Parliamentary debates

Domnul Florin Iordache:

Îl invit, în continuare, pe domnul Andi Grosaru.

Se pregăteşte doamna Antoneta Ioniţă, Grupul PNL.

Domnul Andi-Gabriel Grosaru:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică se intitulează "Ziua Naţională a Republicii Italiene".

În 2 iunie, sărbătorim Ziua Italiei, eveniment cunoscut sub numele de Ziua Republicii sau Proclamarea Republicii - Proclamazione della Repubblica.

Făcând un scurt apel la memorie, constatăm că formarea Italiei, aşa cum o percepem noi astăzi, a avut loc în perioade succesive, pornind din Evul Mediu, când în Peninsulă se manifestau două puteri politice adverse - Statul papal şi Imperiul German. În acelaşi timp, se confruntau adesea şi structuri ale puterii interne, care se luptau, unele pentru autonomie şi altele pentru supremaţie. Renaşterea italiană, mai ales prin aportul Florenţei şi al reprezentanţilor ei de marcă, a făcut ca influenţa germană să slăbească, iar multe oraşe ale centrului şi nordului Peninsulei Italice să devină autonome şi să se transforme în acele puternice oraşe-stat - mă refer la Milano, Veneţia, Florenţa, Statul papal sau Regatul Neapolelui. În acest context, au înflorit artele, arhitectura, ştiinţa, filozofia şi altele. Niccolo Machiavelli, cu al său "Principele", a devenit părintele politologiei, iar numeroşi alţi reprezentanţi ai literaturii italiene, ca Dante Alighieri, prin a sa "Divina Comedie", au pus bazele limbii italiene literare. Prin scrierile lor, Dante, Petrarca sau Boccaccio întăreau sentimentul de apartenenţă naţională la un singur stat. Acestora li se adaugă alte mari nume ale epocii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti sau Brunelleschi, cel care a proiectat şi construit acea bijuterie arhitectonică numită "Il Duomo", din Florenţa.

Trecând peste vicisitudinile istoriei, peste războaie şi ocupaţii vremelnice, cea spaniolă, franceză sau habsburgică, statele din peninsulă au mers înainte, ajungând ca în 1861, în urma unor lupte victorioase, să ia naştere statul italian reunificat. Părinţii Italiei, aşa cum o ştim noi azi, Giuseppe Mazzini, Camillo Benso di Cavour şi Giuseppe Garibaldi au pus în aplicare La giovine Italia, un proiect măreţ de unire şi transformare a statelor italiene într-o republică democratică unitară, ce avea să devină cunoscut ca Unificarea Italiei, adică Il Risorgimento.

Acum mai bine de 70 de ani, mai exact pe 2 şi 3 iunie 1946, a fost organizat un referendum care le-a oferit italienilor posibilitatea de a alege una din cele două variante de organizare statală: republică sau monarhie. Acest referendum a fost şi prilejul cu care s-a introdus, pentru prima oară în Italia, votul universal. Peste 12 milioane de cetăţeni italieni au votat în favoarea republicii, iar Curtea Supremă a proclamat naşterea Republicii Italiene. Rezultatele oficiale anunţate pe data de 10 iunie, în Sala della Lupa, din prestigioasa clădire Palazzo Montecitorio, unde actualmente se află Camera Deputaţilor, au decis ca Italia să devină republică. Câteva zile mai târziu a fost adoptat şi tricolorul - verde, alb şi roşu.

2 iunie, Ziua Republicii a fost sărbătorită pentru prima dată în anul 1948. În această zi, la Roma, în apropierea Colosseum-ului, pe Via dei Fori Imperiali, se organizează o paradă militară şi se depun coroane de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut şi la Altare della Patria.

Nu cred că greşim atunci când afirmăm că România are cu Italia legături mai puternice decât cu orice altă ţară de pe glob. Vorbim, în primul rând, despre legăturile de sânge, pentru că, precum scria cronicarul Grigore Ureche, "de la Râm ne tragem".

Relaţiile oficiale româno-italiene datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în deceniile care au urmat dobândirii unităţii naţionale. Astfel, la 21 aprilie 1873, s-a deschis prima Agenţie Diplomatică, la Roma, devenită apoi Reprezentanţa Diplomatică a României în Regatul Italiei, prin Legea din 2 februarie 1879.

La 24 noiembrie 1879, Italia a recunoscut independenţa României şi l-a numit pe Contele Giuseppe Tornielli-Brusati di Vergano ca Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti, iar ca răspuns, un an mai târziu, România l-a numit pe Nicolae Kretzulescu Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma.

La 9 martie 1964, Guvernul României şi cel al Italiei au adoptat decizia de a ridica respectivele misiuni diplomatice, de la Bucureşti şi de la Roma, la rang de ambasadă.

După căderea regimului comunist, la 23 iulie 1991, România şi Italia au semnat, la Bucureşti, un Tratat de prietenie şi colaborare. În 17 aprilie 1997 a fost semnată, la Roma, Declaraţia Comună de Parteneriat Strategic, completată, 11 ani mai târziu, cu Declaraţia de Parteneriat Strategic Consolidat, semnată de miniştrii de externe ai celor două ţări, la Bucureşti.

Despre relaţiile bilaterale din prezent se pot spune foarte multe, dar pentru că timpul alocat acestei declaraţii politice este limitat, mă voi rezuma la a trece în revistă cele mai importante caracteristici ale acestora.

În ultimii 3 ani, schimburile comerciale au crescut exponenţial, apropiindu-se de 14 miliarde de euro, ceea ce a plasat Italia pe locul al doilea în clasamentul partenerilor comerciali ai României. Oamenii de afaceri italieni constituie cea mai consistentă prezenţă între toţi investitorii străini din ţara noastră. Potrivit cifrelor date publicităţii de Institutul Naţional de Statistică, în România sunt active aproximativ 25.000 de firme cu capital italian, acest număr reprezentând 20% din totalul societăţilor înregistrate în Registrul Comerţului. În ultimii 4 ani am asistat la o creştere constantă, cu 10%, a numărului firmelor cu participaţie italiană.

În acelaşi timp, de mulţi ani, românii formează comunitatea de străini cea mai numeroasă din Italia, de aproximativ două milioane de cetăţeni. În anul 2011, în urma unei vizite a Grupului parlamentar de prietenie România-Italia, preşedintele Giorgio Napolitano a semnat decretul prin care a consfinţit recunoaşterea juridică oficială, ca şi cult, din partea statului italian, a Episcopiei Ortodoxe Române.

Presa a relatat despre întâmplări nefaste în care cetăţeni de origine română au fost protagonişti sau au fost discriminaţi sau abuzaţi, însă acestea sunt doar episoade izolate, raportat la tabloul complet al comunităţii române din Italia. Am fost de multe ori acolo şi vă asigur că majoritatea românilor este apreciată atât de italieni, cât şi de reprezentanţii etniilor conlocuitoare, având o contribuţie importantă la PIB-ul Italiei.

Dezvoltarea relaţiilor economice a fost însoţită de cea a raporturilor instituţionale la cel mai înalt nivel, care au culminat cu vizita preşedintelui Klaus Iohannis în Italia şi a şefului statului italian, Sergio Mattarella, la Bucureşti.

Italia a fost şi rămâne un aliat important al ţării noastre pe plan european. A sprijinit România în demersurile făcute pentru aderarea la NATO, ulterior pentru integrarea în Uniunea Europeană şi, totodată, reprezintă una dintre vocile care ne susţin aderarea la spaţiul Schenghen.

Mă folosesc de acest prilej pentru a transmite Parlamentului României şi salutul ambasadorului Republicii Italiene la Bucureşti, Excelenţa Sa, domnul Marco Giungi. Şi am certitudinea că împreună vom duce la un nou nivel proiectele pentru conservarea şi promovarea tradiţiilor şi valorilor noastre, ale etnicilor italieni, aşa cum Asociaţia Italienilor din România a evidenţiat, în activitatea sa de peste 20 de ani, contribuţia înaintaşilor noştri la progresul României, în cele mai importante şi mai variate domenii. Este încă o dovadă, fără urmă de tăgadă, că puntea de legătură între cele două ţări înfrăţite, prin istorie şi prin prezent, construită cu mari sacrificii, este una solidă.

Ziua Naţională a Italiei este, într-o măsură semnificativă, un eveniment special şi la fel de important pentru noi, cei cu origini italiene, ca Ziua Naţională a României şi, în aceeaşi măsură, ne menţinem afecţiunea pentru ceea ce reprezintă această ţară în Europa şi în lume.

Viva l’Italia! Viva la Romania!

Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

Domnul Florin Iordache:

Şi eu vă mulţumesc.