Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Are cuvântul domnul Valeriu Zgonea. Este? Nu este.

Doamna Eugenia Moldoveanu şi se pregăteşte domnul Damian Brudaşca.

Doamna Eugenia Moldoveanu:

Bună dimineaţa, stimaţi colegi.

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Teatrul liric are, în România, o frumoasă, veche şi bogată tradiţie. În ciuda tuturor dificultăţilor, anii de după cel de-al doilea război mondial au însemnat o perioadă de glorie pentru artiştii lirici români: montările noastre au primit aplauze pe toate continentele, iar interpreţii români au cântat pe toate marile scene ale lumii. Au fost succese obţinute cu sacrificii imense şi cu foarte, foarte multă muncă şi dăruire.

Ultimii 12 ani au însemnat, pe de o parte, câştigarea unei libertăţi - atât în ceea ce priveşte posibilităţile artiştilor de a-şi clădi o carieră internaţională, cât şi referitor la posibilităţile de exprimare artistică -, dar şi ivirea unor dificultăţi de neimaginat, până acum, pe toate palierele pregătirii de specialitate şi ale exercitării profesiei.

Acum, învăţământul muzical românesc duce lipsă de profesori suficient de experimentaţi, iar salariile - cu toate creşterile din ultima vreme - nu sunt, încă, suficient de atractive, pentru a menţine interesul acestor profesori. Din păcate, studiourile muzicale experimentale studenţeşti şi cele care existau pe lângă teatrele lirice, care asigurau tinerilor, altădată, posibilitatea de a-şi exersa calităţile artistice, încă de pe băncile facultăţii, au fost desfiinţate. Studenţii primesc, acum, o pregătire mai mult teoretică, astfel încă, la absolvire, nu posedă experienţa necesară pentru a se integra uşor într-un colectiv artistic, într-un teatru liric de prestigiu. Probabil că stabilirea unor relaţii de colaborare directă între universităţile de muzică şi teatrele de operă, ca şi ceva mai multă iniţiativă, din partea decanatelor facultăţilor, ar putea duce la îmbunătăţirea substanţială a situaţiei.

Fără îndoială, problema teatrelor de operă este şi cea mai dificilă. Acestea sunt cele mai complexe instituţii de spectacole; ele necesită un personal numeros şi extrem de variat, investiţii în clădiri, decoruri şi instrumente muzicale, participări la mari festivaluri internaţionale şi invitaţii adresate muzicienilor străini să vină în România etc. Pentru coordonarea unui asemenea mecanism, deosebit de complicat, este nevoie de o echipă de conducere, în care directorii artistici să fie dublaţi, în munca lor, de nişte manageri experimentaţi. În al doilea rând, este nevoie de o bugetare adecvată, atât din partea autorităţii administraţiei tutelare, cât şi, după caz, a Ministerului Culturii şi Cultelor.

Am văzut, recent, clădirea Operei Române, întinerită prin lucrări ample, care i-au redat strălucirea specifică unui asemenea lăcaş de cultură. Putem spune, aşadar, că Ministerul Culturii şi Cultelor şi-a făcut, din acest punct de vedere, datoria de a subvenţiona lucrările de minuţioasă renovare a acestei clădiri specializate. Din păcate, nici pereţii proaspăt zugrăviţi, nici luminoasele candelabre nu sunt suficiente întotdeauna pentru a vedea, pe scena Operei, spectacole de mare valoare. Pentru aceasta este nevoie de un colectiv valoros şi de un management pe măsură.

Cu regret trebuie să constat că dificultăţile de până acum ale tranziţiei au măcinat fără milă forţele artistice ale teatrelor lirice româneşti. Ştiu cazuri destule ale unor tineri valoroşi, care au părăsit primele scene ale ţării pentru doar câteva sute de dolari în plus. Îi puteţi vedea în locuri aflate la graniţa dintre artă şi comerţ, gata să îşi abandoneze vocaţiile artistice pentru o relativă bunăstase imediată. Nu am nici un drept să îi condamn, dar trebuie să observ că acesta este rezultatul unei pervertiri a idealurilor de viaţă ale unei generaţii încă debusolate şi care se simte părăsită şi trădată de cei care ar fi trbuit să îi îndrume paşii. Ansamblurile vocale, orchestrele şi trupele de balet din străinătate sunt pline cu artişti români, care în ţara noastră au fost lipsiţi de satisfacţiile de care orice artist are nevoie pentru a se împlini profesional.

Cei care au rămas în ţară şi-au consumat energiile în greve, scandaluri şi conflicte generate de orgolii mărunte ori în montări, pe cât de costisitoare, pe atât de contestate.

Cu toate că numărul celor care au părăsit scenele româneşti este imens, România are, încă, suficient de multe talente. Din păcate, ne lipsesc managerii pe măsură. Bunăvoinţa de care Guvernul României a dat dovadă, acordând subvenţii suficiente pentru desfăşurarea unei activităţi normale - într-o situaţie în care, încă, bugetul culturii rămâne victima exigenţelor reformei economice - nu este suficientă. Ne lipsesc acei profesionişti capabili să conducă o instituţie artistică de pe poziţiile unui patron de concern industrial. Ştiu că ultimii ani au făcut posibilă apariţia unor absolvenţi în management cultural. Din păcate, ei sunt, încă, prea tineri şi prea puţin experimentaţi pentru a putea conduce, cu mână forte, un teatru de operă. Multe ţări europene, aflate în situaţii similare, au adus manageri din străinătate. Nici această soluţie nu ne stă încă la îndemână, din cauza lipsei banilor pe care, îndeobşte, aceşti manageri de excepţie îi solicită. România nu va avea, prea curând, resursele necesare pentru a plăti salariul pe care Austria îl achită unui Ioan Holender, de exemplu.

Şi atunci, singura cale ce ne rămâne este aceea a unirii forţelor pe care le avem: artişti şi administratori, deopotrivă. Trebuie să ne bazăm pe oamenii pe care îi avem şi care vor să facă ceva, aici şi acum, să lăsăm deoparte supărările trecute şi divergenţele pornite din "orgolii rănite" şi să formăm echipe care să îşi asume responsabilitatea renaşterii teatrului liric în România, aducând, totodată, corecţiile necesare unui sistem de învăţământ care, din păcate, a involuat în anii tranziţiei.

Iată mesajul meu de la această înaltă tribună, al unei artiste care şi-a pus cariera şi viaţa în slujba artei româneşti.

Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc şi eu.