Parliamentary debates

Domnul Florin Iordache:

Domnul Adrian Dohotaru.

Se pregăteşte doamna Cristina Dinu.

Domnul Adrian-Octavian Dohotaru:

"Revoluţia furată"

Am mers pe urmele tatălui meu, Octavian Dohotaru, participant la Revoluţia din 1989 şi cameraman, atunci. Căutam imagini din arhive. Nu le-am găsit. Au dispărut, în timp, pierdute, neglijate, unele, furate.

Aşa a dispărut, zic eu, şi memoria noastră. Am avut o revoluţie, dar ea a fost cumva furată.

Văd, inclusiv din Parlament, un furt straniu al Revoluţiei. Este furată nu atât prin lovitura de stat, cum zic unii că s-ar fi întâmplat în 1989, cât prin furtul unei memorii, furtul unei speranţe.

Cum poate fi furată memoria? Dar speranţa? Simplu. Aud, în Parlament, la 30 de ani de la Revoluţie, aceste cuvinte solemne, dar sparte, ca un ritual golit de sens - libertăţi civile, economie de piaţă, stat de drept.

Da, avem libertate, dar este libertatea de a pleca în afara ţării, ca aproape jumătate din forţa de muncă activă din România, pentru că, altfel, ei aveau libertatea de a muri de foame în România.

Da, avem economie de piaţă, dar nu economie socială de piaţă!

Punctul 10 al Proclamaţiei de la Timişoara este chiar mai important decât punctul 8, al Legii lustraţiei. Pentru că democraţia nu se defineşte doar prin anticomunism, cunoscut la noi în varianta sa dură, stalinistă, cât prin extinderea drepturilor şi libertăţilor atât în plan politic, cât şi în plan economic.

Democraţia e dincolo de un vot formal prin care un partid e înlocuit de mai multe partide, dar care au aceeaşi voce, vocea celor din top 1% ca avere, facţiuni care se bat între ele.

Democraţia e, în primul rând, la locul de muncă. Acolo trebuie să luăm decizii, să fim autonomi, nu supuşi.

Ce se cerea la Timişoara, la punctul 10? Foarte important - că: "Acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate".

Ideea aceasta, democratică, de autogestiune a întreprinderii, s-a dus, nu mai există în imaginarul social.

Da, avem, la trei decenii după 1989, stat de drept, dar nu avem drepturi sociale ori drepturi ale naturii. Pentru că înţelegem dreptul într-un sens îngust, individualist, liberal, de secol XIX. Şi asta nu ne pregăteşte decât în mică măsură pentru problemele care macină societatea noastră.

Revoluţia din 1989 - ca să închei - e prilej de reflecţie nu doar asupra trecutului, cât şi asupra vremurilor tulburi care vor urma, în care partidul unic a fost înlocuit de marea finanţă, iar comuniştii de la vârf de o nouă concentrare a puterii de către bancheri, capitalişti şi aliaţii lor statali.

Vom răspunde la aceste noi polarizări, la injustiţia socială, la criza climatică printr-o nouă revoluţie? Va fi o revoluţie care ni se întâmplă, aici, la periferie sau una pe care s-o facem? N-am un răspuns la aceste întrebări.

Dar mai important decât a spune cuvinte bombastice despre Revoluţie e să punem întrebările corecte, gândindu-ne la viitor.

Vă mulţumesc.

Adrian Dohotaru, deputat de Cluj.

Domnul Florin Iordache:

Şi eu vă mulţumesc.