Parliamentary debates

Doamna Daniela Popa:

Din partea Grupului parlamentar al UDMR nu este nimeni înscris.

Din partea Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, domnul deputat Amet Aledin.

Aveţi cuvântul.

Domnul Amet Aledin:

Mulţumesc.

Doamnelor şi domnilor colegi,

Declaraţia mea politică de astăzi se intitulează "Turcia şi problema armeană".

În cursul lunii aprilie, în fiecare an, anumiţi istorici, cei mai mulţi de naţionalitate armeană, dar şi medii de informare, redeschid o temă sensibilă, mai ales din punct de vedere emoţional. Problema armeană continuă să fie, pentru o anumită zonă a cercetării istorice, un subiect de controverse, depăşind, din păcate, limita corectă a obiectivismului.

Ea se subscrie unei problematici generale pentru perioada premergătoare primului război mondial. Interesele politice, în ceea ce priveşte Imperiul Otoman, erau majore, în condiţiile în care Rusia îşi propunea să-şi asigure ieşirea la Marea Mediterană, Franţa să aibă sub control părţi din Anatolia şi Cilicia, iar Anglia să-şi exercite influenţa asupra unor zone, precum Caucazul şi Mosulul, bogate în petrol.

La începutul secolului trecut, armenii reprezentau, în sud-estul Anatoliei, 20% din populaţie. Statistica ne demonstrează că aceştia, în perioada existenţei Imperiului Otoman nu au suferit restricţii, fiind chiar promovaţi în importante funcţii: 22 miniştri, 33 deputaţi, 21 paşale, 7 ambasadori, 11 consuli generali şi 41 mari funcţionari.

Promovarea continuă a ideii aşa-zisului "genocid al turcilor împotriva armenilor", care s-ar fi petrecut în perioada anilor 1915-1917, nu face decât să îndepărteze adevărul istoric, compromisul voit fiind evident. Documente reale, datând din perioada respectivă, preluate şi analizate, recent, de istoricul Kopi Kycyku, oferă o perspectivă obiectivă asupra evenimentelor.

Astfel, în timpul strămutării populaţiei armeneşti din zona Anatoliei de sud-est, a existat, tocmai pentru prevenirea oricărei crime, un regulament pregătit de Talat Paşa, ministru de interne al Imperiului Otoman în perioada 1913-1917, regulament publicat la Londra în anul 1975.

Articolele 22 şi 23 prevedeau pedepse grele pentru cei care ar fi hărţuit convoiul şi femeile. În arhivele britanice a mai fost descoperit un document care conţinea următorul ordin: "În timpul închiderii Comitetelor Armene, orice tip de conflict între armeni şi turci, care se poate transforma într-un masacru, este strict interzis..."

Neexistând dovezi concrete în arhivele britanice şi franceze, care să probeze existenţa aşa-zisului "genocid împotriva armenilor", cercetările au continuat şi în cadrul arhivelor Senatului american.

Acelaşi istoric, Kopi Kycyku, în volumul "Ataturkismul şi Turcia Mileniului Trei", prezintă răspunsul oferit, la 23 iulie 1921, de instituţia respectivă: "Nu există nici un document, printre cele 33.000 de documente din arhiva Senatului, care să probeze genocidul. Cele prezentate sunt documente de mâna a doua, care au fost returnate armenilor, dar care nu au valoare legală."

Biroul Departamentului britanic de investigaţii a oferit un răspuns asemănător. Tribunalul francez, în cazul "Orly 1985", a respins cărţile istoricilor armeni G.Challiand, I.Ternon şi Carzou, considerându-le a fi "de mâna a doua şi, deci, nu au valoare legală".

În volumul citat, "Ataturkismul şi Turcia mileniului trei", sunt prezentate şi alte documente, care demonstrează neexistenţa aşa-zisului "genocid împotriva armenilor". Lucrarea lui William L.Langer "Diplomaţia imperialismului", apărută la Editura "Knopf", New York, 1956, precum şi interviul profesorului Robert Anciaux, de la Televiziunea publică belgiană, din anul 1981, sunt câteva exemple edificatoare.

Promotorii tezei aşa-zisului "genocid împotriva armenilor" se bazează şi pe telegramele publicate de Aram Andonyan, în urma cercetărilor făcute de un colectiv armeano-grec din Istanbul, colectiv din care acesta a făcut parte.

Se afirmă că ar exista 50 de telegrame trimise de Talat Paşa, ministru de interne în acea perioadă, în timpul guvernării Junilor Turci, către Mustafa Abdulhalik, reprezentantul oficial al regiunii Alep. Mesajul acestor telegrame ar fi fost "lichidarea tuturor armenilor din Imperiul Otoman". Alte documente însă mult mai credibile arată că telegrama referitoare la soarta armenilor poartă numărul 84, nu 1181, şi are un alt conţinut: "Se ordonă ca armenii care lucrează la menţinerea şi construcţia Departamentului de Căi Ferate să nu facă obiectul strămutării".

Un fond bogat din arhivele turceşti contrazice teoria aşa-zisului "genocid". În urma studierii tuturor documentelor care se referă la acest subiect, se poate constata că au existat ordine din partea ministrului de interne Talat Paşa, date guvernatorilor din Erzurum, Adana, Bitlis, Diyarbakâr, Sivas şi Trabzon, dorindu-se să se respecte anumite condiţii de siguranţă.

În acest sens, pot fi date ca exemple telegrama nr.423, datată 21 iulie 1915, prin care se cerea "să nu se facă strămutarea armenilor catolici care nu au plecat încă", şi telegrama nr.69, datată 16 noiembrie 1915, prin care se ordona guvernatorilor "să asigure hrană populaţiei armene, să asigure, repede şi uşor, transferul armenilor în locurile în care doresc, să asigure apa, hrana necesară şi alte cerinţe în gările de cale ferată, să informeze asupra situaţiei, dacă nu sunt bani suficienţi...".

Cu siguranţă, în ceea ce priveşte această problemă, cercetările ulterioare trebuie să asigure o viziune generală nouă, corectă, iar acest fapt se poate împlini doar printr-un efort comun al specialiştilor. În egală măsură, sprijinul oferit de organizaţiile internaţionale, care să dea dovadă de nepărtinire, va fi extrem de benefic.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Vă mulţumesc, domnule deputat.