Parliamentary debates

Doamna Rodica Nassar:

Am să dau cuvântul în continuare domnului deputat Ion Eparu.

Urmează domnul deputat Aurelian Mihai.

Domnul Ion Eparu:

Vă mulţumesc, doamnă preşedinte de şedinţă.

Stimaţi colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi am intitulat-o "Demnitatea, ca ultimă redută".

Doamnelor şi domnilor,

După mai bine de o săptămână marcată de o agitaţie extremă, agitaţie ce a avut drept cauză discuţiile asupra bugetelor, atât cel de stat, cât şi cel al asigurărilor sociale, în Parlament, pe holuri, s-a lăsat o oarecare linişte. Ca unul care nu am propus niciun amendament, şi aici ar fi de discutat şi de spus multe, am asistat cu oarecare distanţare la un adevărat spectacol în plen. În timp ce un parlamentar încerca să justifice nevoia de fonduri suplimentare pentru un drum sau un pod, sau o autostradă, sau un studiu de fezabilitate, sau nu ştiu ce altă investiţie, toţi colegii din aceeaşi zonă, din aceeaşi regiune cu vorbitorul, se mobilizau şi votau în favoarea amendamentului, dezertând din frontul solicitat de lideri. Imediat, însă, ce amendamentul pica - şi toate au picat, după ştiinţa mea - se produceau adevărate regrupări de trupe. De obicei, aceia care tocmai votaseră un amendament pentru un drum în Moldova erau cei mai înverşunaţi adversari ai noului amendament prin care se cereau bani pentru o investiţie în Oltenia, de exemplu.

A fost cu adevărat o lecţie cum nu mi-aş dori să mai văd. Pentru noi, cei circa 114 parlamentari, foste sau actuale cadre didactice, dar în special pentru membrii Comisiei de învăţământ, au fost câteva zile în care lupta cea mai dură am dus-o cu propria noastră conştiinţă. Am avut de ales între a vota sau a nu vota un buget care îngloba şi creşterile salariale din sistemul de educaţie, care aducea o firavă creştere a bugetului cercetării, dar care lăsa în acelaşi timp multe alte zone ale sistemului de educaţie descoperite, buget care, prin cifra 3,62% din PIB, se situează departe de acea iluzorie cifră de 6% din PIB, legală, de altfel.

Ca o paranteză, venind înspre Parlament, acum, de dimineaţă, la Radio-România Actualităţi am auzit o ştire, că sistemul de educaţie este acela care va primi cei mai mulţi bani. Aşa să fie oare?

Personal mă consolasem cu situaţia, pentru că există oricând motive şi de apreciere, dar şi de împotrivire la orice buget. Numai că liniştea interioară a ţinut doar până ieri, când, la discursul ţinut în plenul reunit al Parlamentului, Preşedintele ţării, cadru didactic cu experienţă în sistemul de educaţie, printre alte teme abordate, a redeschis poarta speranţelor. A vorbit despre faptul că anul 2016 vrea să fie anul unei Românii a educaţiei, şi citez: "Anul 2016 va fi dedicat unei dezbateri aşezate şi consistente pe tema educaţiei, din care să rezulte o viziune de ansamblu şi direcţiile majore pentru viitorul sistemului de învăţământ din România. Cred că România educată trebuie să devină un nou proiect de ţară pe care să-l asumăm şi să-l ducem la bun sfârşit."

Era înainte ca noi să votăm 3,62% din PIB pentru educaţie.

Să fii Preşedintele ţării, să fii cadru didactic, să ai propriul tău Guvern, să ai abilitatea sau poate mijloacele de a colabora bine cu cele două mari partide din Parlament, asta da şansă uriaşă pentru ca visul frumos să devină o realitate în educaţie!

Şi pentru a alterna din nou temperatura duşului, pentru că aşa este viaţa, încă o idee. Documentându-mă pentru declaraţia politică de azi, am dat peste un text de excepţie, cel puţin din punctul meu de vedere, intitulat "Apel pentru restaurarea demnităţii profesorilor", scris de domnul profesor Ştefan Colceriu, doctor în filologie. Am intenţionat să redau măcar o parte din acel text sub forma declaraţiei politice de azi, încercând să iau legătura cu domnul profesor pentru a-i solicita acordul. A refuzat categoric să discute cu mine. Motivul? Noi, oamenii politici, ar fi trebuit de mult să ştim care sunt problemele din educaţie şi ar fi trebuit să facem ceea ce trebuia făcut de mult. Dacă textul Domniei Sale ne ajuta să ne lămurim, atunci n-avem altceva de făcut decât să acţionăm.

Vă mărturisesc că atitudinea domnului profesor a fost o lecţie de demnitate a unui om fidel unui sistem şi care crede că vindecarea sistemului este obligaţia tuturor factorilor de decizie implicaţi într-o formă sau alta în societate.

Risc şi reproduc două scurte pasaje din articolul domnului profesor Ştefan Colceriu. Citez: "Profesorii sunt, prin esenţa vocaţională a activităţii lor şi prin scopul formator al acesteia, persoane care nu pot exista în afara domeniului demnităţii. Profesor eşti sau nu eşti. Dacă eşti, se întâmplă în virtutea vocaţiei tale lăuntrice. Nu poţi să fii puţin profesor." Şi al doilea citat: "Demnitatea profesorilor ca a noastră, a tuturor, de altfel, depinde de gradul de libertate, de raţionalitate şi de autonomie pe care-l are fiecare. Unii o iau cu asalt singuri şi n-o pierd niciodată, în nicio circumstanţă. La alţii, cei mai mulţi, demnitatea e o floare delicată ce există în ei, gata oricând să fie călcată în picioare. Terfelirea demnităţii cuiva înseamnă anularea libertăţii interioare, adică uciderea cu bună ştiinţă a sufletului. Liceul nu ar trebui să fie cimitirul tinereţii nimănui."

Domnule profesor Colceriu, vă mulţumesc. Atâta timp cât în sistemul de educaţie mai există oameni ca dumneavoastră, mai există o şansă, dincolo de oamenii politici, fie ei şi cadre didactice.

Ion Eparu, profesor universitar, deputat PSD de Prahova.

Vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie.

Doamna Rodica Nassar:

Vă mulţumim şi noi.