Parliamentary debates

Doamna Tamara-Dorina Ciofu:

"Fiecare societate trebuie să promoveze respectul pentru drepturile şi libertăţile omului!"

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, alături de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, face parte din Carta Drepturilor Omului.

Carta cuprinde o listă amplă de drepturi ale omului, cum ar fi: drepturi personale, civile, politice, economice, sociale, culturale şi dreptul la subzistenţă. Această listă a fost dezvoltată permanent în tratate, declaraţii, convenţii etc., centrate pe reglementarea unor probleme speciale, cum ar fi: genocidul, drepturile politice ale femeii, eliminarea oricărei forme de discriminare a femeii, a discriminării rasiale, interzicerea torturii, drepturile copiilor etc.

În ultima perioadă s-a vorbit foarte mult despre diversele încălcări ale drepturilor omului în penitenciare, în procesele legate de proprietate, precum şi în alte domenii, dar se discută destul de puţin despre dreptul la sănătate.

Dar, în contextul dreptului la sănătate, aş vrea să fac referire astăzi la cei mai vulnerabili dintre noi, copiii şi persoanele cu dizabilităţi. Ca membru al Comisiei pentru drepturile omului, cred că dreptul la sănătate este cu atât mai important şi obligatoriu pentru categoriile vulnerabile, iar Parlamentele şi Guvernele naţionale, împreună cu organizaţiile internaţionale au datoria de a coopera în vederea creării premiselor egalizării şanselor pentru toţi indivizii.

Unul dintre cele mai importante documente care stau la baza maximizării drepturilor copiilor şi persoanelor cu dizabilităţi este Convenţia ONU pentru drepturile copilului, ratificată de România în 1990. Convenţia dedică o secţiune importantă drepturilor copiilor cu dizabilităţi, prin articolele 23, 24 şi 25, care prevăd îngrijirea specială adaptată nevoilor, verificarea periodică a tratamentului medical şi a plasamentul instituţional sau familial.

Consiliul Europei a abordat, în repetate rânduri, problematica monitorizării drepturilor copilului şi a persoanelor cu dizabilităţi, printre care şi dreptul la sănătate. Planul de acţiune al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor şi participarea persoanelor cu handicap la viaţa socială, ameliorarea calităţii vieţii persoanelor cu handicap subliniază chiar nevoia de a trata persoana cu handicap ca o persoană care se poate integra în societate şi se poate implica în viaţa comunităţii, înlocuindu-se astfel viziunea medicală asupra persoanelor cu handicap care doar consumă resursele, fără a produce.

În România, există o serie de organisme instituţionale reglementate printr-un cadru legislativ generos, dar care rămâne perfectibil. La nivelul Parlamentului şi al societăţii civile, se identifică mereu soluţii noi pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii copiilor şi persoanelor cu handicap, ceea ce arată că există un interes crescut pentru acest domeniu.

Comisia pentru drepturile omului, prin subcomisia pentru egalitate de tratament şi nediscriminare pentru monitorizarea şi apărarea drepturilor persoanelor care reclamă situaţii de discriminare sau de încălcare a egalităţii de şanse şi tratament, reprezintă unul dintre mecanismele prin care drepturile copiilor şi persoanelor cu dizabilităţi sunt apărate şi promovate.