase ţări. Oamenii cred în puterea Domnului şi se lasă în mâinile Lui. În aceste zile ale sărbătoririi, de către creştinii ortodocşi din România, a Învierii Domnului Isus Christos, parcă niciodată credinţa oamenilor în Dumnezeu nu a fost pusă mai mult la încercare.

"Patimile" la care a fost supus Iisus, pentru izbăvirea şi iertarea păcatelor oamenilor, se abat din greu acum asupra concetăţenilor noştri din diverse colţuri ale ţării. Ies apele din matcă, inundă case, omoară oameni şi animale nevinovate, copiii - care ar trebui să se bucure de o scurtă vacanţă prilejuită de sărbătoarea de Paşte - sunt nevoiţi să doarmă în corturi pe câmp sau chiar sub cerul liber.

Grozăviile la care suntem martori ar trebui să ne dea fiori şi să ne pună pe gânduri. Oare ce am greşit, Doamne, de ne pui la aşa grele încercări?

Şi cu toate că se întâmplă ceea ce se întâmplă, nu asistăm decât la un jalnic spectacol mediatic, din care câştigă doar aşa-zisele mari staruri de televiziune gen "Zâna surprizelor" şi Guvernul, care este luat iar prin surprindere - asta da surpriză, nu?! - de viiturile Dunării sau de apele umflate ale râurilor, ca şi când prognozele meteo şi experienţele de anul trecut nu erau suficiente.

Ministrul mediului, Sulfina Barbu, parcă trăieşte pe altă lume, cică nu a putut repara şi consolida digurile că a fost iarnă şi nu s-a putut lucra. Asta-i culmea! E ca celebra frază cu "iarna nu-i ca vara", evident expresii din "puţul gândirii" profund scufundate în şpriţurile de la "Golden Blitz" ale marelui comandant de nave, preşedintele României, domnul Traian Băsescu.

De fapt, cea mai mare "patimă" la care este supusă azi ţara noastră este aceea de a tot fi condusă de politicieni care au avut de-a face cu apa, sub diverse forme: fostul preşedinte, Ion Iliescu, de profesie inginer în domeniul hidroenergiei şi al gospodăririi apelor, în perioada comunismului, când chiar a condus Consiliul Naţional al Apelor; actualul preşedinte, Traian Băsescu, de profesie marinar, sau aşa ceva, mă rog, trebuie să fi învăţat ceva despre apă la Institutul de marină pe care l-a absolvit; iar, cu voia dumneavoastră, ultimul dar nu cel din urmă specialist în domeniu, primul-ministru, Călin Popescu- Tăriceanu, de profesie inginer hidrotehnician.

Păi, cu atâţia specialişti în domeniul hidrotehnic, hidroenergetic sau marinăresc, care au condus România sau o conduc în prezent, măcar din punctul de vedere al apelor, românii nu ar fi trebuit să aibă de pătimit. Nu este cazul, conducătorii noştri se pricep la orice altceva, dar la meseria lor de bază, ba!

Din contră, tocmai aici este unul din cele mai vulnerabile puncte în care sunt loviţi oamenii acestei ţări, parcă nu se mai termină ploile şi inundaţiile, parcă nu mai există cele patru anotimpuri în România, ci doar unul, cel cu ploi.

Dar nici autorităţile statului nu fac nimic, niciodată, pentru a preîntâmpina şi a încerca să fie evitate dezastrele provocate de inundaţii.

Chiar nu se poate face nimic în ţara noastră, fără să fie nevoie ca cineva să îşi tragă o şagă, un comision gras, un gheşeft, ceva, acolo?! Cine - de ani de zile - a lăsat digurile şi albiile râurilor nedecolmatate? Cine nu a stabilit strategiile de dezvoltare în domeniu, pe termen scurt, mediu şi lung? Nu cei care au guvernat sau guvernează România într-o alternanţă plictisitoare: când P.S.D.-ul cu U.D.M.R.-ul, când CDR-ul cu U.D.M.R.-ul!

Până când vor mai avea oamenii de pătimit şi vor trebui să se mute, în corturi, în ajunul sărbătorilor creştine? Cât mai trebuie să sufere oamenii nevinovaţi, care au crezut în minciunile unor politicieni fără scrupule şi care nu văd în politică decât o afacere, dar care uită că şi aceasta, deşi este o artă, este făcută de oameni pentru oameni şi în folosul lor, al oamenilor simpli sau a celor care nu vor să se implice în politică?

Sigur că întrebarea este retorică şi nu aşteaptă răspuns de la cei care acum sunt la putere, dar nu pentru mult timp. Lipsa de răspunsuri la problemele adevărate cu care se confruntă, an de an, cetăţenii acestei ţări, va duce, în final, la izbăvirea Neamului Românesc şi la scăparea acestuia de cei care au uitat de ce au fost trimişi în Parlament de cei care i-au votat, seduşi de promisiuni mincinoase şi deşarte!

Domnul Gheorghe Chiper:

"Lustraţia - convertită în revanşă şi oportunism"

Iniţiatorii liberali ai legii lustraţiei fac în această perioadă - din păcate în toată mass-media - mare caz de intenţiile lor nobile, de înaltele principii morale care au stat la baza proiectului elaborat de ei, ce se vrea un act de mare dreptate pentru societatea românească, un mijloc de aflare a adevărului şi de eliberare de trecutul comunist al ţării.

Pentru mai multă argumentaţie se invocă şi practicile legislative similare din celelalte ţări foste socialiste, care au trecut la aplicarea unor măsuri ce vizau lustraţia încă de la începutul anilor '90, ceea ce, spun aceşti autori, constituie un mare avantaj pentru devenirea ulterioară a ţărilor respective, un demers just şi eficient la scara social-umană.

Numai că în aceste ţări, chiar şi în anul 2006 ajung în fruntea guvernelor persoane "lustrate", unele au avut preşedinţi foşti u.t.c.-işti sau comunişti, care le-a asigurat intrarea în U.E., iar altele continuă să-şi promoveze în administraţia statului oameni, fără a verifica "dosarele" lor de cadre, ţinând doar seama de capacităţile lor profesionale, de competenţa lor în funcţiile de demnitate publică.

La noi, sunt alte raţiuni în efectuarea actului de conducere. Şi desigur alţi oameni, care numindu-se liberali, au convingerea (falsă) că reprezintă cel mai bine aspiraţiile spre libertate şi democraţie, spre progres economic şi justiţie socială.

Personal, cred că faptele şi realitatea de la noi sunt exact pe dos, şi iată de ce:

1. a iniţia acte normative cu caracter restrictiv, a considera retroactiv unele fapte de ordin penal, a emite judecăţi generale pentru categorii întregi de populaţie - nu sunt demersuri liberale, n-au spirit liberal şi nici european.
2. valoarea practică a unui astfel de demers este şi mai discutabilă dacă avem în vedere că "sancţionează" doar o parte mică şi nereprezentativă din foştii nomenclaturişti (unele categorii incluse în proiect vizează chiar exponenţi ai propriului partid, ceea ce este iarăşi o dovadă de stângăcie a iniţiativei legislative, stângăcie care se poate constata şi la actele normative din domeniul economico-financiar ale fruntaşilor liberali).
3. cel mai grav este faptul că prin tot acest demers se încearcă o revanşă, o eliminare selectivă din competiţia politică a unor oameni de valoare, buni practicieni, dar şi redutabili administratori, oameni de caracter care pot şi au dovedit aceasta să fie o alternativă viabilă la actuala guvernare compromisă deja.
4. nici iniţiatorii legii nu au destulă justificare şi credibilitate pentru o astfel de acţiune, fiind vizibilă intenţia lor vindicativă şi tentaţia de oportunism, pe care şi le-au manifestat şi în alte prilejuri. Pentru că apartenenţa lor la liberali nu le dă dreptul de a vorbi în numele celor care au suferit în închisori, de a se erija în justiţiari, mai ales dacă asupra lor şi al altor fruntaşi liberali poate să planeze unele suspiciuni care nu le fac cinste.

Domnul Aurel Gubandru:

Deja a ajuns o tradiţie ca în luna aprilie a fiecărui an, la Buzău, să aibă loc manifestarea "Zilele Buzăului".

Este remarcabilă iniţiativa Primăriei de a organiza în centrul municipiului un mare spectacol, dedicat în prima zi muzicii populare româneşti, iar cea de-a doua zi fiind rezervată celor mai importante nume ale dance-ului naţional.

Este o formă de atragere a publicului către valorile artistice care prin cântec şi dans, alături de artiştii prezenţi pe scena din "Piaţa Dacia", şi-au adus contribuţia la reuşita spectacolului dedicat evenimentului.

Manifestarea a continuat cu Simpozionul "Buzăul - străveche vatră de cultură şi civilizaţie", care a avut rolul de a evidenţia trecutul judeţului, cu principalele sale evenimente istorice şi oamenii care s-au evidenţiat în diferite domenii de activitate.

Domnul academician Dan Berindei, prezent la manifestare, a vorbit despre împlinirea a 140 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, în care mulţi buzoieni au onorat de-a lungul timpului acest for culturale românesc.

Directorul muzeului judeţean a prezentat informaţii în legătură cu atestarea Buzăului ca târg, în urmă cu 572 de ani, şi legăturile acestor meleaguri cu Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu.

A fost elogiată personalitatea lui Alexandru Marghiloman şi principiile sale politice.

"Sindromul Marghiloman" în politică are trei trăsături care s-ar putea reflecta şi în activitatea politicului de astăzi:

• un om politic trebuie să fie prudent, pentru că orice încercare de a schimba lucrurile în România de atunci era periculoasă, dacă nu se ţinea cont de contextul extern;
• să aştepţi mereu momentul potrivit;
• nu trebuie să faci nici un gest fără să-ţi asiguri spatele.

Aceste calităţi pot deveni imperfecte, în condiţiile în care nu respecţi măsura.

Învinşii pot deveni eroi ai istoriei, aşa cum este cazul lui Alexandru Marghiloman.

Reuşita acţiunilor cultural-artistice dedicate "Zilelor Buzăului" ne dă speranţa că organzatorii vor iniţia şi în anii următori spectacole care să atragă în număr şi mai mare atât locuitorii municipiului, cât şi cei ai localităţilor din judeţ.

Domnul Mircea Valer Puşcă:

Declaraţie politică intitulată "Lustraţia, între deziderat şi aplicare..."

Cine nu-şi aduce aminte de primele zile de după Revoluţia din 1989? Înfocaţii susţinători ai "societăţii socialiste multilateral dezvoltate" şi ai "binefacerilor" regimului comunist, nomenclaturiştii de partid şi de stat, securiştii etc. se auto-lustraseră, umblând îmbrăcaţi în trening, abordând "feţe" spăşite, ferindu-se de privirile, nu tocmai prietenoase, ale cetăţenilor comuni... A fost o perioadă de timp scurtă în care toţi cei care se simţeau responsabili de ororile regimului comunist au dezbrăcat "haina puterii" şi s-au retras în umbra anonimatului... Ar fi fost, atunci!, momentul unei legi a lustraţiei. Atunci lustraţia ar fi fost primită cu uşurare de cei care păcătuiseră, pe de o parte, şi s-ar fi făcut o reparaţie minimă, dar necesară, celor care suferiseră de foame, de frig, umiliţi în demnitatea lor... Ar fi fost şi o minimă reparaţie faţă de urmaşii celor care muriseră sau suferiseră în închisorile comuniste sau la Canal... Atunci lustraţia ar fi fost percepută ca fiind doar o minimă mustrare, nicidecum o pedeapsă... N-a fost să fie, iar cei care câteva zile se retrăseseră umili şi umblaseră în trening, au revenit cu aroganţa cunoscută... Lipsa de voinţă politică a celor care preluaseră puterea, sub stindardul revoluţiei şi în numele ei, dar care-şi doreau - în fapt - restauraţia, i-a propulsat sau menţinut, după caz, pe vinovaţii tuturor ororilor sistemului de dictatură comunistă în sfera puterii politice sau economice. Şi an de an puterea lor a crescut, sub privirile mirate şi indignate ale celor care ceruseră lustrarea...

Acum putem să corectăm, cel puţin parţial, eroarea acelor zile şi să dam satisfacţia cuvenită celor care o merită: victimele dictaturii sistemului comunist. Vom dezbate în curând proiectul Legii lustraţiei. Din respect faţă de victime şi pentru a proteja generaţiile viitoare, trebuie ca cei care au fost capabili să impună un regim inuman, bazat pe teroare şi ură de clasă, regim care a afectat până şi fibra biologică a poporului român, să fie opriţi din tentativa lor de a mai deţine putere politică... Este un minim necesar pentru a spera la o societate salubră, bazată pe Adevăr şi Dreptate!

Domnul Ioan Ovidiu Silaghi:

Chiar dacă îmi petrec câteva zile pe săptămână la Bruxelles sau Strasbourg, sunt la curent cu ce se întâmplă pe scena politică din ţară. Din păcate, nu numai prin intermediul colegilor şi al internetului aflu despre anumite evenimente, ci şi de la unii parlamentari europeni, care urmăresc cu deosebit interes ce se întâmplă în România. Mai mulţi europarlamentari se miră de faptul că, într-o ţară care a avut foarte mult de suferit în urma comunismului şi unde există deja în dezbateri parlamentare un proiect de lege referitor la lustraţie, sunt suficiente voci care critică acest demers legislativ.

Un ziarist care a cochetat înainte de 1989 cu presa comunistă şi care are încă destulă priză la cititori, scria la sfârşitul săptămânii trecute, într-un editorial că: "legea lustraţiei nu e o ruşine naţională, cum zice Ion Iliescu. Legea lustraţiei este o imbecilitate naţională (...) Documentul exclude din viaţa politică a ţării oameni de o deosebită valoare profesională. Oameni a căror rămânere sau alegere într-o funcţie ar contribui la progresul ţării". Ei, bine, doamnelor şi domnilor, aceste rânduri nu constituie o premieră. Este un "deja-vu" care datează de mai bine de 16 ani şi l-am întâlnit sub semnături diferite prin mai multe medii de informare, de obicei cele care au apărat sau apără interesele celor care au pierdut puterea în 1989, dar, atenţie îi sprijină pe cei care au preluat-o atunci.

Stau şi mă întreb, aceşti "oameni de o deosebită valoare profesională" la care se referă toţi cei care îi invocă, nu au avut 16 ani la dispoziţie, să contribuie la "progresul ţării"? Au avut. Şi ce au făcut? Nimic! Acesta este răspunsul. Mai mult, în 16 ani de zile ne-au îndepărtat de acele ţări care au rupt-o, aproape concomitent, cu regimul comunist. Oricât de bine intenţionată ar fi actuala guvernare şi oricâtă putere de muncă ar avea, ea nu poate să-şi pună în aplicare 100% programele. De ce? Pentru că încă trebuie să repare ceea ce aceşti "oameni de o deosebită valoare profesională" au stricat începând cu 1990. Nu am să întreb cine sunt aceşti oameni? Nu pentru că nu i-aş cunoaşte. Pe unii îi avem chiar colegi. Ci pentru că ştiu cât au contribuit, nu la progresul ţării, ci la regresul ei.

Dar cei care perorează împotriva lustraţiei continuă pe aceeaşi linie: "Poţi contribui la democratizarea ţării şi dacă ai fost activist PCR sau UTC". Această frază spune totul şi nu mai este nimic de comentat. Decât faptul că, într-adevăr, după 1989, foştii activiştii PCR şi UTC, aflaţi în PSD, au ştiut mai bine decât noi ceilalţi, netrecuţi prin aceste "şcoli înalte", să tragă sforile în politică, să manevreze tot ce era de manevrat şi chiar să inventeze diferite mătuşi Tamara, atunci când necesităţile o cereau.

P.S. 1. "Fostul activist comunist Ion Iliescu a dus România în NATO şi în UE", se mai spune în editorialul din care am mai citat. O ABERAŢIE mai mare nu s-a spus în acest an în România.

P.S. 2. Dacă numai calitatea de activist PCR şi UTC reprezintă certificatul de calitate pentru oamenii care pot asigura progresul României, atunci trebuie să-i considerăm duşmani pe cei care în 16-20 decembrie la Timişoara şi în 21 decembrie în Bucureşti au ieşit în stradă! Cel puţin în viziunea unor analişti politici.

Domnul Dumitru Avram:

"Dunărea şi indolenţa autorităţilor"

Nu le-a fost dat bieţilor români să întâmpine, nici în acest an, în linişte, Sfintele Paşte. Mii de oameni au fost evacuaţi din calea apelor Dunării, mulţi dintre ei aflându-se, la cea mai luminoasă sărbătoare a Creştinătăţii, în corturi sau sub cerul liber. Până acum, aproximativ 1.000 de case au fost inundate, distruse sau riscă să se prăbuşească. Pe 5.000 de kilometri de drumuri nu se poate circula, 150 de poduri şi podeţe au fost măturate de ape, iar 21.000 de hectare de teren agricol au fost transformate în lacuri imense. După nenorocirea de la Rast, a venit rândul Bistreţului, al Dăbulenilor şi al judeţelor Călăraşi şi Constanţa să lupte cu furia apelor. Ultimele care au cedat sunt digurile de la Spanţov şi Oltina şi din nou Bistreţul. Apele dezlănţuite ale Dunării au făcut, de altfel, prăpăd pe tot cursul românesc. Dintre cele 10 state pe care le străbate, au fost afectate în mod deosebit România, Bulgaria şi Serbia. Debitul fluviului a crescut zilnic, în proporţii îngrijorătoare, astfel încât se recunoaşte că o asemenea situaţie nu s-a mai întâlnit în ultimii 150 de ani. Dunărea albastră a devenit, aşadar, mai tulbure şi mai periculoasă ca oricând. Aşezate pe cursul inferior al acestui râu puternic, Ungaria, Serbia, România şi Bulgaria sunt ţări în care n-au existat astfel de probleme, ultimele decenii au fost mai degrabă secetoase, nivelul scăzut al Dunării făcând dificilă până şi navigaţia. Nenorocirea acestor zile de coşmar trebuie pusă pe seama neglijării lucrărilor hidrotehnice, a lipsei condamnabile de interes pentru starea digurilor contra inundaţiilor, a faptului că s-au închis ochii la construcţiile ilegale ridicate pe terenurile inundabile.

Fiecare a făcut ce a vrut în această ţară, în indiferenţa sau chiar cu inconştienta complicitate a autorităţilor. Aşa s-a întâmplat cu jaful în ceea ce priveşte tăiatul pădurilor, care asigurau întârzierea topirii zăpezii în munţi. N-a fost nevoie decât de o iarnă prelungită şi de o primăvară ploioasă, pentru ca iadul să coboare cu adevărat peste români. În Germania, în Austria, în Ungaria şi chiar în Slovacia casele sunt construite până în prispa Dunării, dar, iată, oamenii n-au cunoscut asemenea tragedii. Există, cu siguranţă, un blestem al Dunării, dar există mai ales o nepăsare de neiertat a tuturor guvernărilor de după decembrie 1989, care, nu numai că n-au făcut nimic pentru stoparea corupţiei, dar au încurajat, prin inconştienţă şi sfidare, toate marile necazuri care se abat astăzi asupra bieţilor români. Nici după experienţa îngrozitoare din Timiş şi de la Vadu Roşca nu s-a făcut nimic.

Ne aşteptam să-i vedem pe preşedinte şi pe premier, pe membrii Guvernului şi pe alţi demnitari de la Putere petrecându-şi Paştele printre lacrimile pribegilor de la Bistreţ şi din alte locuri ale Apocalipsei. Au plecat pe furiş să benchetuiască prin vilele lui Ceauşescu, preferând, de data aceasta, discreţia plăcerii - la fel de neiertat -, în locul cizmelor de cauciuc. În multe situaţii, nici nu au catadicsit să-i informeze corect pe oameni cu privire la gravitatea situaţiei. N-am văzut pe nimeni dintre cei care agită gogoriţa lustraţiei prin Dolj sau prin Călăraşi. Ce este cu această intolerantă Societate Civilă, de nu intervine niciodată atunci când ţara trece prin cele mai cumplite încercări? Ei, bine, nu de procesul comunismului au nevoie românii în aceste momente de coşmar. După ce apele se vor fi liniştit, adevăratul proces care trebuie să aibă loc în această ţară e acela al ultimilor 16 ani de prăbuşire economică şi de distrugere a înseşi fiinţei naţionale a Poporului Român. Foştii comunişti şi nomenclaturişti s-ar fi aflat în astfel de zile ameninţătoare printre oamenii necăjiţi, nu la chiolhanuri interminabile. Există şi sunt încă în putere destui oameni care au făcut multe lucruri bune pentru România şi care au dreptul să ceară un asemenea proces! După spectacolul, uneori dezgustător, al gripei aviare, a venit rândul Dunării să agite apele din sufletele românilor.

Nu poate să nu trezească semne de întrebare faptul că numai trei ţări - două aspirante la intrarea în UE, România şi Bulgaria, şi una pusă la stâlpul infamiei, Serbia, pentru că nu-şi predă "criminalii de război" - au cel mai mult de suferit de pe urma învolburării Dunării. Este adevărat, malurile marelui fluviu sunt aici mai joase, dar atunci de ce asistă Occidentul atât de nepăsător la astfel de momente cumplite prin care trecem, neavând altă grijă decât să monitorizeze sărăcia şi neputinţa unui popor aflat pe culmile disperării. Cursul românesc al Dunării oferă, în egală măsură, privelişti dintre cele mai contradictorii, de la pitorescul sălbatic al Cazanelor la imagini care nu fac tocmai bine ochiului plictisit al celor aflaţi în croaziere pe firul înşelător, mărginit de castele şi de amintirile lui Richard Inimă de Leu, al marelui fluviu.

Domnul Relu Fenechiu:

În ultima mea declaraţie politică făceam o serie de referiri critice privind înfiinţarea, sub patronajul Preşedinţiei României a unei comisii privind analizarea dictaturii comuniste. Arătam atunci că această comisie se suprapune peste un institut similar care funcţionează în subordinea Guvernului şi îmi exprimam dezamăgirea faţă de faptul că la conducerea comisiei prezidenţiale a fost numit un istoric, Vladimir Tismăneanu, care de mai mulţi ani trăieşte în străinătate, în loc să se apeleze la o serie de specialişti autohtoni care în ultimii ani şi-au făcut o profesie de credinţă prin cercetarea regimului comunist.

Vin astăzi în faţa dumneavoastră şi vă prezint o serie de date tehnice legate de această comisie, date care îmi confirmă cele declarate în urmă cu o săptămână.

Preşedintele Traian Băsescu a declarat: "Aştept un raport coerent, riguros, care să-mi dea posibilitatea ca, în mod oficial să condamn epoca celor 50 de ani de comunism". Toate bune, dar cercetarea privind regimul comunist nu trebuie să înceapă cu momentul preluării efective a puterii de către PCR. Trebuie ca punctul de plecare al acestei cercetări să vizeze şi faza în care comunismul a început să se infiltreze în România. Pentru că aşa vor putea fi explicate şi multe evenimente din perioada interbelică şi din timpul războiului. Din păcate, din luările de poziţie de până acum, nu a reieşit că va fi cercetată şi această perioadă.

În al doilea rând, vreau să atrag atenţia asupra unei chestiuni despre care s-au pronunţat până în prezent doar două persoane - Constantin Ticu Dumitrescu de la CNSAS şi istoricul Marius Oprea: ambii şi-au exprimat îndoiala că documentul de 100 de pagini (de ce doar 100? I se va aloca fiecărui an câte două pagini? Cred că este foarte puţin chiar şi pentru o sinteză a sintezelor) va fi gata în luna noiembrie 2006, aşa cum au decis domnii Băsescu şi Tismăneanu. Există un uriaş impediment. Foarte mulţi dintre membrii desemnaţi în respectiva comisie nu posedă certificate de securitate eliberate de ORNISS. Fără aceste certificate, respectivii nu pot avea acces la arhivele secretizate. Obţinerea unui certificat de securitate ORNISS durează aproape trei luni de zile, deci, pentru a respecta termenul de şase luni pentru elaborarea documentului se va lucra practic doar trei luni. Or, în trei luni să cercetezi regimul comunist, mi se pare o glumă nereuşită.

Aceasta în cazul în care ORNISS va respecta termenul de emitere a certificatelor de securitate. (Recent, în faţa Comisiei parlamentare de control a activităţii SRI, directorul acestui serviciu, Radu Timofte susţinea că timp de mai bine de un an de zile nu s-a putut respecta legea în ceea ce priveşte avizul judecătorilor pentru interceptarea telefoanelor, pentru că judecătorii desemnaţi nu obţinuseră certificate ORNISS. Cu această ocazie vom vedea dacă ORNISS este o instituţie care nu-şi respectă termenele sau Radu Timofte a dezinformat Parlamentul). Mai mult, coordonatorul Comisiei, Vladimir Tismăneanu -şi nu ştiu dacă într-o situaţie similară nu se află şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca - nu are, conform legii, dreptul de a dobândi un certificat ORNISS, pe motive de cetăţenie - când am avut obiecţii faţă de desemnarea domnului Tismăneanu, nici nu cunoşteam acest amănunt, dar, iată, am avut dreptate.

Ar mai exista o soluţie şi ea a fost avansată de domnul Ticu Dumitrescu: MAI să elaboreze o lege de desecretizare a arhivelor. Chiar dacă acest lucru se va întâmpla şi chiar dacă Parlamentul se va mobiliza exemplar, o astfel de lege tot nu va fi gata mai repede de o lună două. Deci, îmi este foarte greu să cred că această comisie va putea începe să lucreze eficient începând de mâine. Iar dacă nici una dintre cele două probleme arătate mai sus nu se vor rezolva, atunci va fi cercetată doar perioada de până în 1976. Pentru că doar la documente de până la acest an au acces persoanele fără certificat ORNISS, documentele anterioare anului 1976 neintrând sub incidenţa legii arhivelor.

Avem deci o comisie, dar se pune întrebarea, cum va funcţiona ea?

Domnul Liviu Câmpanu:

"Mass-media şi democraţia"

De fiecare dată când am avut ocazia am apreciat pozitiv rolul jucat de mass-media în dezvăluirea unor informaţii, fapte sau aspecte din diverse domenii, de la sportiv şi cultural până la cel social-economic sau politic.

Aprecierea după care "presa este a patra putere în stat" suferă o serie de comentarii, odată cu noua repartizare a puterii în "statul global". Ierarhia axiologică tradiţională propusă de Montesquieu - autonomia puterilor legislativă, executivă şi judecătorească - cade în faţa evidentei preluări a poziţiei de primă putere de către forţa financiară. A doua putere (a cărei suprapunere parţială cu cea dintâi este astăzi evidentă) este puterea mediatică. Puterea mediatică are trei componente esenţiale: capacitate de influenţă, capacitate de acţiune, factor de decizie. În consecinţă, puterea politică pare a se aşeza pe un loc trei, de neinvidiat.

Libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie sunt statuate în Constituţia României - art.30 şi art. 31.

Ce influenţează calitatea şi natura jurnalismului politic?

• valorile în care crede jurnalistul: adevăr, dreptate, interes public, interes naţional, binele comun;
• valorile proprietarilor mijlocului mass-media: pragmatism, interes financiar, interes politic, dorinţă de putere şi influenţă;
• valorile presupuse că vin din partea cititorilor: obiectivitate, echidistanţă, sinceritate, spirit de solidaritate;
• valorile politicienilor care caută să capteze atenţia prin popularitate şi audienţă pentru a-şi face cunoscute ideile.
• valorile celor care au controlul asupra ziarelor (patronatul din presă) sunt cu totul diferite de cele ale jurnaliştilor. Deşi pretind că respectă adevărul, onestitatea şi virtutea, aceştia urmăresc mai cu seamă să obţină profit şi să facă propagandă pentru un scop anume.

Proprietarii marilor concerne mediatice, alături de directorii şi conducerea de la vârf din instituţiile de presă, aparţin unei categorii de cetăţeni înstăriţi. Afacerile de presă în România şi peste tot în lume aduc venituri uriaşe, care nu se împart decât într-un grup restrâns, influent şi foarte agresiv.

Criticii mass-media occidentale sunt de părere că patronatul din presă este departe de a reprezenta interesul cetăţenesc, în activitatea de presă. De cele mai multe ori, interesul care prevalează este cel financiar, al propriilor afaceri derulate prin intermediul obţinerii încrederii publicului de presă.

Rupert Murdoch, marele magnat de presă, întrebat cândva dacă influenţează atitudinea redacţională a ziarelor pe care le conduce, a răspuns: "În mare măsură. Banii se opresc pe biroul meu. Redactorii mei au contribuţia lor, dar decizia finală îmi aparţine."

Otis Chandler, de la Los Angeles Times, a recunoscut că există permanent un proces de selecţie ideologică, în orice redacţie politică: "Eu sunt director general, eu stabilesc politica şi nu am de gând să mă înconjor cu oameni care nu sunt de acord cu mine".

Proprietarii media exercită permanent o presiune financiară asupra organismului de presă. Mai mult, dacă doresc, aceştia au influenţă asupra ştirilor în sine, asupra celor care sunt angajaţi sau concediaţi la nivelurile inferioare.

Se spune că mass-media este "câinele de pază al democraţiei" - nimic mai adevărat ca acest enunţ - însă în această perpetuă discordanţă de interese dintre jurnalişti şi proprietarii de presă, dintre aceştia şi politicieni, chiar şi dintre aceştia din urmă şi cetăţeni, uneori există riscul real ca acest câine de pază al democraţiei să se transforme într-un maidanez nevoit să sară la gâtul tuturor celor ce-i calcă teritoriul sau îi ameninţă "osul".

Spun aceasta deoarece în România zilelor noastre - deşi CNA-ul "veghează" - există situaţii când grupuri mass-media sancţionează instituţii şi partide politice, ameninţând cu embargoul şi practicându-l doar pentru faptul că angajaţi sau membri ai acestor partide politice uzează de un drept constituţional - acela de a-şi căuta dreptatea în justiţie.

Domnul Liviu Bogdan Ciucă:

"România intoleranţei"

În mai puţin de 250 de zile vom face "pasul european''. Urmează să ne integrăm în Europa. O Europă unită, o Europă în care fiecare stat este minoritar, o Europă în care toleranţa reprezintă o stare de spirit normală, firească, o stare de spirit asumată natural şi decent.

Ne integrăm înverzind steguleţele roşii din Rapoartele de monitorizare, ne integrăm aliniindu-ne preţurile cu cele practicate în Europa, ne integrăm aliniindu-ne la standardele europene pe domenii, ne integrăm neacceptând reducerile de taxe practicate în Europa, ne integrăm promovând în mod natural, firesc o intoleranţă faţă de toţi şi toate, faţă de aproape toţi şi aproape toate.

O intoleranţă strigată, promovată, distribuită obsesiv şi consistent la radio, la TV, în presa scrisă, în Parlament şi pe stradă. O intoleranţă asumată natural. Intoleranţa pe strada între şoferii de taxi, care îşi iau unii altora clienţii, intoleranţa dintre posesorul maşinii sport roşii, care nervos claxonează bătrânica ce eliberează cu greu trecerea de pietoni, intoleranţa între cei ce formează coada de la raionul de reduceri, intoleranţa dintre Steaua şi Dinamo, intoleranţa dintre galeriile echipelor de fotbal, dintre patronate şi sindicate, intoleranţa dintre pensionari şi Guvern, dintre Turianu şi Ticu Dumitrescu, dintre Putere şi Opoziţie, intoleranţa dintre partidele aflate în Alianţă sau aflate în Coaliţia de guvernare, intoleranţa dintre Cotroceni şi Victoria, dintre Băsescu şi Tăriceanu, dintre Preşedinte şi Guvern, intoleranţa dintre electorat şi clasa politică.

Suntem toleranţi cu investiţiile străine, dar suntem intoleranţi cu capitalul autohton; suntem toleranţi cu cetăţenii străini, dar suntem intoleranţi cu cetăţeanul român; suntem toleranţi cu investiţiile costisitoare şi netransparente, dar suntem intoleranţi cu punctul de pensie; suntem toleranţi cu marile companii multinaţionale, dar suntem intoleranţi cu micul investitor.

O intoleranţă prezentă în toate, o intoleranţă promovată ca şi calitate necesară pentru a te realiza, pentru a promova, pentru a te realiza. O intoleranţa promovată de "sus" de o parte a "liderilor de opinie", de "modele", o intoleranţă "promovată exemplar". O intoleranţă la care trebuie să renunţăm, să renunţăm din convingere, din necesitate, din respect unii pentru ceilalţi, din respect pentru "Europa" şi "spiritul european".

Va trebui să realizăm că integrarea se face în Europa în "spirit european" şi nu în Europa în "spirit dâmboviţean". Va trebui să fim mai toleranţi; toleranţi unii cu alţii şi înainte şi după 1 ianuarie 2007; să fim mai toleranţi în sensul bun şi profund, natural şi firesc. Să fim toleranţi în"spiritul european" necesar integrării într-o Europă în care, de fapt, ne aflam dintotdeauna.

Domnul Ion Luchian:

În săptămâna care a trecut, autorităţile competente au declarat închis şi ultimul focar de gripă aviară din România.

Din luna octombrie a anului trecut, când la Ceamurlia a fost descoperit virusul gripei, şi până în prezent, în România au existat 53 de asemenea focare, fiind închise fiecare pe rând.

Pentru faptul că toate aceste focare au fost închise relativ rapid fără a ne confrunta cu victime umane, aşa cum s- a întâmplat în Asia, de exemplu, merită remarcate eforturile concentrate ale autorităţilor locale din zonele afectate, ale autorităţilor sanitar-veterinare care au împiedicat răspândirea virusului la oameni, ale oamenilor de ordine care au asigurat carantina în zonele cu risc şi, nu în ultimul rând, ale autorităţilor guvernamentale, mai ales prin acţiunile ministrului agriculturii, domnul Gheorghe Flutur, care au acţionat ferm şi hotărât într-o situaţie de criză.

Închiderea ultimului focar de gripă aviară constituie, cu siguranţă, o veste bună şi pentru crescătorii români de păsări, care s-au confruntat cu o cerere mai scăzută la produsele lor în perioada în care exista o ameninţare cu gripa aviară, precum şi pentru cei din turism, mai ales că se apropie deschiderea sezonului estival.

Este adevărat că închiderea focarelor de gripă aviară nu înseamnă că pericolul a trecut complet, însă autorităţile competente sunt conştiente de acest lucru şi menţin, în continuare, o supraveghere atentă a zonelor de risc.

Cel mai important aspect este însă acela că autorităţile române s-au confruntat cu un test deosebit de dificil, referitor la capacitatea lor de a interveni eficient într-o situaţie cu un potenţial mare de risc, test pe care l-au trecut foarte bine, demonstrându-le cetăţenilor români şi partenerilor noştri europeni că sunt stăpâni pe situaţie.

Doamna Cornelia Ardelean:

Ţara întreagă este cutremurată de drama pe care o trăiesc, şi în acest an, sute de români care şi-au văzut agoniseala de o viaţă luată de ape. La Arad, am fost abordată de zeci de persoane, care s-au oferit să facă donaţii pentru sinistraţi. Oamenii îşi doresc ca, în momentele dificile, parlamentarii să fie alături de cei care trec prin clipe atât de grele.

Am observat că în situaţiile-limită, românii ştiu să redescopere sentimentul de solidaritate, dragostea faţă de compatrioţii aflaţi în dificultate. Uneori însă, oamenii nu ştiu cui să se adreseze, nu găsesc punctele de reper care să coordoneze eforturile fiecăruia dintre ei. Cred că noi, parlamentarii, trebuie să ne implicăm în acest proces. Fac un apel la fiecare dintre Dumneavoastră, să transmiteţi în teritoriu mesajul de solidaritate faţă de sinistraţi, să organizaţi la cabinetele parlamentare puncte de colectare a ajutoarelor pentru cei care au rămas fără un adăpost deasupra capului.

Cu un an în urmă, am lansat un apel similar şi m-a bucurat să văd că nu am făcut-o în zadar. Peste două sute de familii au răspuns apelului pe care l-am lansat şi au donat haine sau obiecte de uz gospodăresc, care au ajuns ulterior la sinistraţii din Banat şi Moldova. Am avut plăcerea să stau de vorbă cu oameni care mi-au spus că apelează cu încredere la parlamentarul care îi reprezintă, pentru că aşa pot fi siguri că donaţiile lor ajung acolo unde este cea mai mare nevoie de ele.

În calitate de parlamentari, trebuie să cerem autorităţilor să intervină prompt pentru a limita efectele dezastruoase ale naturii dezlănţuite, să veghem ca oamenii afectaţi de inundaţii să primească ajutorul cuvenit pentru a face faţă situaţiilor dificile. Este însă la fel de important să contribuim la trezirea spiritului de solidaritate socială, pentru a face societatea părtaşă la efortul de a-i ajuta pe românii care suferă.

Domnul Marius Rogin:

"Pericolul în care se află moştenirea lui Emanuil Gojdu"

Una dintre remarcabilele personalităţi ale intelectualităţii române transilvănene este şi cea a lui Emanuil Gojdu. Născut la Oradea în anul 1802, se stabileşte, după terminarea studiilor, în Ungaria, devenind unul dintre cei mai străluciţi avocaţi şi o figură politică importantă în acea vreme.

Deşi, recunosc, până în urmă cu ceva vreme, numele lui Emanuil Gojdu n-a prea fost adus în discuţie, iată că începând de anul trecut el este adus în discuţie dintr-un motiv cât se poate de serios: cel al moştenirii pe care, cu literă de moarte, o lasă tinerilor români ce doresc să se formeze din punct de vedere intelectual.

Prin testamentul întocmit la 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu stabileşte ca cea mai mare parte a averii sale să fie administrată în cadrul unei fundaţii care să-i poarte numele. Aşa după cum este prevăzut în testament, scopul fundaţiei este, sau cel puţin ar trebui să fie, cel de a promova spiritul românesc, sprijinirea şi asigurarea accesului la studii "a tinerilor români de religiune răsăriteană ortodoxă". Aceasta a fost dorinţa lui Emanuil Gojdu, dorinţă care, în prezent, graţie anumitor interese, riscă să nu mai fie respectată şi nici îndeplinită.

Trebuie să mai precizez faptul că, încă de la înfiinţare, până în 1918, Fundaţia Gojdu a acordat nu mai puţin de 3.300 de burse de studii la prestigioase universităţi europene, între care regăsim: Berlin, Graz, Heidelberg, Munchen sau paris, iar între bursierii fundaţiei putem să-i numărăm pe Octavian Goga, Victor Babeş, Traian Vuia sau Valeriu Branişte.

După anul 1918, moştenirea lăsată de acest om deosebit a luat diverse căi, fără a se ţine cont de dorinţa celui căruia i-o datorăm, aceea de a fi păstrată într-o unică fundaţie, sub conducerea mitropolitului ortodox român.

Începând cu anul 1996, începe să funcţioneze la Sibiu Fundaţia Emanuil Gojdu, declarată continuatoarea Fundaţiei Gojdu din perioada interbelică şi proprietarul de drept al bunurilor.

Demersurile politico-diplomatice s-au intensificat la începutul anului 1998. Periodic, cele două guverne implicate, atât cel maghiar, cât şi cel român, şi-au transmis documente de poziţie şi au avut loc negocieri privind Fundaţia Gojdu, astfel încât, în acest moment, ne aflăm în faţa unui acord româno-maghiar, semnat de miniştrii de externe ai celor două ţări, acord ce a fost semnat în toamna anului trecut şi care, nici mai mult, nici mai puţin, face Guvernului maghiar un cadou nesperat.

Acordul prevede înfiinţarea unei Fundaţii publice româno-ungare "Gojdu" şi prin care acord Guvernul român renunţă practic la imobilele pe care fundaţia le deţine la Budapesta, imobile care au o valoare deosebită nu numai din punct de vedere economic, ci şi cultural. Guvernul ungar salută acest acord cu mare bucurie, votându-l aproape în unanimitate. Ajungem în acest moment să ne punem o serie de întrebări peste care nu putem trece.

De ce Biserica Ortodoxă nu a fost consultată înainte de semnarea acordului? De ce nu s-a cerut nici părerea Academiei Române? De ce nu se ţine cont de dorinţa testamentară a lui Emanuil Gojdu? De ce este nevoie de două Fundaţii Gojdu?

În aceste momente Parlamentului i se cere să voteze o ordonanţă de urgenţă ce pune în pericol moştenirea lăsată nouă, românilor, de către Emanuil Gojdu, prin care renunţăm de bunăvoie la un lucru ce ne-a fost lăsat şi pe care nu ştim să-l apreciem.

Trebuie să mai amintesc un lucru foarte important, peste care se trece cu prea multă uşurinţă: fundaţia instituită sub numele lui Emanuil Gojdu este una de natură privată, asupra căreia nici o altă autoritate, fie chiar statală, nu poate interveni, nu o poate anula din punct de vedere juridic şi nu poate dispune în vreun fel de patrimoniul lăsat naţiunii române de proprietarul acesteia.

Votul pe care colegii mei l-au dat acestei ordonanţe este unul cât se poate de firesc. Nu putem să trecem, nu avem acest drept, peste toate semnele de întrebare pe care le ridică acest acord semnat între cele două părţi. Prea multă lume îşi exprimă nemulţumirea faţă de el şi cred că trebuie să fie reanalizat şi luate în considerare mai multe voci.

Nu putem să venim în faţă să spunem că, de fapt, acordul semnat la 20 octombrie 2005 nu face referire la testamentul lui Emanuil Gojdu şi că acesta este doar o sursă de inspiraţie pentru Fundaţia publică.

Cred că problema este una cât se poate de simplă: România renunţă de bunăvoie la revendicarea unor bunuri materiale ce aparţin acestei fundaţii.

Cred că problema Fundaţiei Gojdu trebuie şi merită a fi rediscutată şi reanalizată cu mai multă atenţie. Mai mult decât atât, în aceste momente, am reuşit, cred, să trecem peste toate campaniile de dezinformare asupra unei probleme foarte importante pentru noi, românii. Este una care implică demnitatea noastră naţională şi ea trebuie readusă la masa negocierilor.

Doamna Monica Maria Iacob Ridzi:

"Atenţie sporită în vederea finalizării pozitive a aderării României la Uniunea Europeană"

Spre bucuria noastră comună, aderarea României la Uniunea Europeană devine din zi în zi tot mai certă.

În calitatea mea de euroobservator, am avut ocazia să constat o spectaculoasă schimbare de atitudine faţă de ţara noastră. La Strasbourg şi Bruxelles tonul vehement critic al unor politicieni europeni s-a îndulcit simţitor. Este, fără îndoială, rezultatul accelerării reformei, impulsionate de noua guvernare, meritul extraordinarului efort al poporului român, dornic să pătrundă oficial în cea mai puternică structură economică şi politică a lumii moderne. Meritul este cu atât mai mare cu cât, se ştie, România a avut parte, în ultimii ani, de un program atent de monitorizare impus de Uniunea Europeană, fiind obligată să răspundă unor criterii de exigenţă extrem de severe.

Un lucru e clar: politicienii europeni se declară mulţumiţi de schimbările produse în ultimii doi ani în România: reformarea Justiţiei, scoaterea puterii judecătoreşti de sub tutela fostului partid de guvernământ, precum şi lupta deschisă declarată corupţiei care, iată, îşi arată deja roadele benefice.

Politicienii europeni au înţeles că de data aceasta România nu mai mimează schimbarea, ci o pune efectiv în practică. E adevărat, unii europarlamentari au în continuare anumite reţineri faţă de noi. Ne întreabă uneori despre finalizarea unor dosare "grele". ce s-a întâmplat cu "foloasele necuvenite" ale fostului premier Adrian Năstase? Dar cu zecile de miliarde nejustificate ale fostului ministru Dan Ioan Popescu? Unde sunt fondurile externe pe care doamna Hildegard Puwak le-a atras către firma ei de familie, în calitate de ministru al integrării? Sunt întrebări incomode, la care cu greu se poate însăila un răspuns acceptabil.

Şi totuşi, integrarea a devenit iminentă. După toate probabilităţile, data de 1 ianuarie 2007 va deschide o nouă eră (etapă) a existenţei noastre, va deveni un reper fundamental al istoriei naţionale, poate de anvergura lui 24 Ianuarie 1859 sau 1 Decembrie 1918.

Ideea aderării, aşa cum arată sondajele de opinie, se bucură de un succes enorm în rândurile populaţiei, care îşi leagă de acest eveniment speranţele sale legitime. Entuziasmul aderării a cuprins, în scurt timp, întreaga clasă politică românească. După cum ştiţi, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost ratificat de Parlamentul nostru cu unanimitate de voturi. Sub cupola acestei instituţii puţine iniţiative au avut parte de o primire atât de favorabilă.

În prezent, toate forţele politice româneşti, fie că sunt la guvernare sau în opoziţie, recunosc, cel puţin la modul declarativ, prioritatea absolută şi sprijinul necondiţionat acordat aderării României.

Dar oare să fie chiar aşa? Ne putem culca liniştiţi, legănaţi de această blândă unanimitate? Oare nu există forţe ostile aderării? Oare nu ni se pregătesc iar, undeva în umbră, surprize de proporţii?

Uniunea Europeană nu înseamnă numai programe sociale şi fonduri nerambursabile. Înseamnă şi încadrarea în anumite norme de conduită: disciplină financiară, seriozitate fiscală, gestionarea transparentă şi responsabilă a banului public. Cu siguranţă, firmele căpuşă ale unui partid sau altul, afaceriştii obişnuiţi să pescuiască în apele tulburi ale ambiguităţii juridice, miliardarii de mucava ai tranziţiei, dar şi unele forţe politice ostile occidentalizării României nu văd cu ochi buni noua orientare a ţării.

În ultimele două decenii, România a mai fost pusă de câteva ori în faţa unor momente cu mare miză istorică. De fiecare dată s-a izbit de provocări diabolic organizate. În decembrie 1989, terorişti, neidentificaţi până astăzi, trăgeau cu muniţie de război peste capetele puterii neocomuniste, fără a-i clinti acesteia un fir de păr. În schimb, în planul secund al acestei farse triste au murit sute de oameni nevinovaţi, care strigau irezistibil "Jos comunismul!"

În septembrie 1991, când prindea un prim contur ideea de aderare europeană, au fost aduse în replică detaşamente de mineri, garda de pretorieni a lui Ion Iliescu, care a forţat un Guvern legitim şi progresist să demisioneze. iar reforma instituţională relansată de forţele democratice în perioada 1997-2000 a fost frânată aproape până la anulare, recurgându-se din nou la masa de manevră din minerit. Atunci au fost manipulaţi iar aceşti oameni simpli şi nevinovaţi, care sunt minerii, şi atunci ortacii au fost însoţiţi pe tot traseul, în marşul lor ilegal spre Bucureşti, de către importanţi lideri ai opoziţiei zilelor noastre.

Aderarea România este astăzi o certitudine. numai o catastrofă socială de proporţii, numai o criză politică fără precedent ar putea compromite acest proces. De aceea îmi permit să vă adresez aceste întrebări: Suntem siguri că în lunile ce urmează nu vom fi martorii altor provocări destabilizatoare? Oare este totalmente exclusă o asemenea probabilitate? Oare forţele oarbe ale întunericului (intereselor) nu vor încerca iar să-şi facă jocul lor murdar de odinioară?

Să sperăm că măcar de data aceasta organele abilitate ale statului îşi vor face corect datoria, iar noi, cei aleşi de popor să-i apere interesele legitime, cred că trebuie să fim extrem de precauţi şi atenţi. Nu, nu e vorba de clasica şi perimata vigilenţă revoluţionară. Dar integrarea europeană, rodul cel mai de preţ al ultimilor ani de politică externă românească, trebuie finalizată pozitiv. Pentru aceasta, trebuie ferită de riscul unui cataclism politic provocat de forţe interesate să destabilizeze climatul socio-politic intern, să întârzie aderarea României la Uniunea Europeană.

Domnul Petru Călian:

"De Paşte, pensionarii au primit noi speranţe"

Sfintele Sărbători Pascale din acest an nu au adus, din păcate, nimic bun pentru mulţi dintre români. Pe de o parte, se află cei mai sărmani dintre noi, sinistraţii din judeţele din sudul României, care au asistat la slujba de Înviere în corturi improvizate de armată, bucurându-se de puţinele lucruri pe care le-au putut salva din calea urgiei apelor şi deplângând munca de o viaţă, irosită în inundaţiile care au avut loc săptămâna trecută.

Pe de altă parte, chiar dacă neprigoniţi de forţa naturii, mulţi români s-au trezit în prag de sărbători fără a avea posibilitatea de a cumpăra un kilogram de carne de miel sau un cozonac. Mă refer aici la pensionarii care, după o viaţă de muncă, se află acum în pragul subzistenţei.

Premierul Călin Popescu Tăriceanu s-a gândit să ofere un ajutor acestor nevoiaşi şi a aprobat repartizarea unor "premii de Paşte": 500 de mii de lei vechi pentru cei care au o pensie de până la 2 milioane şi 400 de mii de lei vechi pentru cei care au o pensie cuprinsă între 2 milioane şi 3.050.000 lei. Diferenţa între cuantumul ajutorului de 100.000 lei vechi este meschină şi, cred eu, oarecum nejustificată, deoarece suma de diferenţă în sine nu poate aduce prea multe alimente pe masa celor năpăstuiţi.

Probabil că se dorea a fi un gest lăudabil, dar se pare că nu a fost totuşi lipsit de oarecare intenţie politică. Aflaţi în pragul celei mai lucii sărăcii, pensionarii sunt pe cale să iasă în stradă, într-un umilitor marş al desconsiderării lor de către Guvern. Dar iată că Guvernul, pentru că acest cuantum al ajutorului de Paşte pentru pensionari provine din bugetul de stat, decide să amâne această izbucnire populară, oferind nişte mici firimituri în prag de sărbătoare. Căci cum altfel se poate numi o astfel de sumă, în contextul în care utilităţile s-au scumpit aproape de la o lună la cealaltă? În plus, preşedintele Casei Naţionale de Pensii, Mihai Şeitan, a afirmat că "marea majoritate a acestor pensionari nu au beneficiat de creşteri la recalcularea care a fost făcută anul trecut, iar mulţi dintre ei nu au beneficiat nici de creşterea valorii punctului de pensie, operată anul acesta." Cum mai poţi mulţumi pentru un astfel de ajutor, când ceea ce ţi se datora de drept, îţi este oferit ca premiu?

Mai mult, mulţi dintre pensionari nici nu au primit în timp util, adică înainte de Paşte, acest bonus guvernamental, fie din motivul întârzierii poştei, fie din alte disfuncţionalităţi apărute între timp.

Există şi categorii de pensionari care, deşi se încadrează ca pensie în criteriile anunţate de Guvern, nu au primit acest ajutor, pentru că veniturile lor proveneau din fostul sistem de asigurări sociale pentru agricultori, s-au retras din activitate după 1 aprilie 2001 sau primesc pensie de serviciu conform unor legi speciale.

Concluzia este că unii sunt mai defavorizaţi decât alţii. Dacă nu eşti pensionat de mult timp, deci încă nu eşti la capătul puterilor din cauza unor posibilităţi mult prea reduse de trai, eşti tăiat de pe lista cu premii a Guvernului. Mai poţi aştepta o indexare.

Oricum, de paşte, pensionarii au mai primit un dar de la guvernanţi. Ministrul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, Gheorghe Barbu, şi-a anunţat intenţia de a mai mări o dată pensiile în 2006, printr-o a doua indexare a punctului de pensie, dar cu bani de la bugetul de stat, în condiţiile în care fondul de pensii nu mai poate susţine o asemenea cheltuială.

Din păcate, şi aici există o capcană pentru unii pensionari, cei cărora prin recalculare le-a scăzut punctajul şi pensia le-a rămas la fel, nu vor mai primi aceşti bani decât dacă punctajul care creşte câte puţin la fiecare indexare, va da o pensie mai mare decât cea din prezent.

Şi aşa se pare că iepuraşul de paşte le-a adus pensionarilor doar o nouă speranţă de mai bine, nu un bine concret, de trai decent. Pentru asta trebuie să mai aştepte.

Vă mulţumesc.

Domnul Gabriel Sandu:

Băncile utilizează în activitatea de creditare banii "deponenţilor" care trebuie să fie ocrotiţi de riscul de a-şi pierde economiile prin acordarea de către bancă a unor aşa numite credite neperformante. Însă aceste măsuri de precauţie sunt deseori împinse la extrem. În ideea protejării intereselor deponenţilor se încalcă drepturile persoanelor care apelează la încheierea unui contract de credit bancar. Se ajunge la o supraîncărcare a acestora din urmă care tinde, în unele privinţe, să treacă de limitele legale.

Cu toate că nivelul veniturilor din România se situează pe ultimele locuri din Europa, constatăm că nivelul dobânzilor ne pune, paradoxal, pe un loc fruntaş între ţările Uniunii Europene.

La sfârşitul lunii iulie 2005, creditele destinate companiilor aveau în România o rată medie a dobânzii de 16,4%, la mare distanţă faţă de Ungaria (8,3-10%), Polonia (6,6%), Cehia (4,1%) şi Bulgaria (7,5-9%).

Situaţia este asemănătoare la împrumuturile pentru persoane fizice unde rata medie a dobânzilor era de 18,7%, aproape dublu decât în Ungaria, spre exemplu. Diferenţa dintre dobânzile la credite şi cele la depozite în moneda locală este de departe cea mai mare în România, de aproximativ opt puncte procentuale, la persoane juridice, şi de 10,2% la persoane fizice. Spre comparaţie, în Bulgaria, pentru persoane fizice marja este de doar 2%, în Cehia de 2,7%, iar în Ungaria şi Polonia la jumătate faţă de cea din România.

Şi acestea nu sunt cele mai mari probleme. Problemele mari intervin atunci când vorbim de transparenţa bancară existentă în acest moment în România.

Consumatorul şi mă refer aici mai ales la persoanele care se împrumută de la bănci sunt puşi în situaţia de a semna contracte de împrumut profund în defavoarea lor.

În acest moment, băncile pot modifica unilateral şi după bunul plac ratele dobânzii, pot stabili o rată a dobânzii penalizatoare mai mare decât rata dobânzii stabilite pentru rambursarea capitalului, pot impune împrumutatului un contact de încheiere a unei poliţe de asigurare de viaţă, deşi chiar în cazul morţii debitorului banca dispune de suficiente garanţii contractuale pentru a recupera sumele datorate, pot declara contractul de credit scadent şi, prin urmare, să solicite rambursarea tuturor sumelor datorate în baza acestuia, în situaţia în care o terţă persoană formulează o acţiune în justiţie împotriva împrumutatului.

Majoritatea băncilor impun debitorului să suporte inclusiv riscul legislativ (banca consideră o neîndeplinire a obligaţiilor contractuale faptul că acesta nu mai îndeplineşte condiţiile de creditare impuse de modificările legislative ulterioare încheierii contractului de credit), forţa majoră (care nu exonerează debitorul de răspundere) sau riscul politic, în timp ce banca nu răspunde pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii din cauza conflictelor internaţionale, măsurilor autorităţilor, conflictelor de muncă, nefuncţionarea echipamentelor băncii etc.

În consecinţă, consider ca fiind absolut necesară eliminarea comportamentului abuziv al băncilor, prin obligarea acestora să-şi facă publice politicile interne de creditare, precum şi reglementarea mai strictă a posibilităţii de modificare a ratei dobânzii (inclusiv a dobânzii penalizatoare), respectiv reglementarea clară a executării silite a bunurilor debitorilor, cu protejarea intereselor acestora.

Domnul Ioan Munteanu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor,

Insist asupra faptului că noile realităţi socio-economice impun existenţa contractului de arendare pentru soluţionarea neînţelegerilor şi a nedreptăţilor din agricultură.

Ca prefect al judeţului Neamţ am cunoscut, în mod direct, prin audienţe, petiţii, acţiuni judecătoreşti, sute de oameni nemulţumiţi de modul în care le-au fost rezolvate problemele. Precizez faptul că nici în legile fondului funciar, nici în Legea nr. 16/1994, privind arendarea terenului nu este prevăzut contractul cadru de arendare, chiar dacă în Legea nr. 16 există câteva vagi referiri.

Vă informez că în Comisia pentru agricultură, silvicultură industrie alimentară şi servicii specifice s-a dat aviz favorabil acestui proiect de lege cu votul "pentru" al tuturor deputaţilor prezenţi la lucrări, iar în şedinţa Senatului a fost adoptat, înregistrându-se doar 12 voturi împotrivă.

Pentru cei care se mai îndoiesc de necesitatea iniţiativei legislative promovate de către noi fac precizarea că acest proiect de lege nu implică în nici un fel bugetul de stat.

În ciuda argumentelor iniţiatorilor, Guvernul nu a avizat favorabil propunerea noastră. Personal sunt de părere că expunerea de motive venită din partea Guvernului nu este corect fundamentată şi nu mă îndoiesc că, în scurt timp, Parlamentul va primi din partea Guvernului o iniţiativă legislativă privind contractul-cadru de arendare, foarte asemănătoare cu cea existentă în iniţiativa legislativă propusă de către noi.

Şi asta pentru că acest contract cadru este absolut necesar şi, nu în ultimul rând, pentru că noi am avut dreptate.

Vă mulţumesc pentru atenţia acordată.

Doamna Mihaela Adriana Rusu:

"Statul şi ilegaliştii"

din cauza accizării excesive, Ministerul Finanţelor Publice a fost înfrânt, scăzând la rectificarea bugetară previziunile privind veniturile obţinute anul acesta din accize. Revizuirea în minus a sumelor pe care Ministerul Finanţelor Publice se aştepta a le încasa în acest an din accize este pusă pe seama fabricanţilor de produse accizabile, pe seama creşterii pieţei negre.

La ultima şedinţă de Guvern s-a estimat că din accize se va încasa cu 227,2 miliarde de lei noi mai puţin. Ministerul Finanţelor Publice precizează că această previziune negativă se bazează pe încasările mici din primul trimestru al acestui an.

Veniturile din accize au crescut nominal cu 22,6% faţă de perioada anului trecut, cu o rată de creştere de 2,6% sub cea a veniturilor bugetare totale. Singura explicaţie o reprezintă expansiunea pieţei negre în domeniul produselor accizabile.

Cota unică a reprezentat o micşorare a mai multor surse de venituri bugetare. Tot mai mulţi consumatori vor lua de pe piaţa neagră ţuică, litrul de votcă fiind de aproximativ 200.000 lei.

Taxa pe viciu urmărea să scadă consumul de alcool şi să îmbunătăţească sănătatea populaţiei. Taxa, însă, va îmbolnăvi populaţia pentru că va scădea calitatea produselor ilegale. În acest sens, Guvernul măreşte fiscalitatea fără a ţine cont de puterea de cumpărare.

De asemenea, consumul de ţigări este constant. La tutun s-a ajuns cu acciza care trebuia să fie în 2007. O scădere a încasărilor din accize va demonstra efectul unei largi pieţe ilegale. Volumul contrabandei este clar că se va dubla.

Domnul Rareş Şerban Mănescu:

Stimaţi colegi,

Iată că Guvernul a aprobat lista obiectivelor de investiţii pentru infrastructura de transport care se vor executa în perioada 2006-2008. Majoritatea obiectivelor de investiţii aprobate pentru această perioadă sunt proiecte de infrastructură rutieră: autostrăzi, şosele de centură.

Finanţarea lucrărilor de infrastructură rutieră care se vor executa în anul în curs se asigură în tranşe de la bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, iar Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale este autoritatea abilitată să întreprindă toate măsurile necesare demarării lucrărilor.

Proiectele prevăzute de acest act normativ fac parte din programul de accelerare a acţiunilor de construire, modernizare şi reabilitare a infrastructurilor rutiere, feroviare şi navale de transport. Sumele aferente celor 30 de lucrări de infrastructură rutieră pentru anul în curs au fost alocate în cadrul bugetului MTCT pe anul 2006.

Câteva dintre obiectivele de investiţii multianuale pentru perioada 2006-2008 sunt următoarele: Autostrada Bucureşti Ploieşti, Autostrada Ploieşti-Comarnic, Autostrada Comarnic-Braşov (Cristian), Autostrada Bucureşti-Piteşti (reabilitare), finanţarea Autostrăzii Transilvania, Centura Ploieşti Vest, Centura Bucureşti (DN1A-DN1-DN2) şi alte obiective importante.

Aceste proiecte ce ar urma să se desfăşoare pe perioada 2006-2008 sunt prioritare şi suntem siguri cu Guvernul va face tot posibiliul ca acestea să fie finalizate într-un mod favorabil.

Domnul Mihai Dumitriu:

Declaraţie politică: "Biserica neamului ameninţată. Regulile ei de aproape două secole se doresc zdruncinate".

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Mitropolia Moldoveni şi Bucovinei îşi pierde locul în istorie.

Dintotdeauna, succesorul Patriarhului a fost Mitropolitul Moldovei. Acum, ordinea se vrea schimbată.

Domnilor parlamentari,

Domnule prim-ministru,

Domnule preşedinte,

Prea Fericite Părinte Teoctist,

Dacă nici istoria Sfintei Biserici Ortodoxe Române nu o respectăm, atunci unde va fi sprijinul nostru întru unitate?!

Astăzi facem mai multe mitropolii, mâine schimbăm ierarhii şi rosturile lor!

Atragem atenţia că a mai rămas un pas spre mai multe patriarhii, deşi de curând am sărbătorit cu destulă mândrie aniversarea unei cifre imporatnte a autocefaliei bisericii noastre.

Ştie prea Fericirea Sa, Părintele Teoctist, unde se poate ajunge?

Eminescu ne cerea să fim prudenţi cu ideile de aşa-zise înnoiri, care nu ştim unde ne pot duce. Acestora să le oprim rostirea, dacă nu ştim ce pot aduce unui popor aflat mereu la răscruce de vânturi.

Măria Sa Alexandru Ioan Cuza a rămas în istorie drept unul care a adus secularizarea, dar este şi acela care a aşezat tmelie organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române. În decretul oragnic de înfiinţare a autorităţii sinodale centrale din 1864, se stabileşte locul mitropolitului primat, care va deveni după Unirea din 1918 patriarhul şi al celorlalte eparhii. Astfel, în capitolul al doilea art. 9-14, se stabileşte că preşedinte al Sinodului este Primatul României (art. 9), în lipsa lui, Mitropolitul Moldovei şi în lipsa şi a aacestuia cel mai vechi din episopi (art. 10).

Această prevedere va fi preluată întru totul la înfiinţarea Patriarhiei Române (1925) şi păstrată până în anul de graţie 2006. Acum este momentul în care a apărut ideea întreruperii unei tradiţii de peste 150 de ani. Prin Unirea cea Mică, Moldova renunţă la capitală, dar ctitorii ei şi ai României Mari nu au ignorat nici o clipă rolul acestei părţi din ţară.

Domnilor parlamentari,

Prea Fericite Părinte,

Este oare obligatoriu ca toate instituţiile neamului nostru să fie afundate într-o criză fără ieşire?! Nici o normă nu se mai respectă! Dacă admitem asta întru toate, atunci să nu ne mirăm că apar biserici paralele, că distrugem cu mâna, voia şi conştiinţa noastră singura instituţie permanent credibilă.

Cine are interes să nu observe? Noi, cei de aici, din Parlamentul României, Guvernul, domnul preşedinte? Sau doreşte Prea Fericitul Părinte Teoctist să-şi distrugă aura lungii sale păstoriri - hărăzită de Dumnezeu - cu acceptaera unor mesaje de îndemn la dezbinare, dihonie şi dezordine?

Nu putem ignora, nu putem călca în picioare şi nici accepta participarea tacită la asemenea acte, făcându-ne că nu vedem, că nu ne intersează, lăsând să decidă pe cei cu dor de grabnică şi nestăpânită aşezare în scaunul patriarhal, inclusiv prin eliberarea acestuia de către Prea Fericitul însuşi. Nu apărăm un nume, chiar dacă ne-ar face plăcere să-l rostim pe cel al Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei şi am avea destule argumente favorabile. Apărăm rolul acesteia, câştigat în istorie.

Ne întrebăm prin ce bătălii, prin ce mişcări de culise, prin ce mijloace se caută distrugerea locului sau pentru a produce tulburarea unităţii Bisericii Ortodoxe Române. Dacă există cu adevărat motive de anulare a importanţei Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în istorie, atunci să le aunţăm.

Este oare mai puţin importantă acum această mitropolie, când multe milioane de români aflaţi dincolo de Prut şi de hotarele trase arbitrar aşteaptă sprijinul nostru sporit? Acum, când aceştia îşi leagă speranţe generate de efortul acestei mitropolii în consolidarea propriilor structuri?

Moldova este zona cea mai lovită de toanele istoriei dictate de marile puteri. Dorim ca, astăzi, această parte de ţară să primească o confirmare nouă prin anularea unui drept niciodată zdruncinat? Aceasta este întrebarea noastră, la care aşteptăm un răspuns, nu pentru noi, ci pentru istoria, prezentul şi viitorul neamului românesc.

Domnul Varujan Pambuccian:

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

În ziua de 24 aprilie 1915, în Imperiul Otoman începea un şir de orori îndreptate împotriva cetăţenilor de origine armeană ai Imperiului, orori care aveau să dureze până la încheierea primului război mondial. Aceste acte, constând în confiscarea bunurilor, deportări forţate şi masacre, au avut ca rezultat suprimarea fizică a jumătate din locuitorii de origine armeană ai imperiului, cealaltă jumătate luând calea exilului şi punând bazele părţii celei mai mari din diaspora armeană din lumea de astăzi. Prin amploare, metodă, cruzime şi durată, evenimentele tragice al căror subiect au fost armenii din teritoriile Imperiului Otoman se înscriu în definiţiile unanim acceptate în dreptul internaţional ale genocidului şi crimei împotriva umanităţii, precum şi în art. 45, 170 şi 171 din Codul Penal Otoman în baza cărora în procesul intentat unui număr mare de oficialităţi otomane au fost date sentinţe de condamnare capitală.

Genocidul armenilor, ordonat şi coordonat de Guvernul Junilor Turci, a fost realizat în baza unui set de documente special emise în acest scop, unele stabilind metodele concrete de suprimare fizică, altele stabilind pedepse grave aplicate oricărui cetăţean al Imperiului care ajuta în vreun fel armenii. Prin planificarea sa şi prin metodele folosite, genocidul armenilor a prefigurat, până la nivel de amănunt, holocaustul din Germania nazistă. Spre deosebire de Holocaust însă, genocidul armenilor nu beneficiază încă de o recunoaştere unanimă căci, în mod surprinzător, după procesul din anul 1919 în care autorii genocidului au fost condamnaţi la pedeapsa capitală, guvernele care s-au succedat la conducerea Turciei moderne au negat în mod inexplicabil realitatea genocidului.

Evenimentele tragice din Imperiul Otoman au fost caracterizate ca genocid şi recunoscute ca atare de către parlamentele naţionale sau guvernele următoarelor state: Argentina, Australia, Belgia, Canada, Cipru, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Liban, Polonia, Rusia, Suedia, Statele Unite ale Americii, Uruguai, Vatican, precum şi de către Uniunea Europeană prin rezoluţiile A 2.33 din anul 1987 şi A 5.297 din anul 2000.

Sunt, ca majoritatea armenilor care formează astăzi o vastă diasporă, urmaşul unei familii care a avut norocul să scape cu viaţă din aceste evenimente. Datorez această viaţă unei familii de turci care mi-a ajutat bunicii să fugă din convoiul care se îndrepta spre deşert şi din care nu a mai scăpat nimeni. Această familie l-a luat şi crescut şi pe unchiul meu în vârstă de un an şi l-a redat bunicilor mei atunci când vremurile deveniseră mai sigure. Riscul la care s-a supus a fost sever şi chiar dacă, probabil, nu-i voi întâlni niciodată pe descendenţii lor, doresc ca gândul meu cel bun să îi însoţească pretutindeni. Mai datorez această viaţă şi Guvernului Brătianu care a decis ca România să fie unul dintre primele state ale lumii care a primit refugiaţi armeni.

Am învăţat de la strămoşii mei că popoarele nu pot fi condamnate pentru ce fac guvernele şi de aceea port o profundă recunoştinţă tuturor oamenilor care în vremuri extrem de vitrege au ales să rămână oameni. Atât celor care au ales să îi ajute pe armeni, cât şi celor care nu au răspuns insistenţelor guvernului Junilor Turci de a-i jefui sau ucide pe armeni, şi care nu au fost puţini, le port o profundă recunoştinţă.

Dacă în luările de cuvânt din anii trecuţi am insistat pe necesitatea recunoaşterii genocidului, astăzi doresc să aduc un omagiu tuturor celor care au acţionat în favoarea armenilor sau s-au abţinut de la orice acţiune împotriva lor, fie ei turci, arabi, greci, evrei, francezi, englezi sau de orice alt neam, fie ei de religie musulmană sau catolică sau ortodoxă sau de orice altă religie. Şi mai doresc să îmi exprim recunoştinţa faţă de strămoşii dumneavoastră români care le-au oferit bunicilor mei o Patrie.

Domnul Ibram Iusein:

"Relaţiile turco - armene"

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Ar trebui să amintim că graniţa dintre Turcia şi Armenia este stabilită de Tratatul de la Kars din 1921, semnat între Republicile Sovietice ale Armeniei, Azerbaidjan, Georgia şi Turcia.

După câştigarea independenţei în 1991, Armenia a refuzat să recunoască oficial validitatea acestui tratat. Nerecunoaşterea graniţei unui stat vecin sunt interpretate ca revendicări teritoriale. Ar trebui să amintim că Turcia este una din primele ţări care a recunoscut independenţa Armeniei, în decembrie 1991. Armenia afirmă că Turcia a impus blocada asupra ei.

În ciuda acestor afirmaţii, Turcia a furnizat ajutor umanitar noii Armenii independente şi a facilitat tranzitul de ajutor internaţional spre Armenia pe teritoriul turcesc.

Turcia este pentru normalizarea relaţiilor cu Armenia şi crede că acest lucru va duce la crearea unui spirit de cooperare şi stabilitate în regiune. Cetăţenii armeni pot călători liberi în Turcia prin obţinerea unei vize de 30 de zile la vama cu Turcia, plătind doar 10 dolari. În Turcia sunt aproape 40 de mii de cetăţeni armeni care locuiesc şi muncesc, acest lucru fiind ilegal. Problema armenilor este discutată deschis şi liber de către poporul turc.

Turcia încurajează istorici, savanţi şi cercetători să discute acestă problemă istorică la orice nivel.

Această stare de lucruri demonstrează că Turcia respectă libertatea opiniei şi exprimării. Postul de televiziune american PBS ( serviciul de difuzare publică ) urma să transmită în luna aprilie un documentar numit Genocidul armean. Dar, din păcate, din cauza presiunii armene masive, unii din membrii PBS au decis să nu transmită acest program de discuţii, incluzând puncte de vedere divergente despre ce s-a întâmplat în interiorul Imperiului Otoman în perioada anilor 1915 - 1923.

Arhiva otomană este una din cele mai importante şi mai mari din lume, la care au acces cercetători din întreaga lume în care documentele solicitate sunt furnizate în 2 - 3 ore de la solicitare.

Turcia acordă o atenţie sporită şi respect moştenirii culturale a tuturor grupărilor etnice şi religioase de pe teritoriul său. Un monument armean este biserica Akdamar situată pe insula cu acelaşi nume din lacul Van. Se lucrează la renovarea acestui locaş din 1998 şi va fi terminată în a doua parte a anului 2006.

În încheiere aş vrea să afirm că poporul turc nu este capabil de genocidul de care este acuzat.

Doamna Ionica Constanţa Popescu:

Declaraţie Politică

"Daţi un leu pentru Ardeu!"

Pentu cei care nu ştiu, la Ardeu a fost cândva o cetate dacică. Undeva în judeţul Hunedoara de azi.

Pentru cei care ştiu, cetatea de la Ardeu înseamnă o filă din istoria poporului român şi o mărturie a existenţei noastre de mii de ani pe acest teritoriu.

Pentru copiii noştri şi pentru copiii copiilor noştri, cetatea de la Ardeu va fi, probabil, numai literatură. O notiţă în subsolul vreunei antologii istorice, despre care vor citi, posibil, că a fost distrusă de necunoaşterea şi nepăsarea unor oameni, înaintaşi recenţi ai lor.

Pentru cei care ştiu, dar şi pentru cei care nu ştiu, situl de la Ardeu este azi în pericol de a fi distrus, la fel ca alte situri arheologice din judeţ. Direcţia Judeţeană de Drumuri doreşte redeschiderea unei cariere de calcar în imediata apropiere a monumentului arheologic. După trecerea pe aici a căutătorilor de comori care au săpat fără noimă şi fără milă pământul şi au distrus urmele vechilor cetăţi dacice şi urmele istoriei noastre, după nepăsarea cu care anumiţi aşazişi arheologi tratează siturile dacice din judeţ, după nepăsarea sau lipsa de posibilităţi a autorităţilor de a stopa jaful şi ştergerea istoriei noastre, a venit acum rândul altor autorităţi să încerce să îngroape cât mai adânc istoria. Tot cu buldozerul şi excavatorul, aşa cum se procedează în mai toate siturile dacice din Hunedoara.

Ca reprezentant al judeţului Hunedoara, judeţul cu una dintre cele mai mari rate a şomajului din ţară, ştiu că existenţa unei cariere de calcar în zonă ar însemna bani la buget şi locuri de muncă, două "ingrediente" absolut necesare traiului românilor de azi.

Dar tot ca reprezentant al judeţului Hunedoara mai ştiu că istoria unui neam este mai importantă şi poate aduce mai mulţi bani şi mai multe locuri de muncă pe termen nelimitat, pe când extragerea calcarului este o activitate măsurată în timp. Acesta se va termina, locurile de muncă vor dispărea şi odată cu ele şi banii.

Menţinerea vie a cetăţii de la Ardeu, prezervarea sa şi includerea în circuitul turistic, pot înlocui banii ce ar urma să fie aduşi de cariera de calcar, cu diferenţa că acest lucru s-ar face pe viaţă şi nu pe o perioada limitată.

Dr. Napoleon Săvescu, personalitate contestată de unii, stimată de alţii, chestiune de percepţie, spunea, iar acest lucru nu mai ţine de percepţie, ci bunul simţ, că "pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera, a-i şterge memoria: îi distrugi cărţile, cultura, religia, istoria şi apoi vine altcineva să-i scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie. Între timp, poporul înepe să uite ceea ce a fost sau ce este, iar cei din jur vor uita şi mai repede".

Pe plan local, Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional îşi face treaba în acest caz, dacă ţinem cont că a solicitat Ministerului Culturii şi Cultelor să nu avizeze cererea, ce încalcă legea, Direcţiei Judeţene de Drumuri privind redeschiderea carierei de calcar în inima cetăţii de la Ardeu.

Ministerul Culturii are datoria de a nu se face părtaş la lichidarea poporului a cărui cultură este menit să o apere şi să o dezvolte. Şi am încredere că echipa de la minister va aplica întocmai legile.

Nici presa locală nu s-a lăsat mai prejos şi şi-a făcut datoria, semnalând pericolul la care este expus situl de la Ardeu.

Pentru cei care ştiu şi pentru cei care nu ştiu, pentru cei care vor să înţeleagă, să ajute sau să se amuze (amar), în Hunedoara două dintre persoanele care sunt sufletul mişcării de păstrare a istoriei dacilor, a istoriei noastre, sunt doi autentici daci... pe numele lor Vladimir Brilinski şi Iosif Ferencz. Nu este o glumă, la fel cum lupta lor şi a Asociaţiei "SOS Cetăţile Dacice" de păstrare a identităţii noastre, a istoriei dacilor şi a ceea ce a rămas din cetăţile dacice, nu este o glumă.

Ei au iniţiat o campanie denumită "Daţi un leu pentru Ardeu!" cu scopul de a sensibiliza opinia publică şi autorităţile cu privire la cetatea de la Ardeu. Banii strânşi vor să-i doneze DJD Hunedoara pentru a muta cariera de clacar undeva mai departe de zona în care exploatarea calcarului ar afecta situl. Îi felicit pentru lupta pe care o duc şi sunt alături de domniile lor.

Domnul Vasile Filip Soporan:

"D.A., din nou în căutarea vinovaţilor şi nu a soluţiilor de care are nevoie România!"

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Doresc să vă prezint declaraţia politică cu titlul "D.A., din nou în căutarea vinovaţilor şi nu a soluţiilor de care are nevoie România".

Trăim o perioadă în care analiza crizelor se face numai prin căutarea vinovaţilor cu un scop mediatic clar, acela de a deturna atenţia populaţiei de la problemele fundamentale cu care aceasta se confruntă. În acest mod asistăm la o continuă vânătoare de vrăjitoare.

În viziunea actualei puteri, inundaţiile din anul 2005 au avut vinovaţi siguri. Aceştia au fost guvernanţii perioadei 2001-2004, care nu au realizat suficiente diguri şi nu au recondiţionat digurile făcute în anii 1950-1960.

Analiza nu a fost una serioasă, s-au găsit, spre uşurarea mediatică a guvernanşilor, vinovaţii. După părerea lor, misiunea a fost încheiată, nu s-a propus nimic şi nici nu s-au revizuit programele de acşiune pentru asigurarea protecţiei populaţiei şi a bunurilor materiale.

Inundaţiile din 2006, prognozate încă din luna februarie, au găsit actuala Putere D.A. nepregatită, lipsită de un plan coerent de acţiune şi puternic ancorată în căutarea vinovaşilor. Din nou, nu se caută soluţii, ci se concentrează în găsirea vinovaţilor. Nu s-au mai putut găsi vinovaţi în guvernarea PSD şi, atunci, după o căutare intensă s-a găsit un nou vinovat. Acesta este Nicolae Ceauşescu. De ce ? Pentru că s-au construit diguri care au rezistat peste 35 de ani, pentru că în unele zone s-au redat agriculturii terenurile din lunca Dunării.

Specialiştii hidrologi se pot pronunţa asupra variantelor tehnice, pot face o evaluare corectă, de care este nevoie pentru a se putea propune noi soluţii. Ei sunt singurii care se pot pronunţa asupra vinovăţiei lui Nicolae Ceauşescu, cu argumente solide, prin intermediul unor studii serioase.

Primul ministru nu analizează, ci dă un verdict de maxima siguranţă: vinovatul este Nicolae Ceauşescu. Din nou, Ceauşescu este supus unei sentinţe sumare. Oricum, el nu se mai poate apăra.

Nu se spune nimic despre modul în care s-a acţionat, despre tehnologiile folosite, în care sacul încărcat cu lopata este manipulat de militari pentru a consolida digurile, despre mobilizările şi acşiunile precipitate făcute în miez de noapte, despre ezitările şi maniera neprofesioniste de acşiune în relaţia cu cetăţenii.

Cetăţenii din zonele calamitate au fost transportaţi în zonele de refugiu şi lăsaţi să se gospodărească singuri.

Pentru toate acestea, pentru lipsa de acţiune, pentru lipsa unui program coerent, pentru lipsa unor studii temeinice, pentru lipsa unor evaluări corecte în dirijarea maselor de apă este mult mai uşor să găseşti vinovaşii sau vinovatul.

Cetăţeanul care are de suferit de pe urma situaţiilor speciale, cetăţeanul care doreşte linişte şi siguranţă poate fi mulţumit, deoarece s-a mai găsit un vinovat.

Cât mai durează lipsa dumneavoastră de acţiune, stimaţi guvernanţi?

Cât mai durează liniştea cu care găsişi vinovaţii şi nu găsiţi soluţii pentru rezolvarea problemelor care ţin de buna guvernare a României?

Timpul trece şi va fi din ce în ce mai greu să găsişi vinovaţii din vechea guvernare, aşa că ar fi mai bine pentru dumnevoastră şi pentru România să vă începeşi munca pe care buna administrare a treburilor ţării o cere.

Vă mulţumesc.

Şedinţa s-a suspendat şedinţa la ora 9,02 şi s-a reluat la ora 10,15.