|
Domnul Pavel Horj: Mulţumesc, domnule preşedinte. Declaraţia politică se intitulează "Revizuirea Constituţiei, încotro?" Săptămâna trecută, Guvernul a iniţiat un proiect de modificare a Constituţiei. Prima prevedere propusă impune primului-ministru obligaţia de a se consulta cu şeful statului înainte de a revoca sau de a numi membrii ai Guvernului. Textul rămâne la fel de neclar ca şi cel în vigoare, deoarece nu stabileşte cine ia decizia finală în cazul în care preşedintele şi premierul sunt în dezacord. În lipsa acestei precizări, experienţa a dovedit că ultimul cuvânt îl are preşedintele. În text a fost introdus termenul de "consultare", care înseamnă obligaţia premierului de a cere părerea preşedintelui, dar şi libertatea de nu ţine cont de această opinie. Deci, dacă textul nu stabileşte ce se întâmplă în cazul în care cei doi nu sunt de acord, atunci apare inevitabil "blocajul". O altă favorizare a preşedintelui dedusă din legea fundamentală propusă de Guvern constă în obligaţia impusă Parlamentului de a-l suspenda din funcţie pe şeful statului doar dacă avizul obligatoriu al Curţii Constituţionale este favorabil. Această prevedere este favorabilă preşedintelui deoarece senatorii şi deputaţii vor avea împotriva sa o pârghie de acţiune în minus. Parlamentarii vor fi obligaţi să oprească procedura suspendării dacă judecătorii Curţii Constituţionale dau aviz negativ, în timp ce actuala Constituţie le permite continuarea acţiunii în acest caz. Nu este lămurit ce se întâmplă în situaţia în care Curtea dă aviz favorabil suspendării, dar majoritatea parlamentară (care, de regulă, este susţinătoare a preşedintelui!) respinge prin vot suspendarea. Dacă decizia Curţii este obligatorie pentru parlamentari în cazul în care magistraţii resping suspendarea, atunci tot obligatorie pe principiul simetriei juridice ar trebui să fie şi decizia lor prin care aprobă suspendarea, ceea ce ar presupune în consecinţă ca parlamentarii să nu poată da un vot negativ. Înaintea alegerilor prezidenţiale de anul trecut, Parlamentul l-a respins pe Lucian Croitoru, desemnat pentru postul de premier, apoi a tot amânat învestirea noului candidat propus, Liviu Negoiţă. Noua prevedere stabileşte la zece zile perioada în care Parlamentul trebuie să dea votul de învestitură candidatului propus pentru funcţia de prim-ministru şi echipei sale. În cazul în care Legislativul nu se pronunţă în cele zece zile, atunci candidatul pentru postul de premier se consideră respins. Referitor la modificarea structurii Parlamentului, în România, din punct de vedere istoric, spiritul parlamentului bicameral îşi face apariţia în urma semnării Tratatului de la Paris, la sfarşitul secolului al XIX-lea, care a condus la separarea puterilor în stat, în cadrul căreia puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn şi Adunarea Electivă. Un alt model constituţional românesc este "Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris", conform căruia puterile statului erau încredinţate domnitorului şi Reprezentanţei Naţionale, aceasta din urmă fiind alcătuită din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Constituţia din 1866 conservă principiul bicameralismului, deşi au existat unele voci (amintim pe I.C. Brătianu) care militau pentru unicameralism. În România, în prezent, bicameralismul este apreciat de unii specialişti ca fiind distorsionat şi hibrid din următoarele două motive: pentru a se putea vorbi de un bicameralism clasic este nevoie ca fiecare cameră să aibă atribuţii proprii, precum şi alegerea lor să se realizeze pe baza unor criterii distincte. conform Constituţiei ţării, niciuna din aceste diferenţieri nu sunt respectate. La nivel european, Bulgaria, Croaţia, Ungaria, Portugalia, Finlanda, Danemarca, Suedia, Grecia, Ucraina, Islanda, Serbia, au optat pentru sistemul unicameral. În momentul adoptării Constituţiei din 1991, societatea româneasca a hotărât să nu încredinţeze întreaga putere legislativă unui Parlament format dintr-o singură cameră de teama revenirii la o nouă forma dictatorială. Membrii Adunării Constituante din acel moment au ajuns la concluzia că soluţia optimă este Parlamentul bicameral. România ar trebui sa se îndrepte spre un bicameralism clasic, bine conturat: camere alese după modalităţi diferite, care să beneficieze de atribuţii distincte, criterii diferite de selectare a membrilor celor două camere. Aceasta este viziunea Partidului Naţional Liberal. Referitor la numărul de parlamentari, această prevedere nu priveşte constituţia, ci se încadrează în sfera legilor organice. De altfel, la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, PNL a depus deja cu multe luni în urmă un proiect de lege de reducere a numărului de parlamentari. Revenind la sistemul constituţional românesc, orice analiză arată că defecţiunile acestuia sunt profunde. Preşedintele României, ales direct de către cetăţeni, este legitimat la fel ca şi parlamentarii. Acesta ar trebui să fie moderator între puterile statului, şi nu un preşedinte jucător, ci un arbitru care ar trebui să păstreze echilibrul între puterea executivă, legislativă şi judecătorească. De asemenea, ar trebui să fie cel care reprezintă România pe plan internaţional şi să fie primul magistrat al ţării, cel care are în responsabilitate buna funcţionare a justiţiei. Acesta, însă, se manifestă partinic cu bună ştiinţă, subordonându-şi puterea executivă şi are sorţi mari de izbândă să-şi subordoneze şi legislativul (a se vedea rolul şi rostul "partidei" independenţilor)! Referitor la rezultatul referendumului, potrivit Comisiei de la Veneţia, autorităţile publice (naţionale, regionale şi locale) nu trebuie să influenţeze rezultatul scrutinului printr-o campanie excesivă şi unilaterală. a se vedea cât de imparţial a fost sloganul campaniei preşedinţiei «De ce le este frică, nu scapă»! Problema supusă votului trebuie să fie clară; nu trebuie să inducă în eroare; nu trebuie să sugereze un răspuns; alegătorii trebuie să fie informaţi cu privire la efectele referendumului; autorităţile trebuie să furnizeze o informare obiectivă. Aceasta implică faptul că textul supus referendumului, însoţit de un raport explicativ sau de un material echilibrat aparţinând partizanilor şi adversarilor propunerii, trebuie să fie pus la dispoziţia alegătorilor cu suficient timp înainte, apoi se publică într-un jurnal oficial cu suficient timp înainte de data votării. De asemenea, rezultatele trebuie expediate direct cetăţenilor şi primite de aceştia cu suficient timp înainte de data votării; raportul explicativ trebuie să prezinte, în manieră echilibrată, nu numai punctul de vedere al autorităţilor (executivul şi legislativul) sau al persoanelor care îl împărtăşesc, dar şi punctul de vedere opus. Pentru a sublinia ce poate rezulta în urma unui referendum care nu respectă aceste prevederi, avem la îndemână cazul Braziliei, unde, în 1964, Parlamentul a fost desfiinţat prin plebiscit. Reformele promovate de preşedinţii care au fost la putere între 1930 - 1963 în Brazilia au fost suprimate în 1964, când s-a instaurat dictatura militară, ce a durat până în 1990. Primul preşedinte ales prin vot universal, Collor de Mello, a preluat cea mai mare datorie externă a unui stat din lumea a treia, cu o inflaţie puternică şi grave diferenţe între clasele sociale. Prin reformele democratice promovate după 1990, Brazilia a înregistrat în 2009 al 8-lea p.i.b. din lume. Doamnelor şi domnilor, consider că Parlamentul trebuie să promoveze o dezbatere serioasă privind modificarea Constituţiei, aprobarea Comisiei de revizuire a constituţiei de către camerele reunite, fiind salutară. Mă tem însă că actuala putere condusă de către domnul preşedinte Băsescu şi domnul prim ministru Emil Boc, nu doreşte acest lucru, atâta vreme cât prin manevre politicianiste se urmăreşte ostilizarea opoziţiei şi prin inţiative legislative premature să-l scape de griji pe domnul Preşedinte Băsescu. Vă mulţumesc.
|