Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Primul vorbitor este domnul deputat Iosif Armaş, se va pregăti domnul Damian Brudaşca.

Domnul Iosif Armaş:

Mulţumesc.

Domnule preşedinte,

Stimaţi colegi,

Vă rog să îmi permiteţi să vă reţin atenţia cu o problemă de politică internaţională, extrem de actuală în contextul evenimentelor aflate în desfăşurare din Irak.

La două zile după căderea Bagdadului, când deja era evident pentru toată lumea că "jocul s-a terminat", cum s-a exprimat metaforic ambasadorul Irak-ului la ONU, Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, a semnat un comunicat lapidar, în care se exprimă satisfacţia pentru înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein şi, totodată, speranţa că luptele care vor mai avea loc se vor încheia în cel mai scurt timp. "Mai bine mai târziu decât niciodată", vorba proverbului.

O reacţie cum nu se poate mai sobră, într-un limbaj ales cu grijă, dar care, totuşi, nu este suficientă pentru a face să dispară prăpastia enormă existentă în acest moment între Paris şi Washington. Reacţia şefului statului francez trădează în realitate dilema unui politician de mare anvergură, care s-a opus din răsputeri războiului şi care, acum, trebuie să se angajeze în numele ţării sale într-un demers extrem de dificil, de a reaşeza Franţa la locul ce i se cuvine alături de coaliţia anglo-americană victorioasă.

Tocmai de aceea, reluarea dialogului, cam bizar în actualele circumstanţe, cu preşedintele Putin şi cancelarul Schroeder, la Sankt Petersburg, de săptămâna trecută, s-a potrivit ca nuca în perete cu momentul în care Bush şi Blair se adresau direct poporului irakian, vorbind despre libertate, democraţie şi prosperitate pentru iraqieni.

Preşedintele Chirac va trebui să-şi găsească cuvintele potrivite şi, mai ales, gesturile, dacă doreşte să restabilească legăturile cu Bush, întrerupte la 7 februarie, când a avut loc ultima lor convorbire telefonică. Va trebui să facă acest lucru, dacă doreşte ca Franţa să fie luată în considerare în cadrul procesului de reconstrucţie a Irakului.

În faţa acestui obiectiv prioritar, întâlnirea trilaterală de la Sankt Petersburg, la care Kofi Annan, Secretarul general al ONU, deşi invitat, nu a participat, tocmai pentru a nu irita Washingtonul, apare ca o nouă diversiune. Dacă nu s-a urmărit altceva, este clar că raţiunea de a fi a axei Paris-Berlin-Moscova a fost depăşită de rapiditatea desfăşurării evenimentelor din Irak.

Cât despre dorinţa celor trei ţări de a reveni mai semnificativ pe scena irakiană prin intermediul ONU în tot ceea ce priveşte deciziile majore privind viitorul de după război al Irakului, aceasta poate fi îndeplinită doar dacă administraţia americană va da undă verde. Dificultăţile vor exista, de vreme ce încă de săptămâna trecută adjunctul de la Pentagon a dat semnale clare despre intenţia americanilor de a marginaliza Franţa, Germania şi Rusia în ceea ce priveşte participarea la procesul de reconstrucţie al Irakului. Nici măcar Colin Powell, cel mai moderat din întreaga administraţie, n-a fost deloc convins de propunerea preşedintelui francez referitoare la rolul central ce trebuie acordat Naţiunilor Unite în cadrul acestui proces, ca să nu mai vorbim de opinia clară, intransigentă a celorlalţi membri marcanţi ai administraţiei.

Dacă pentru Franţa autoritatea irakiană interimară trebuie instalată cu sprijinul total al ONU, ca să nu fie lipsită de legitimitate, pentru Washington, dimpotrivă, coaliţia anglo-americană, care a riscat viaţa soldaţilor săi în Irak, trebuie să desemneze guvernul interimar însărcinat să pregătească alegerile libere.

Cu toată schimbarea de atitudine a Palatului Elysee, o nouă controversă franco-americană, legată de rolul ONU în reconstrucţia Irakului, se proliferează şi pare inevitabilă. Cancelarul Schroeder, acceptând fără rezerve o întâlnire cu Tony Blair, chiar astăzi, la Hanovra, dovedeşte că vrea o apropiere de coaliţie. Pentru Chirac problema pare a fi mai delicată, mai ales că poziţia sa clară împotriva războiului american i-a adus în Franţa un record absolut de popularitate şi, în acelaşi timp, posibilitatea să apară altfel în faţa lumii, decât un timid executant al directivelor Casei Albei. El şi-a construit cu grijă imaginea campionului absolut al contestatarilor intervenţiei armate în Irak, imagine care, acum, devine din ce în ce mai ştearsă.

Şi asta nu e totul. Înfrângerea rapidă şi spectaculoasă a lui Saddam, nesperată, provoacă la Paris efectele colaterale. Deputaţii francezi proamericani au sărbătorit victoria lor, alţii, mai moderaţi, au salutat curajul americanilor şi al englezilor şi, în plus, mai sunt şi cei care critică cu voce tare întâlnirea franco-germano-rusă, considerată total nepotrivită. Vă mulţumesc.

Domnul Corneliu Ciontu:

Mulţumesc.