Parliamentary debates

Şedinţa a început la ora 9,52.

Lucrările au fost conduse de domnul Doru Ioan Tărăcilă, vicepreşedinte al Senatului, asistat de domnii Ioan Munteanu şi Gheorghe Albu, secretari ai Camerei Deputaţilor. Din prezidiu a făcut parte doamna Daniela Popa, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. (Se intonează Imnul naţional al României.)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Doamnelor şi domnilor deputaţi şi senatori,

Domnilor miniştri,

Stimaţi invitaţi,

Declar deschisă şedinţa solemnă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor consacrată împlinirii a 17 ani de la Revoluţia din Decembrie 1989.

La şedinţa solemnă a Parlamentului au fost invitaţi să participe: Preşedintele României, Guvernul, preşedinţii Curţii Constituţionale, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, reprezentanţii cultelor religioase, reprezentanţi ai asociaţiilor de revoluţionari.

Conform înţelegerii realizate în Biroul permanent cu liderii Grupurilor parlamentare, la şedinţa solemnă de astăzi va lua cuvântul câte un coleg parlamentar, în numele grupurilor parlamentare din cele două Camere.

Vă rog să-mi permiteţi să ofer cuvântul reprezentantului grupurilor parlamentare ale PSD, domnul senator academician Răzvan Theodorescu.

Vă invit la tribună.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Domnul Emil Răzvan Theodorescu:

Vă mulţumesc.

Doamnă preşedinte şi domnule preşedinte de şedinţă,

Doamnelor şi domnilor parlamentari colegi,

Domnilor miniştri,

Domnilor invitaţi,

Doamnelor şi domnilor,

Iată-ne din nou în preajma zilei libertăţii româneşti, aşa cum a proclamat-o Parlamentul nostru printr-o lege specială pe care, probabil, numai noi o respectăm. O zi esenţială în destinele naţiunii, cu urmări pe care generaţia noastră le trăieşte zilnic, cu luminile şi cu umbrele cotidianului politic şi civic, economic şi social, cultural şi religios, care confirmă la fiecare pas admirabila spusă a unui precursor ilustru al cele mai notabile revoluţii din istoria lumii, a unui nume de marcă al luminilor europene. "Libertatea," scria Jean-Jacques Rousseau acum peste două secole, "este o hrană suculentă, dar cu o digestie dificilă".

În fapt, cazul românesc ne conduce spre constatarea că în ultimii 17 ani ne-am aflat adesea în faţa unor intoxicaţii cu libertate care au îmbolnăvit nu puţini români, români pentru care paternalismul, dictatura, supuşenia, obsedanta ascultare erau pe cale să devină un mod de viaţă. Dacă exasperarea colectivă nu devenea revoltă, explozie populară, anticeauşistă mai întâi, imediat după aceea anticomunistă, apoi revoluţie schimbătoare a unui întreg sistem, cu trepte care s-au numit, în 1989 între 16-20 decembrie Timişoara, iar apoi Bucureşti, în cele 24 de ore scurse între mitingul din 21 decembrie şi ralierea armatei la masa demonstranţilor, spre sfârşitul dimineţii de vineri 22 decembrie.

Aceasta dacă cu cumva revoluţia, am mai spus-o, nu va fi continuat cu câteva etape, după omologarea câştigurilor sale prin primele alegeri generale din 20 mai 1990, legitimare largă, naţională a noii puteri, după legitimarea sa revoluţionară, care a fost crearea CFSN-ului, ba, chiar poate, dar aceasta este deja materie de viitoare cercetare aprofundată, până în toamna lui '92, o dată cu a doua rundă de alegeri generale, ce au avut loc după adoptarea primei Constituţii postcomuniste.

Spuneam acum un an, din acelaşi loc şi cu acelaşi prilej şi nu voi obosi niciodată să o repet, dacă noi toţi suntem astăzi aici ceea ce suntem, adică reprezentanţi liberi aleşi ai naţiunii întregi, o datorăm integral acestei preschimbări revoluţionare. Iar faptul că am trăit-o într-o zi fără pereche a vieţii noastre rămâne, probabil, cel mai mare eveniment istoric din biografia fiecăruia dintre noi.

Ce ar fi de adăugat, după un an de la comemorarea precedentă, întru mai buna înţelegere a revoluţiei din decembrie 1989? Înainte de toate, suntem obligaţi să ne reamintim azi, cu 11 zile înaintea datei de 1 ianuarie 2007, drumul parcurs din după-amiaza tumultuoasă a lui 22 decembrie, când, în comunicatul către ţară al abia constituitului Consiliu al Frontului Salvării Naţionale, citit la televiziune de către Ion Iliescu târziu, în seara aceleiaşi zile, se afla acel punct 9. Vă reamintesc, penultimul, ce glăsuia astfel: "Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-ne în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului".

Aşadar, în ziua în care în chip definitiv şi spectaculos, mizeria, frigul, foamea, revolta faţă de evenimentele din capitala Banatului au scos în stradă, într-o atmosferă insurecţională fără precedent în istoria mai vechie şi mai nouă a românilor, muncitorimea şi tineretul capitalei întregii ţări, gândul celor aduşi în clădirea fostului Comitet Central nu într-un grup constituit anterior, eventual complotist, nu într-o coterie deja pregătită, cum se romanţează penibil sau ridicol, ci aduşi de iureşul devenit revoluţionar, gândul lor deci, se îndrepta spre această Europă unită, de care în acea după-masă ne separau atâtea bariere şi în care cu drepturi depline ne vom afla oficial cât de curând.

Vom intra acolo unde cultura noastră şi istoria noastră ne dădeau dreptul să ne aflăm de multă, multă vreme. Vom intra pentru că a existat Revoluţia română, singura în care s-a vărsat sânge în estul european, pentru că s-a petrecut în singura ţară unde neostalinismul şi-a trăit ultima, teribila dictatură. Şi vom mai intra, doamnelor şi domnilor, pentru că în ciuda atâtor unde ale tranziţiei noastre de la totalitarism la democraţie, în pofida superficialităţii destructurante a unor manifestări civice şi politice de care avem încă parte, poporul român merită acest loc.

Democraţia noastră, atât de mult pusă sub semnul întrebării, de mulţi dintre cei care beneficiază copios de ea, a fost, o ştim, verificată de trei ori, în puţine locuri din juru-ne.

În 1996, în 2000 şi în 2004, prin câştigarea alegerilor de către Opoziţie, nu comentez aici în ce fel şi nici nu sugerez cumva că aceasta va deveni o regulă a viitorului. Ea, această democraţie, este, cu siguranţă, cea care a generat spre sfârşitul a ceea ce socotesc a fi fost perioada noastră revoluţionară, apetenţa multipartinică, cu gustul pentru sciziuni, delimitări şi alianţe, uneori neverosimile, pentru cine ne priveşte din afară, dar care nu sunt decât expresia refulării politice, individuale şi colective a celor ce au ştiut prea multă vreme doar partidul unic şi monolitic.

Sunt sigur, ca istoric, că, în timp clasa noastră politică, atât de criticată încă, fără a i se da circumstanţe atenuante, circumstanţa inexperienţei, fireşte, numai 17 ani, va şti să devină altceva, mai ales prin tinerii noştri colegi liberi de complexe, pe care-i salut cu speranţă, şi ea va demnă de acest popor mult încercat, care s-a străduit cu îndârjire şi se străduieşte încă să nu devină din popor o simplă populaţie.

Şi mai vreau să fiu sigur că în viitorul nostru european, care implică şi trecutul nostru revoluţionar, omagiat astăzi, nu va mai fi auzită fraza unui mare politician al acestui continent din zilele primului război mondial: "În faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria, însă înaintea politicienilor dumneavoastră, mă acopăr imediat".

Anul 1989, tot mai bine cercetat în ultimele luni de Institutul Revoluţiei Române, ce şi-a publicat rezultate cu regularitate, trimestrial, a fost anul revoluţionar al Europei contemporane, după care nimic nu a mai fost ca înainte. Românii, în primul rând eroii noştri fără de care vocile libere de astăzi nu ar fi existat, şi-au dat cu acel prilej o contribuţie majoră, urmărită în direct de o întreagă planetă. Ceea ce ar face cu atât mai stranii negările ei şi sper cu tărie, doamnelor şi domnilor, că este pentru ultima oară când trebuie să ne mai oprim şi să ne aplecăm asupra unor asemenea nimicuri care-i fac interesanţi pentru o clipă pe cei care, cu înţelese şi omeneşti frustrări, cu temeri, cu complexe de tot felul, nu au fost acolo unde s-a făcut atunci istoria sau în cel mai bun caz au pierdut trenul acesteia.

Ziua de 22 decembrie 1989 a fost la 80 de ani distanţă de a doua mare izbucnire românească din secolul trecut, după 1 Decembrie 1918, Ziua Naţională. Sunt cele două zile faste ale istoriei noastre, cu programe ce au modelat destinele unor generaţii pentru decenii.

Un ultim cuvânt, ce mi se pare pe cât de actual, pe atât de potrivit. Vorbim mult, bine protejaţi de democraţie, şi este salutar că vorbim despre condamnarea dictaturii comuniste. Cu exact 17 ani în urmă nu s-a vorbit în tihnă, ci s-a făptuit sub gloanţe. Iar această faptă s-a numit tocmai condamnarea fără apel a dictaturii comuniste şi a fărădelegilor, a crimelor sale, pe străzile Timişoarei, Aradului, Clujului, Sibiului şi Bucureştiului. Citez din Proclamaţia CFSN-ului de la acele ore târzii ale lui 22 decembrie, câteva ceasuri după ce împotriva revoluţionarilor se deschisese focul. O ştiu bine, eram acolo. Atunci când voci inepte afirmă, cu o candoare egală cu inconştienţa, socotesc că pasă-mi-te revoluţia era confiscată printr-o lovitură de stat, totul încalcă orice logică istorică. Citez, aşadar, din textul fondator al revoluţiei, care indica prăbuşirea fără echivoc a unui regim: "Scopul nostru este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român".

Din acest moment, era seara târziu, înainte de miezul nopţii, vă aduceţi aminte, se dizolvă toate structurile de putere, Guvernul se demite, consiliul de stat, instituţiile sale îşi încetează activitatea. Sistemul comunist a fost condamnat acum 17 ani de poporul român, singurul care suferise direct, aşadar, singurul legitimat s-o facă în timpul revoluţiei române. Şi este de nădăjduit că cercetările viitoare ale istoricilor, îndrăznesc să spun, nu ale amatorilor, ale savanţilor obiectivi, îndrăznesc să spun, nu ale pătimaşilor teleghidaţi, vor lumina o parte din trecutul, pe care trebuie, ca atâtea altele, să ni-l asumăm.

Cel mai profund omenesc omagiu adus revoluţiei şi fiilor săi, care au iubit libertatea, este încercarea cu care suntem datori nu de a ne iubi unii pe alţii, dar de a nu transforma diversitatea în adversitate. Adversitatea în ură. Altfel, nu am fi demni de clipele pe care le-am trăit cu 17 ani în urmă.

Vă mulţumesc.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Stimaţi colegi, şedinţa noastră solemnă a debutat în plină normalitate şi pentru că astăzi toţi românii, alături de florile pe care le depun la locurile unde s-au jertfit revoluţionarii, depun şi o lacrimă de cristal pe mormântul acestora, solicit plenului Parlamentului României să păstrăm pentru toţi aceştia un moment de reculegere. (Se păstrează un moment de reculegere.)

Vă mulţumesc.

Invit la tribuna Parlamentului pe domnul senator Mihail Lupoi, în numele Partidului Naţional Liberal.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Domnul Mihail Lupoi:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Mulţumesc tuturor colegilor care au decis să participe la această, să zicem, şedinţă a Camerelor reunite. Am să-mi încep discursul prin acea celebră zicere. "Puţini am fost, mulţi am rămas". Dacă mă uit în sală şi ar fi să interpretez participarea numeroasă, văd că balcoanele sunt pline, probabil că s-au terminat spaţiile comerciale şi bucăţile de teren. Preşedintele ţării văd că participă, ne onorează.

Aş vrea să aduc aminte tuturor că cel mai mare miting antidictatură din România a avut loc în perioada decembrie 1989. Aceea a fost o condamnare unanimă, indiferent de apartenenţă politică, indiferent de ideologie, şi singurii eroi adevăraţi ai acelor momente, şi printre eroii care trebuie să rămână în cartea de istorie, sunt cei care au murit atunci.

Vă spun sincer că stau şi mă întreb dacă peste 2-3 ani de zile n-o să ne adunăm la bufet, supravieţuitorii acelor momente, să discutăm între noi despre ce s-a întâmplat atunci. Este totuşi un moment de istorie, este totuşi un moment care ne-a plasat în cartea de istorie a Europei pe un loc de pe care nimeni nu ne va putea doborî. Curajul tinerilor, poate şi inconştienţa lor, totodată revolta noastră a celor mai maturi, care chiar dacă eram membri de partid, condamnam orice fel de abuz şi acea teroare permanentă pe care o trăiam cu toţii, au dus la acea izbucnire din decembrie. Puteţi să-i spuneţi lovitură de stat, puteţi să-i spuneţi evenimente, puteţi să le spuneţi cum doriţi, a fost cel mai mare miting antidictatură.

Noi atunci nu condamnam ideologii, ci condamnam manifestarea în numele unei ideologii, şi asta rămâne valabil şi astăzi. Şi, iată că, după 17 ani constat că ne întoarcem de unde am plecat şi e păcat. E păcat că împreună am reuşit să spargem barierele, să fim membri în NATO, ceea ce, cel puţin unul ca mine, care era ofiţer pe vremea aceea, nu-şi imagina, am ajuns să fim primiţi în Uniunea Europeană, ceea ce nici dumneavoastră, nici eu, nu cred că ne imaginam a fi posibil, şi nu ne-am mai rămas acum decât să ne batem între noi. Nu eram pregătit pentru această luare de cuvânt, dar încerc să vă vorbesc în numele acelor naivi, printre care m-am numărat şi eu, care, treptat-treptat, au fost împinşi aşa, până au căzut din pat, şi au rămas în frunte unii care au avut grijă să ne compromită ideile nobile de atunci, dând tot felul de diplome, şi sunt mândru că n-am o asemenea diplomă, sunt mândru că mi-am luat diploma la facultate şi nu cred că cineva are dreptul la vreo diplomă pentru participarea la această revoluţie.

În acelaşi timp, însă cred că preşedintele ţării, dacă e sincer în condamnarea a tot ceea ce a fost înainte de 1989, trebuia măcar nişte ordine comemorative să fi distribuit cu ocazia acestui moment.

Pe de altă parte, vreau să vă spun că indiferent de ce pseudoistorici de la care aflu şi eu cu stupoare ce făceam eu în acele momente, gen domnul Stoenescu şi alţii, care n-a stat în viaţa lui de vorbă cu mine, de exemplu, ca să dau un simplu exemplu, sunt aduşi la grade mari, iar ofiţeri care, mă rog, respectând ordinele şi netrăgând în populaţie, cum se spune acum, sigur că au existat şi forţe care au tras, evident că oamenii aceia nu s-au împuşcat singuri, dar în mare parte, armatei, şi acţiunilor ei şi reţinerilor ei i se datorează victoria finală a revoluţiei. Ei, acei ofiţeri au sfârşit prin a deveni şoferi de taxi sau cine ştie ce fel de alte profesii de acestea care nu sunt ruşinoase dar, totuşi, pentru un ofiţer de carieră nu sunt nici o mare onoare.

În schimb, s-au făcut sute dacă nu chiar mii de generali, cred că suntem singura armată din lume care avem zeci de generali fotbalişti, handbalişti, ţambalişti şi mai nu ştiu ce. Nu vreau decât să vă aduc încă o dată aminte că toţi ne găsim aici şi ne putem spune părerea, mai vehement, mai civilizat, mai puţin civilizat, pentru că nişte tineri au murit atunci şi să vă rog atâţi, puţini, cât sunteţi în această sală, să vă gândiţi la ei, să vă gândiţi la părinţii lor, să vă gândiţi la copiii lor, şi măcar din când în când în decembrie să încercăm să fim mai puţin crânceni unii împotriva altora.

Eu vă mulţumesc tuturor celor care aţi găsit momente din timpul dumneavoastră să participaţi la această adunare Şi, în acelaşi timp, îmi aduc aminte cu pioşenie de cei morţi în decembrie 1989.

Dumnezeu să-i ierte! (Aplauze puternice în sală).

Domnul Ioan Doru Tărăcilă:

Vă mulţumesc, domnule senator.

Invit la tribună reprezentantul Partidului Democrat, domnul deputat Romeo Raicu.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Romeo Raicu:

Domnilor preşedinţi,

Domnilor miniştri,

Onorat Parlament,

Stimaţi şi dragi fraţi revoluţionari,

Stimaţi invitaţi,

Aniversăm în aceste zile 17 ani de la declanşarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, unul dintre cele mai dramatice momente care a marcat istoria poporului român în ultimii 80 de ani.

Aş dori să mă refer, în cadrul acestei sesiuni solemne, la câteva momente esenţiale ale revoluţiei.

15 decembrie 1989. Zidul Berlinului fusese dărâmat. Polonia, Cehia, Ungaria şi Bulgaria erau libere de comunism. În Europa Centrală şi Răsăriteană sistemul comunist intrase în colaps. În România era frig, întuneric şi linişte. Ceauşescu, împotriva cursului istoriei, fusese reales şeful PCR cu o unanimitate laşă, într-o sfidare a ceea ce se întâmplase în celelalte ţări foste comuniste.

16 decembrie 1989. Timişoara a explodat.

17 decembrie 1989. În Timişoara s-a tras, au apărut primii morţi şi răniţi.

20 decembrie 1989. Exact acum 17 ani Timişoara s-a proclamat primul oraş liber de comunism din România, iar în Piaţa Operei s-a strigat: "Azi în Timişoara, mâine în toată ţara! Veniţi, veniţi cu noi! Jos Comunismul!" Soldaţii şi ofiţerii trimişi să înăbuşe revolta au fraternizat cu revoluţionarii. Devenise evident pentru întreaga ţară că hidra comunistă poate fi răpusă prin luptă hotărâtă şi solidaritate.

21 decembrie 1989. Bucureştenii au sărit în ajutorul Timişoarei şi, după ce l-au huiduit pe Ceauşescu, adunaţi în faţa Intercontinentalului, pe o baricadă însângerată, într-o îndepărtare bruscă şi totală de ceea ce caracterizaseră România ultimilor 45 de ani, frică, laşitate, oportunism sau credinţa oarbă într-un sistem găunos şi urât, cum era comunismul, au scris cu sânge tânăr una dintre cele mai frumoase pagini de eroism din istoria României.

22 decembrie 1989. Sute de mii de muncitori de pe marile platforme industriale, aceia cu pumnii mari şi braţele puternice, revoltaţi de uciderea copiilor, prietenilor, colegilor, vecinilor, sau concetăţenilor lor, în noapte precedentă, au inundat străzile capitalei îndreptându-se spre fostul sediu al Comitetului Central, cu hotărârea de a îndepărta dictatura. Armata a trecut decisiv de partea Revoluţiei. Acesta a fost momentul în care am ştiut că avem să învingem. Acesta a fost momentul victoriei, triumful revoluţiei fiind dat de fuga lui Ceauşescu şi de ocuparea fostului sediu al Comitetului Central unde, din balcon, prin vocea lui Petre Roman a fost proclamat sfârşitul dictaturii.

Noi nu am avut norocul să ieşim din comunism paşnic. Nu am avut şansa unei revoluţii de catifea. Regimul comunist din România a fost un regim dur, criminal, de teroare şi frică, instaurat şi consolidat de tancurile sovietice, susţinut ulterior de aparatul represiv al Securităţii.

Regimul comunist din România a însemnat faliment economic, social, politic şi cultural, lipsuri alimentare, penurie la încălzire şi electricitate, standard de viaţă foarte scăzut, distrugerea satelor româneşti, distrugerea credinţei, teroarea, frica de a-ţi rosti gândurile cu voce tare, a însemnat Securitate, miliţie şi, mai ales, conducătorii comunişti, manageri proveniţi din strungarii cu Ştefan Gheorghiu, şi toate nenorocirile "epocii lumină".

Regimul comunist a însemnat sutele de mii de morţi din închisorile comuniste sau de pe celebrele şantiere de reeducare. Regimul comunist a însemnat mizerie fizică şi sufletească. Dărâmarea lui a fost făcută printr-o revoluţie dramatică, bilanţul confruntărilor care au avut loc în acele zile ale Revoluţiei indică aproximativ 1100 de morţi şi 3300 de răniţi. Astăzi sărbătorim revoluţia şi comemorăm morţii ei. Semnul victoriei şi semnul doliului stau alături cu noi.

Plângem răniţii şi morţii Timişoarei, ne gândim cu pioasă recunoştinţă la morţii, răniţii şi luptătorii Bucureştiului din noaptea de 21 decembrie, le mulţumim şi îi omagiem pe toţi cei care au fost în stradă în acele zile şi au luptat pentru victoria revoluţiei.

Noi, cei care am fost atunci în primele rânduri, credem şi astăzi în idealurile Revoluţiei şi aşteptăm în continuare ca instituţiile abilitate să trimită în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de crimele din decembrie 1989. Avem această datorie morală faţă de cei fără a căror jertfă eram poate astăzi prietenii Coreii de Nord sau poate, cu puţin noroc, membri în "Comitetul tutulor statelor independente."

În acea seară de 21 decembrie, eu am citit, printre gloanţe, de pe parkingul la Inter, o proclamaţie către ţară, care reprezenta cererile noastre, preluate a doua zi şi în Platforma-Program a C.F.S.N.: demisia lui Ceauşescu, demisia Guvernului condus de Dăscălescu, pluripartitism, alegeri libere, respectarea Cartei drepturilor omului, arestarea şi judecarea celor vinovaţi de genocidul comunist, desfiinţarea securităţii, desfiinţarea Partidului Comunist Român, abrogarea Constituţiei comuniste.

Acum, la 17 ani de la acea proclamaţie, avem o Constituţie democratică, instituţii ale statului legitime, democrate şi solide. România este membru N.A.T.O. şi, de la 1 ianuarie, membru al Uniunii Europene. Eu consider că acesta este cel mai sublim omagiu pe care puteam să-l aducem martirilor revoluţiei.

21 decembrie 1989 reprezintă pentru mine cel mai frumos vis împlinit. Am fost la Inter, alături de tineri care m-au făcut să înţeleg ce înseamnă curaj, ce înseamnă demnitate: curajul de a-ţi da viaţa cu demnitate pentru libertatea concetăţenilor tăi. Puteam să fiu un nume pe o piatră, dar am avut noroc, noroc pe care cei din Cimitirul Eroilor nu l-au avut - acela de a apuca zorii libertăţii noastre.

Toţi cei care suntem aici am avut noroc. Noroc care ne obligă să fim demni şi să nu-i trădăm niciodată. Noroc care ne obligă să nu abandonăm niciodată idealurile pentru care au murit făcătorii libertăţii noastre. Şi, dacă nu putem, să-i lăsăm pe cei care pot s-o facă. Cu demnitate. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin! (Aplauze)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Îi mulţumesc domnului deputat Romeo Raicu.

Invit la tribuna Parlamentului pe doamna senator Verginia Vedinaş, în numele Grupurilor parlamentare ale Partidului România Mare.

Aveţi cuvântul, doamnă senator.

Doamna Verginia Vedinaş:

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnilor preşedinţi de şedinţă,

Distinşi invitaţi,

Domnule Preşedinte al României,

Domnule prim-ministru,

Doamnelor şi domnilor miniştri,

Onoraţi colegi parlamentari,

Este o onoare pentru mine să rostesc în această zi deosebită, când comemorăm 17 ani de la însângeratul decembrie '89, câteva cuvinte care aş dori să ajungă nu numai la urechile, ci şi la sufletul dumneavoastră, al celor prezenţi în sală şi al dumneavoastră, cetăţeni ai României, întru slujirea cărora Partidul România Mare s-a pus de la înfiinţarea sa şi până în prezent.

Unii, domnilor, se feresc să folosească termenul "revoluţie". De vreme ce momentul dramatic pe care-l aniversăm astăzi a avut ca şi consecinţă schimbarea unui regim politic, trecerea de la un regim totalitar la un stat de drept, este evident că ne aflăm în prezenţa unei revoluţii.

De altfel, acest lucru este confirmat şi de Constituţia României, care, în art.1 alin.(3), proclamă România ca stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptatea şi pluralismul sunt valori supreme în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor revoluţiei din decembrie şi sunt garantate.

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Numai puţin, doamnă senator.

Invit fotoreporterii şi cameramanii să se retragă în locul destinat acestora.

Vă rog, aveţi cuvântul.

Doamna Verginia Vedinaş:

Vă mulţumesc.

Au trecut 17 ani de grele încercări pentru poporul nostru, de întrebări fără răspuns, de lacrimi pentru familiile celor care au protestat cu piepturile goale în faţa gloanţelor, ca eroii din poveste, curajoşi şi cu sufletul pur. O victorie şi o libertate obţinute cu preţul atâtor vieţi, de adolescenţi, în sufletul cărora abia înmuguriseră fiorii primelor iubiri, dar a căror conştiinţă se copsese deja; de români, indiferent de vârsta lor, care ne-au adus speranţa într-o altfel de viaţă, altfel de societate, altfel de conducători, într-o democraţie şi o libertate ale căror rosturi şi dimensiuni, din păcate, prea adeseori ne-au depăşit, ne-au relevat incapacitatea de a le gestiona într-un mod care să satisfacă nevoile poporului.

În fiecare iarnă fulgii imaculaţi care se aştern peste mormintele acestor fii ai neamului se transformă pe obrajii noştri în lacrimi de pioasă aducere-aminte, recunoştinţă şi reculegere.

Pentru a le cinsti memoria, suntem datori să ne trăim viaţa în spiritul adevărului şi al dreptăţii pentru care ei au luptat. Revoluţia română a fost declanşată în oraşul florilor - Timişoara -, iar evenimentele care au avut ulterior loc în toată ţara au demonstrat lumii întregi că poporul român este un popor care are demnitatea să-şi apere cu preţul vieţii propria libertate.

Însângeratul decembrie '89 s-a deosebit de revoluţiile de catifea din estul Europei, deschizând pentru noi, românii, o cale istorică - calea spre democraţie, o democraţie câştigată cu preţul a 1.100 de români care şi-au pierdut viaţa şi a 3.352 de români răniţi. Deşi au fost deschise dosarele la parchetele militare, concluzia la care s-a ajuns a fost că persoanele care au executat tragerile, soldate cu morţi şi răniţi, nu au putut fi identificate, iar faptele, fiind prescrise, vinovaţii nu vor răspunde niciodată.

Naţiunea română a trecut în această perioadă şi continuă să treacă prin momente dramatice, cărora le-am spus "tranziţie", termen în spatele căruia am încercat să ne ascundem neputinţele, dar am încercat zadarnic, din păcate, pentru că nimic nu iartă aberaţiile care s-au petrecut din 1990 încoace şi, din păcate, continuă să se petreacă.

Formele fără fond care au transformat democraţia şi statul de drept proclamate de Constituţie în instrumente ale imposturii în politică, ale unui jaf naţional magistral regizat, care a pus pe butuci tot ceea ce a creat cu jertfă importantă în această ţară.

Rând pe rând, s-au dus pe apa sâmbetei tot ce a agonisit poporul într-o perioadă pe care am vrea acum să o decupăm din istorie şi să o aruncăm la lada de gunoi. Acest lucru nu este posibil, pentru că ar însemna să aruncăm la lada de gunoi a istoriei o parte însemnată a vieţilor noastre, ale părinţilor şi bunicilor noştri, ale celor care nu au mai apucat să vadă libertatea, dar care ne judecă de acolo, din ceruri, pentru greşelile pe care le săvârşim. Comunismul a fost condamnat în decembrie prin jertfa poporului român.

Dezamăgirile pe care le-am trăit cu toţii după acele zile de coşmar, de durere şi de tristeţe, dar şi de speranţă într-un viitor mai bun, au fost crunte. Teroriştii despre care s-a vorbit au dispărut, de parcă nici n-ar fi existat. Cei care au condus ţara în ultimii 17 ani au fost mai interesaţi să descopere teroriştii în Irak şi în Afganistan, unde trimit, pentru acest scop, tineri români la moarte.

Pentru ce au luptat tinerii în decembrie '89? Şi ce au primit în schimb? Au luptat pentru alegeri libere, pentru democraţie, pentru o viaţă prosperă, la care acum, la 17 ani de la schimbarea la faţă a României, abia dacă mai îndrăznesc să spere că o vor avea. Şi nicidecum pe pământ strămoşesc, ci pe alte meleaguri, prin cele străinătăţuri.

Cu fiecare luptă acerbă pentru a ocupa o funcţie care să aducă profituri personale, cu fiecare trădare, cu fiecare renunţare la avuţia poporului român, îi condamnăm la o a doua moarte pe eroii noştri.

Voi încheia, domnilor colegi, cu câteva versuri pe care le-am găsit scrise în decembrie '89 de un preot, pe nume Mihai Crăciunescu: "Când fi-va din nou primăvară în ţara plină de har,/Veţi învia din ascunse morminte, căci nu aţi murit în zadar./O patrie îşi rupe lanţuri de fier, iar pruncii din somn, iată-i, tresar,/Voi, ce aţi trecut în veşnicie, să ştiţi, n-aţi murit în zadar./Veni-va Crăciunul pe aripi de nea, speranţa ne- aduce bradul în dar./Rogu-te, Doamne, odihneşte-i în pace pe cei care n-au murit în zadar!/Români de pretutindeni, care am sorbit al durerii pahar,/Pururea vii să rămână în noi cei care nu au murit în zadar!"

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumesc, doamnă senator.

Invit la tribuna Parlamentului pe domnul senator David Gheorghe, din partea Grupului parlamentar al Alianţei D.A., din Senat.

Aveţi cuvântul, domnule senator.

Domnul Gheorghe David:

Onorat prezidiu,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Stimaţi invitaţi,

Scânteia revoltei împotriva dictaturii comuniste a fost aprinsă la Timişoara.

Despre evenimentele petrecute în decembrie 1989, declanşate la Timişoara, în după-masa zilei de 16 decembrie şi continuate apoi în zilele următoare în întreaga ţară, evenimente intrate în istoria modernă a României sub denumirea de Revoluţia din decembrie, s-a scris şi încă se vor mai scrie şi de acum încolo.

Dincolo de multele aspecte insuficient elucidate sau contradictorii în ceea ce-i priveşte pe cei peste o mie de morţi şi alte câteva mii de răniţi, împotriva cărora s-a tras, fără a fi nici astăzi limpede şi fără echivoc cine a dat ordinul să se tragă, cert este că prin ele s-a pus capăt dictaturii comuniste, în fruntea căreia, vreme de aproape un pătrar de veac, s-a aflat una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei noastre.

Toate acestea sub bine cunoscute. Cea mai mare parte dintre noi le-am trăit, am simţit pe propria piele ce înseamnă umilinţa de a fi nevoit să cumperi o felie de salam, sau să fii nevoit să dormi în frig. Nu sunt eu cel mai îndreptăţit să vă reţin acum atenţia, reamintind lucruri îndeobşte ştiute, printre care şi neputinţa de a-ţi exprima opiniile sau îngrădirea brutală a libertăţii de mişcare.

Mă voi opri puţin asupra unui aspect mai puţin abordat, atunci când se vorbeşte despre Revoluţia din decembrie, şi anume, cauzele care au dus la prăbuşirea comunismului, la noi şi în celelalte ţări europene.

Deşi s-a dorit a fi o societate a egalităţii pentru toţi, o astfel de utopie nu putea fi realizabilă decât prin dictatură, prin dirijism şi printr-o planificare dusă dincolo de limitele realismului. Îngrădind libertăţile fundamentale, inclusiv pe cele de inovare şi creativitate, comunismul s-a dovedit a fi total necompetitiv. Astfel poate fi explicată prăbuşirea lui.

Nostalgicii care-l invocă şi acum, după 17 ani, atribuindu-i meritul de a-i fi asigurat fiecărui individ un loc de muncă, uită ori ignoră, cu bună ştiinţă, o realitate ce avea să iasă pe deplin la iveală abia după 1989. În pornirile sale paranoice de a construi o societate multilateral dezvoltată, dictatorul nu a fost capabil să priceapă că rezultatele unei astfel de dezvoltări care, pe deasupra, se dorea şi autarhică, nu puteau duce decât la blocaje iremediabile. Recunoaşterea lor publică a fost şi mai aspru îngrădită prin limitarea drastică a mass-media care, la rândul ei, a fost transformată într-un instrument de propagandă şi de justificare a dictaturii.

Momentul decembrie 1989 a fost apogeul consecinţelor acestora asupra sărăcirii şi mizeriei la are a fost împinsă populaţia României.

Doamnelor şi domnilor,

S-a încetăţenit convingerea că hărţuirea la care a fost supus în decembrie 1989, la Timişoara, pastorul reformat Laszlo Tökes, a fost scânteia care a aprins revolta. Este adevărat. Dar, fără acumulările de nemulţumiri, adunate de-a lungul timpului, pe care m-am străduit să le punctez în expunerea mea, prăbuşirea comunismului în România ar fi fost mult mai anevoioasă.

Lumea care s-a adunat în seara zilei de 16 decembrie în faţa casei pastorului din Piaţa Maria din Timişoara, pentru a împiedica deportarea sa într-o altă parohie din Ardeal, a strigat pentru prima dată în public "Jos comunismul!" Ceea ce a urmat este de acum prea cunoscut, pentru a intra în detalii.

Trec peste actele de vandalism la care s-au dedat o parte dintre manifestanţi, spunând despre ele doar că dintotdeauna ele au însoţit revoltele ce au drept scop dobândirea unor drepturi; a doua zi - marşuri spre Comitetul judeţean de partid, de această dată mult mai paşnic. Mulţimea a început să se organizeze; în fruntea ei au fost selectaţi primii lideri, coloanele de demonstranţi au pornit dinspre marile platforme industriale spre centrul oraşului, vizate fiind sediile puterii locale.

Înspăimântate şi derutate de amploarea lor, autorităţile locale, dirijate de la centru, au luat măsuri de oprimare. Acest film aproape că s-a clasicizat, aşa că nu voi stărui asupra lui.

De reamintit este faptul că au fost omorâţi oameni, tineri, mai ales. Primii căzuţi au fost la ELECTROBANAT, apoi, pe treptele Catedralei Mitropolitane, pe Calea Girocului şi în apropierea Băilor Neptun. Masacrul a fost stopat pe 20 decembrie, exact cu 17 ani în urmă, în momentul în care, în Piaţa Operei din Timişoara, armata română s-a declarat de partea manifestanţilor. Ce a urmat se cunoaşte.

Stimate colege şi stimaţi colegi,

Dragi invitaţi,

Închei, folosindu-mă de acest moment solemn, spunând că lor, acelor oameni care, vreme de peste 4 decenii, au îndurat atâtea privaţiuni, încât, în cele din urmă au spus "ajunge!", suntem datori să le mulţumim. Privind retrospectiv la anii care au trecut de atunci, am suficiente motive să afirm că, deşi nu toate speranţele puse de ei în decembrie 1989 li s-au împlinit, drumul parcurs de economia ţării, de întreaga noastră societate este marcat de repere solide, care ne îndreptăţesc să credem într-un viitor mai prosper.

Îmi susţin această convingere şi pe faptul că, peste câteva zile, România se va număra printre ţările cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Or, după câte se cunoaşte, pentru dobândirea acestei calităţi, prin negocierile purtate, ea şi-a asumat obligaţia atingerii unor performanţe de ordin economic, social şi juridic. Însuşi faptul că ne aflăm aici, unde putem discuta liber despre trecut, prezent şi viitor, este o performanţă.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumim, domnule senator.

Îl invit pe domnul deputat Márton Árpad să ia cuvântul în numele Grupurilor parlamentare ale U.D.M.R.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Márton Árpád Fráncisc:

Doamnă şi domnule vicepreşedinte,

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Stimaţi invitaţi,

Permiteţi-mi să fiu subiectiv, să am reflecţia omului care în luna decembrie 1989 nu a părăsit nici pentru o clipă oraşul Sfântu Gheorghe din judeţul Covasna.

Revoluţia, cum s-a mai spus, a început la Timişoara, când enoriaşilor care s-au strâns în jurul casei pastorului reformat Tőkés László li s-au alăturat ceilalţi cetăţeni ai Timişoarei, români, germani, sârbi şi alte naţionalităţi. Atunci, acolo, ei au fost împreună, pentru că au vrut să scape de dictatura comunistă. Revoluţia s-a extins la Arad iar în data de 21 decembrie la Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Braşov.

Eu, în formă semioficială, am aflat de eveniment de la preşedinta culturii judeţene de atunci, pentru că, pe data de 17 decembrie ar fi trebuit să avem vizionarea unei piese al cărei regizor am fost - Philoctet de Sophocle -, istoria unui bătrân pedepsit de zei, pentru că s-a răzvrătit împotriva lor. Pe atunci aşa arătau micile noastre dizidenţe. Deci, în 17 decembrie mi s-a spus că nu putem avea vizionarea din cauza evenimentelor de la Timişoara, dar că o vom ţine în 22 decembrie, căci pînă atunci lucrurile se vor linişti. Noi ne-am înţeles cu actorii că de nu va fi vizionare nici pe 22, vom face o repetiţie cu public.

Pe urmă am mai aflat că în ziua de 21 decembrie, în unele secţii din marile fabrici din Sfântu Gheorghe, muncitorii au intrat în grevă, iar dis-de-dimineaţă în data de 22, au pornit încolonaţi, prima dată după cei din alte fabrici iar apoi spre centru. Noi ne-am dus la teatru, doar urma să avem o vizionare sau o repetiţie cu public. Vizavi de teatru, sediul Partidului Comunist era înconjurat de camioanele armatei, umplute cu teriştii de la vânătorii de munte, înarmaţi. Noi doar stăteam în stradă - simpli privitori - am fost însă avertizaţi că s-ar putea să se tragă, dar n-am plecat. În sfârşit au sosit coloanele de muncitori, conduse de o dubiţă, mi se pare. Tot centrul oraşului s-a umplut de oameni. Primul secretar, care până atunci nici în particular n-a scos nici o boabă în limba maghiară, de pe balconul sediului PCR a încercat să vorbească mulţimii în această limbă. A fost fluierat şi huiduit. S-a retras.

La un moment dat bătrânul actor Zsoldos Árpád, care urma să joace în piesă rolul răzvrătitului, s-a suit pe dubiţă cu un copil de câteva luni (sau săptămâni?) în braţe, spunând: "Am în braţe un copil român, noi vrem să fim liberi." Atunci bătrânul actor maghiar şi pruncul român erau împreună pentru libertate. Noi toţi ceilalţi, împreună, am făcut doar figuraţie. A fost o repetiţie cu public grandioasă. Am scandat "unitate" şi am crezut în ea. Am mai scandat "armata e cu noi" şi am sperat să fie aşa, deşi teriştii, cu lacrimi în ochi, aveau încă arma în mână. Tânărul lor comandant i-a scăpat de obligaţia ingrată de a trage în mulţime şi a trecut de partea protestatarilor. În ziua aceea, la Sfântu Gheorghe nu s-a tras şi n-a murit nimeni.

A urmat diversiunea cu teroriştii. S-au împărţit arme. Au început împuşcăturile, în plină zi s-a tras de pe o parte şi alta a Oltului cu artilerie grea. Au fost distruse locuinţe, au fost răniţi şi morţi, au rămas în urma lor orfani.

Şi în zilele acelea am fost împreună. Am patrulat noaptea, am vegheat cu răngi la intrarea în scara blocurilor, împreună. Era cu noi şi băiatul ofiţerului de securitate, care locuia în scara noastră. Doar ulterior am aflat că într-o dimineaţă, când vigilenţa noastră a scăzut, ofiţerul, care a fost tot timpul acasă, s-a furişat afară şi a fugit la cazarmă, unde a aşteptat liniştirea evenimentelor, am fost împreună, căci am crezut că participăm la o revoluţie, am fost împreună căci am crezut că trebuie să o apărăm de terorişti şi am sperat că va fi mai bine.

Şi de ce nu am fi crezut? Declaraţia FSN din 5 ianuarie 1990 era scrisă în spiritul celei din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia; la conducerea FSN au fost cooptate personalităţi ca Doina Cornea, Mircea Dinescu, Kiraly Karoly, Tőkés László.

Atunci am fost împreună, dar în martie 1990, iunie 1990, la înfiinţarea comisiei Har-Cov n-am mai fost împreună. Deşi am pornit cu acelaşi tren la Alba Iulia, oratorii opoziţiei de atunci, la prima aniversare liberă a zilei de 1 decembrie, au fost huiduiţi.

Cu toate acestea, au existat mari proiecte la care am participat cu toţii. Nu numai clasa politică ci întreaga societate, căci ea a dus greul acestor demersuri. Aşa am intrat în Consiliul Europei, în NATO şi am aderat la Uniunea Europeană.

Nu am realizat tot dintre acele deziderate pe care le-am avut în decembrie 1989. Silviu Brucan a spus că tranziţia va dura 20 de ani. Peste nici 2 ani, la alegerile din 2008, vor avea drept de vot copiii care s-au născut în libertate, după decembrie 1989. Se pare că până atunci tranziţia nu se va încheia. Se mai vântură pericolul maghiar pe care l-a vânturat şi Ceauşescu, apar legi, proiecte de legi pe baza cărora telefoanele din ce în ce mai multor oameni vor fi ascultate, apar demersuri judiciare, care - trebuie sa o spunem - au un iz politic, care aduc aminte de metodele folosite împotriva dizidenţilor, se strigă trădare, şi iar am sentimentul că nu suntem împreună.

Nu ştiu cât va dura încă această tranziţie, dar sunt sigur că vom reuşi numai împreună, uniţi în diversitate.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumim, domnule deputat.

Invit la tribuna Parlamentului pe domnul deputat Ioan Ţundrea, grupurile parlamentare ale Partidului Conservator.

Aveţi cuvântul, domnule deputat.

Domnul Ioan Ţundrea:

Doamnă preşedinte,

Domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi invitaţi,

Stimaţi miniştri, membri ai Guvernului,

Vă salut, domnule Preşedinte al României,

Domnule prim-ministru,

Văd că reprezentanţi ai revoluţionarilor sunt foarte puţini, înţeleg că unii dintre ei sunt obstrucţionaţi să intre în sală, nu ştiu de ce, o să aflăm după ce termin acest speech.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Părintele Galeriu spunea, despre cei care au fost ucişi în decembrie '89, fraza memorabilă: armata a tras în aer, securitatea a tras în aer, iar noi am tras aer în piept.

În anii care au urmat, aerul ucigător al acelor zile s-a impregnat extrem de repede în letale miresme trandafirii, pe care le inspirăm şi astăzi.

Dar, în sufletul românilor, parfumul de libertate se simte din nou, după 17 ani, graţie acelora care au pierit atunci şi care visau să fie doborâte graniţele, care acum ne îndreaptă paşii spre Uniunea Europeană.

Dragi colegi,

Reprezentanţii conservatori îşi exprimă gratitudinea faţă de poporul român, artizan al acelor zile, nedrept uitat acum şi care trăieşte umilinţele neputinţei, târându-şi plasele golite de iluzii.

Partidul Conservator consideră că autorităţile ar trebui să instituie, în semn de respect pentru iluziile irosite ale românilor, tăcerea meditativă, această modalitate de comemorare fiind preferabilă larmei, nepăsării şi ipocriziei festiviste, manifestate an de an.

Asemănarea izbitoare între viaţa românilor şi viaţa celor mai mulţi dintre colegii revoluţionari, care trăiesc astăzi într-o mizerie materială cruntă, este dramatică.

Partidul Conservator condamnă toate partidele post-decembriste sau puterile post-decembriste care au aservit pe revoluţionari, la fel pe cei mai mulţi dintre români, divizându-i, folosind principiul machiavelic extrem de eficient.

Partidul Conservator speră că această agonie a dezbinării care se manifestă în rândul organizaţiilor de revoluţionari, dar şi în rândul majorităţii românilor, să ia sfârşit o dată cu integrarea în Uniunea Europeană.

Noi, conservatorii, avem credinţa că cei care au semănat şi seamănă şi acum vânt peste trupurile celor ucişi în decembrie, nu vor fi absorbiţi de furtuna celor care au fost minţiţi timp de 17 ani.

Cunosc cazuri cutremurătoare de sărăcie ale unor revoluţionari care, neacceptând să devină trâmbiţe de partid, îşi trăiesc agonia neştiind de autorităţile îmbuibate de indiferenţă.

Alexandru Paleologu spunea admirabil despre revoluţia română că a fost miracolul unei tardive mântuiri, iar făptuitorii ei au scăpat poporul român de ridicol şi grotesc.

Din păcate, la 17 ani de zile, ridicolul şi grotescul reapare sub diferite forme, în diferite reprezentări, pe chipul unor conducători ipocriţi care mimează un fals respect faţă de tragismul acelor zile. Nu credeam să mai vedem, la 17 ani de la revoluţie, chipuri obediente, gen Emil Bobu, şi nici fizionomii bahice care condamnă comunismul pe care l-au practicat cu slugărnicie până în ultima zi a dictaturii, vâslind apoi în bărcile care i-au transportat spre putere.

Partidul Conservator dezaprobă atitudinea acelor conducători needucaţi pentru standardele europene spre care ne îndreptăm şi care practică dezbinarea socială, politică, culturală, doar pentru propriul exerciţiu de imagine.

Partidul Conservator, în semn de respect pentru poporul român, afirmă că în 1989 a fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat, că revoluţia a fost anticomunistă şi nu doar anticeauşistă.

Partidul Conservator îşi exprimă cu duioşenie gratitudinea pentru sacrificiul tuturor acelora care au făcut posibil ca peste câteva zile românii să devină cetăţeni europeni. Şi vom deveni cetăţeni europeni datorită celor care ne privesc acum dintre stele, şi românilor înfriguraţi şi înfometaţi care atunci ca şi acum speră ca noi să le susţinem în mod real speranţele.

De altfel, prezenţa noastră aici şi acum le-o datorăm deopotrivă tuturor românilor şi sacrificiul celor care nu mai sunt sau trăiesc mutilaţi în condiţii precare.

Noi, conservatorii, le mulţumim şi ne luptăm de 16 ani să le susţinem şi să le apărăm drepturile.

Noi, conservatorii, nu considerăm revoluţia încheiată şi vom continua alături de români în mod paşnic, dar ferm, până va veni din nou acel moment de graţie şi de reculegere divină care ne va lumina chipurile.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumim, domnule deputat.

Invit la tribună pe doamna deputat Oana Manolescu, în numele Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.

Aveţi cuvântul, doamna deputat.

Doamna Oana Manolescu:

Stimate domnule preşedinte,

Stimate colege şi stimaţi colegi senatori şi deputaţi,

Stimaţi invitaţi,

Cetăţenii români de altă etnie, minorităţile naţionale reprezintă 10% din populaţia ţării. România e patria noastră. Singura noastră patrie, în afara celei de origine, cea din care provenim şi o purtăm în suflet. Cetăţenii români de altă etnie, albanezi, armeni, bulgari, cehi, croaţi, evrei, germani, greci, italieni, macedoneni, maghiari, polonezi, romi, ruşi lipoveni, ruteni, sârbi, slovaci, tătari, turci, ucraineni, au participat de-a lungul vremilor la trăinicia şi înfrumuseţarea pământului românesc, pământ care i-au primit mereu cu dragoste şi care le-a dat un cămin cald şi zâmbetul frăţesc.

România s-a ridicat şi cu ajutorul braţelor lor. A înflorit şi cu ajutorul gândirii lor. A rămas puternică prin fiecare cetăţean al ei, indiferent de etnie, iar când sicriele celor căzuţi în revoluţie au fost purtate şi urmate de mii de oameni în lacrimi şi în suspinul unei ţări întregi, pe aceste sicrie nu a fost etnia celor plecaţi spre veşnicie, a fost scris erou şi aşa vor rămâne.

Orizonturi noi şi parcă cerul îşi deschise bolţile albastre, vă cântăm pe voi, eroi care aţi şters lacrima florilor în rouă, voi aţi dat istoriei alt mers, voi care aţi deschis o eră nouă, de iubire în locurile noastră, majoritari şi minoritari, suntem uniţi prin durerea şi fericirea zilelor revoluţiei şi aşa să rămânem mereu, iar Bunul Dumnezeu să lumineze şi să odihnească cerul său pe toţi cei care au schimbat definitiv neagra noastră umilinţă în strălucirea uriaşei noastre libertăţi.

Vă mulţumesc. (Aplauze)

Domnul Doru Ioan Tărăcilă:

Vă mulţumim, doamna deputat.

Stimaţi colegi,

Toţi cei 8 senatori şi deputaţi înscrişi la cuvânt în numele grupurilor parlamentare din Senat şi Camera Deputaţilor s-au exprimat în faţa plenului.

Înainte de a declara închisă şedinţa solemnă a Senatului şi Camerei Deputaţilor, daţi-mi voie ca în numele Birourilor permanente ale celor două Camere, în numele asociaţiilor de revoluţionari prezenţi la această şedinţă solemnă, să adresăm mulţumiri partidelor politice şi grupurilor parlamentare pentru alocuţiunile transmise în această zi deosebită.

Declar închisă şedinţa solemnă.

Şedinţa s-a încheiat la ora 11,52.