|
Doamna Marioara Nistor: Mulţumesc, domnule preşedinte de şedinţă. Stimate colege, Stimaţi colegi, Declaraţia politică de astăzi se intitulează: "Situaţia copiilor instituţionalizaţi". În declaraţia din această săptămână voi aborda o problemă pe care o întâlnim la nivelul comunităţilor şi în privinţa căreia trebuie să găsim soluţii în cel mai scurt timp: situaţia copiilor instituţionalizaţi. Garantarea drepturilor şi libertăţilor copiilor instituţionalizaţi ar trebui să fie o prioritate pentru noi toţi. Deşi în ultimii ani situaţia acestor copii din România s-a mai îmbunătăţit, consider că nu a fost depus efortul necesar pentru a le oferi acestor copii o situaţie mai bună. Numărul copiilor care au nevoie de ajutorul nostru este unul alarmant. La noi în ţară sunt 58.703 copii în sistemul de protecţie specială, alţi 12.754 copii sunt în case şi apartamente de tip familial, 18.815 sunt în asistenţă maternală şi 18.160 sunt în plasament simplu, la rude sau la alte familii. Copiii din centrele de plasament duc continuu o luptă pentru o viaţă care să le ofere şanse la un trai decent, într-o societate capabilă să le împlinească propriile vise. Este imperativ necesar să ne implicăm activ în integrarea acestor copii în cadrul unor familii de asistenţi maternali sau în cadrul unor familii adoptive. Doar dacă punem la punct un sistem care să ofere acest lucru vom putea să spunem că am contribuit la dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestor copii. Instituţiile statului au responsabilitatea ca aceşti copii să conştientizeze drepturile pe care le au în cadrul societăţii, dar, mai ales, dreptul la o familie, la fericire şi copilărie, la o persoană care să le fie aproape şi să le vegheze procesul de integrare fizică şi emoţională în interiorul grupurilor din societate. Dacă v-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă în momentul în care instituţiile care ar trebui să ţină cont de nevoile reale ale minorilor nu inventariază toate soluţiile şi nu prevăd consecinţele groaznice care se pot abate asupra copiilor, vă voi da nişte exemple tragice, care răspund la această întrebare. În ultimele zile, conducerea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj a demarat o anchetă internă, după ce o fată de 13 ani şi un băiat de 19 ani, ambii aflaţi în case de tip familial ale instituţiei, s-au sinucis, situaţie fără precedent în activitatea instituţiei. Cristina, de aproape un an de zile, încerca să trăiască departe de mama care o crescuse 11 ani. Chiar dacă pentru mulţi dintre noi mama reprezintă persoana care ne-a dat viaţă, Cristina vedea o "mamă" în asistentul maternal, Aneta Toma. Relaţia dintre cele două s-a consolidat, cum e normal între o mamă şi o fiică. Pentru Cristina, era "mama", cea care o crescuse de când fusese abandonată. Din raportul asistentului social de la Direcţia de Protecţie a Copilului Dolj rezultă că Aneta Toma ar fi suferit de hepatită virală şi nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a o creşte mai departe pe Cristina. Aşa că s-a decis ca fata să fie luată din familia asistentului maternal şi dusă într-un apartament dintr-un centru al direcţiei. Ulterior, Aneta Toma a demonstrat în instanţă că nu este bolnavă de hepatită, dar a fost mult prea târziu. Cristina se simţea abandonată şi a căzut în depresie. Urmarea este tristă. Fata s-a sinucis. Băiatul, care locuia într-un apartament de tip familial al Protecţiei Copilului Dolj, a ales acelaşi sfârşit tragic. Dacă nici acum instituţiile statului, în acest domeniu, nu conştientizează că aceşti copii nu trebuie să fie ai nimănui şi nu oferă explicaţii privind modul în care adolescenţii erau supravegheaţi şi consiliaţi din punct de vedere psihologic, atunci pot spune tare şi răspicat că aceste instituţii ar putea la fel de bine să fie şi desfiinţate. Ţin să vă reamintesc că aceste cazuri nu sunt primele şi îmi doresc să nu am dreptate, dar, dacă nu vom reacţiona prompt, s-ar putea să nu fie nici ultimele. Tinerii care se confruntă cu aceleaşi circumstanţe, nu aleg sacrificiul suprem, ci luptă pentru integrarea socială, pentru depăşirea obstacolelor sociale. Trebuie să conştientizăm că sunt probleme care le marchează viaţa în mod tragic. Instituţiile statului se comportă ca un mecanism capabil să-i protejeze, dar nu au capacitatea de a le oferi afecţiune. Fac apel la oamenii din aceste structuri şi îi rog, în numele tuturor acestor copii, să conştientizeze că funcţia lor înseamnă, în primul rând, capacitatea de a construi o relaţie umană, care contribuie la clădirea viitorului acestor copii. Interesele minorilor sunt primordiale, trebuie să avem o altă abordare şi să continuăm lupta pentru respectarea drepturilor copiilor. Ei sunt viitorul ţării, sunt bazele societăţii de mâine şi de aceea nu aş putea să mă privesc în oglindă dacă nu aş şti că am făcut tot ce îmi stă în putere să le putem acorda o viaţă mai bună. Vă mulţumesc. Marioara Nistor, deputat UNPR de Brăila.
|