Parliamentary debates

Domnul Viorel Hrebenciuc:

Domnul Dobre are cuvântul.

Domnul Traian Dobre:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor colegi,

Problema copiilor, şi în special a celor aflaţi în instituţii sau la risc de abandon, a reprezentat şi reprezintă în continuare o prioritate absolută a autorităţilor române. După cum ştiţi, sistemul de protecţie a copilului este gestionat de Guvernul României prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie - organism specializat al administraţiei publice centrale.

Încă din 2001, măsurile Guvernului în acest domeniu au pornit de la premisa politică majoră a continuării şi aprofundării reformei, valorificarea experienţei şi a rezultatelor pozitive obţinute în această sferă, cumulate cu acordarea unei atenţii sporite faţă de aspectele care încă mai ridicau probleme majore de sistem.

Făcând apel la memorie, numai în 2001, deci după un an de eforturi susţinute în acest domeniu, 10.000 de copii au fost dezinstituţionalizaţi, iar în anul 2004 numărul acestora a ajuns la peste 35.000. În acest context, trebuie punctat şi faptul că dezinstituţionalizarea s-a realizat prin plasarea copiilor cu predilecţie în familii de asistenţi maternali sau reintegraţi în familia naturală, dar şi prin darea către adopţie internaţională.

Dar de aici şi până la acuze, de altfel grave, aduse de fostul preşedinte al Parlamentului European, creştin-democratul Jose Maria Gil-Robles, cum că guvernanţii "au permis adopţiile în pachete" pentru a ne integra în NATO şi Uniunea Europeană este cale lungă. Cu surprindere constat că toate acestea vin într-un an electoral, vin pe fondul unei imagini ca şi inexistente a creştin-democraţiei în România şi, culmea, ele sunt susţinute de raportorul pentru ţara noastră al Uniunii Europene - Emma Nicholson, deşi, pe parcursul anului 2001, în urma întâlnirilor dintre Domnia Sa şi autorităţile române, a fost evidenţiat faptul că măsurile care vizează protecţia copilului erau (şi sunt!) în conformitate cu recomandările UE.

Mai trebuie spus că, în baza aceloraşi recomandări, România apelează la instituirea unui moratoriu în ceea ce priveşte adopţiile internaţionale. Astfel, moratoriul a intervenit prin Ordonanţa de urgenţă nr.121/2001 având ca principală cauză numărul de cca 10.000 de hotărâri judecătoreşti de admitere a cazurilor de adopţii internaţionale din perioada 1997 - 2000. Mai este nevoie să ne întrebăm cine guverna atunci?

Ordinea instituţională promovată de Guvernul Năstase şi încurajarea efortului naţional de implicare responsabilă în reglementarea adopţiilor au impus aşadar luarea unor decizii. Astfel, la 22 martie 2001, Comitetul Român pentru Adopţii ia decizia de a abroga sistemul de puncte, îndelung criticat, pe baza cărora se eliberau repartiţiile pentru adopţii. Acesta era sistemul care funcţionase înainte, când organizaţii neguvernamentale de diferite tipuri reuşeau să ia repartiţii pentru adopţii.

A urmat apoi hotărârea din 21 iunie 2001 a Comitetului Român pentru Adopţii, prin care s-a decis suspendarea pe o perioadă de un an a primirii de noi cereri de adopţii internaţionale. Decizia Guvernului a fost însă anulată în justiţie, urmare a acţiunii deschise de una din organizaţiile private care intermedia adopţii, bazată pe o convenţie internaţională care obligă statele părţi inclusiv România să nu închidă definitiv calea adopţiilor internaţionale. Acesta este motivul pentru care, în mod formal, nu avem cum să spunem că România sistează adopţiile internaţionale.

Surprinzător, la începutul anului 2004, Emma Nicholson publică proiectul raportului privind progresele făcute de Bucureşti în vederea integrării, iar printre "bilele negre" punctate nu se face referire nicidecum la adopţiile internaţionale. Apoi, deputatul Arie Oostlander cere suspendarea negocierilor motivând că România nu îndeplineşte criteriile politice, iar raportorul Emma Nicholson se grăbeşte să difuzeze un comunicat prin care acuză Guvernul român de încălcarea Moratoriului asupra adopţiilor internaţionale.

Firesc, ca orice cetăţean responsabil şi demnitar în Parlamentul României, pot să-mi pun întrebarea: cine este deranjat de prezenţa noastră în UE?, apelând, din acest motiv, la jocuri de culise.

Oare era nevoie ca nedreptatea ce i se face României de către creştin-democraţia europeană să fie incriminată de un alt euro-parlamentar, Mike Hancock - membru al Camerei Comunelor din Marea Britanie?

Fără a încerca să trag o concluzie la cele expuse, citez din declaraţia domnului Hancock care, de altfel, spune totul: "membrii legislativului european care doresc amânarea negocierilor, nu cunosc foarte bine realităţile româneşti şi nici progresele pe care România le-a făcut în anumite domenii".

Vă mulţumesc.

Domnul Viorel Hrebenciuc:

Vă mulţumesc.

Are cuvântul domnul Marin Anton, Grupul PNL.

Domnul Marin Anton (din sală):

O depun la secretariat.

Domnul Viorel Hrebenciuc:

O depuneţi. Bun.