Parliamentary debates

Domnul Corneliu-Mugurel Cozmanciuc:

"Senatul României - 150 ani de la înfiinţare. O pledoarie pentru parlamentarism"

Doresc să exprim la rândul meu câteva consideraţii privind sistemul parlamentar românesc, din perspectiva acestui moment aniversar al Senatului. Elementul-cheie de la care pornesc este convingerea că avem nevoie de o întărire a parlamentarismului, a ideii de parlament în sistemul politic românesc, dar şi a instituţiei parlamentare în arhitectura constituţională. Statul modern şi sistemul politic modern sunt totuşi create pornind de la principiile întruchipate de parlamentarism: reprezentare, deliberare, celebrul sistem de checks and balances.

De altfel, această întărire a parlamentarismului este o temă care a fost abordată adesea, mai ales în contextul revizuirii Constituţiei. Convingerea mea este însă că acesta este un demers care se bazează în mod fundamental pe implicarea noastră, a parlamentarilor, în contrapondere cu reformarea structurală a sistemului.

Analizând modul în care s-a poziţionat Parlamentul României în sistemul politic în ultimii 24 de ani şi schimbările survenite pe acest palier, cred că putem observa cu uşurinţă relevanţa voinţei politice şi a eforturilor de profesionalizare a clasei politice, ori de câte ori Parlamentul a reuşit să se impună. Atât echilibrarea balanţei instituţionale în raporturile executiv-legislativ, cât şi configurarea deciziei privind cadrul legislativ şi politicile publice au depins şi vor depinde în mod semnificativ de rolul pe care ni-l vom asuma noi, ca actori politici.

Aceasta este abordarea pe care o am când privesc modul în care instituţia parlamentară românească a evoluat începând cu secolul al XIX-lea şi până în prezent şi, în particular, rolul jucat de Senat. Opţiunea pentru o serie de valori şi principii a dat forţă constituţiilor şi Parlamentului, nu simpla adoptare a unei structuri instituţionale.

Din perspectiva ultimelor dezbateri constituţionale, bicameralismul a fost pus sub semnul întrebării din două motive extrem de importante: diluarea sensului său ca urmare a opţiunii pentru o formă de bicameralism egalitar şi a modului în care actorii politici au întărit această formulă redundantă prin activitatea parlamentară curentă. Da, aceasta poate fi o problemă de mecanism de reprezentare şi de atribuţii, care, în cazul românesc, nu sunt diferenţiate la nivelul celor două Camere. Dar, pe fond, este vorba despre substanţa pe care o acordăm în mod curent calităţii analizelor şi dezbaterilor parlamentare privind cadrul legislativ şi politicile publice.

Regândirea constituţională a instituţiei parlamentare sau chiar la nivel de regulamente este privită prea rar din această perspectivă, a practicii politice. Din acest motiv, ajungem să căutăm soluţii instituţionale care, oricât de bine-venite sau de imperfecte ar fi, se dovedesc ulterior neputincioase în a corecta abordări de factură politică. Acesta este cazul revizuirii din 2003, ale cărei efecte în plan parlamentar sunt greu de catalogat ca fiind doar pozitive. Acesta este şi cazul reformei sistemului electoral uninominal. Şi cred cu toată convingerea că şi discuţia despre avantajele şi dezavantajele bicameralismului, mai exact pledoaria pentru desfiinţarea Senatului, va avea o soartă similară la nivel practic. Problema nu este dacă avem 200 de parlamentari sau o singură Cameră, deşi sunt bine-venite analize şi corecturi pe ambele paliere. Problema este dacă există un nivel suficient de înalt de profesionalizare a clasei politice, a funcţionarilor parlamentari, pentru un proces legislativ şi de policy-making de calitate şi dacă există voinţa politică necesară. Fiind în primul meu mandat ca parlamentar român, permiteţi-mi să mai păstrez vie încrederea că astfel de schimbări încă sunt posibile.

Eficienţa activităţii parlamentare în general, a activităţii noastre ca parlamentari individuali nu derivă doar din arhitectura constituţională. Ea rezidă în schimbări care ţin de modul în care este derulată zilnic munca instituţiei. Am citit Regulamentele parlamentare ale Camerelor şi Regulamentele de organizare internă ale acestora. Ştiţi de câte ori este menţionat conceptul de politici publice, un concept-cheie în luarea deciziei şi în guvernarea modernă? Foarte rar. Nu este o problemă terminologică ceea ce vreau să ilustrez aici, ci este o problemă de viziune asupra muncii noastre şi asupra modului în care instituţia aceasta se plasează în actul de guvernare. Nu gândim în termeni de politici publice.

Am citit aceleaşi documente şi m-am întrebat dacă nu am putea regândi modul în care funcţionează serviciile Camerei Deputaţilor şi Senatului din cadrul Secretariatelor generale pentru a creşte calitatea propunerilor legislative pe care noi le iniţiem sau chiar a controlului parlamentar. În opinia mea, logica instituţională în care sunt organizate aceste servicii favorizează sau, cel puţin, oglindeşte statutul Parlamentului în raport cu Guvernul, fie sufocat de acesta în plan legislativ, fie simplă maşină de vot. Dincolo de provocările cu care se confruntă parlamentarismul de câteva decenii din cauza preeminenţei executivului în elaborarea politicilor publice şi care sunt generate de cauze complexe în directă legătură cu rolul statului în sine, cred că mai sunt multe elemente tehnice, de detaliu, dar care pot face diferenţa în activitatea parlamentară curentă.

Simpla decizie privind sistemul bicameral sau unicameral sau chiar privind reformarea bicameralismului românesc nu poate fi şi nu va fi o soluţie magică pentru o activitate parlamentară mai aproape de opţiunile cetăţenilor şi mai eficientă instituţional.

Nu vreau, în mod evident, să minimizez relevanţa unei astfel de opţiuni sau a unui asemenea demers. Arhitectura constituţională contează. Contează însă tocmai în măsura în care suntem conştienţi de impactul echilibrelor politice asupra guvernării, ca proces, şi asupra rezultatelor acesteia. Din acest punct de vedere, tind să favorizez bicameralismul pentru capacitatea sa de a genera stabilitate politică şi de a oferi şansa unor legi şi politici publice de calitate. Cred că expresia cunoscută din cărţile de istorie privind existenţa unui corp ponderator ilustrează foarte bine rolul unei a doua Camere în acest sens, iar istoria zbuciumată a partidelor şi a guvernelor din România cred că are nevoie de mecanisme instituţionale care să favorizeze echilibrul.

În ceea ce priveşte reprezentarea, nu voi relua argumentele privind oglindirea intereselor comunităţilor locale sau prezenţa unor elite profesionale şi culturale în Camera superioară. Aş menţiona tot un aspect oarecum marginal în dezbaterea curentă, dar asupra căruia am reflectat mai profund în contextul crizei ucrainene. Bicameralismul oferă o mai bună reprezentare a minorităţilor naţionale în parlament, spre deosebire de unicameralism. Gândindu-mă la comunităţile de români din Ucraina, la problemele pe care le-au avut şi le au în privinţa accesului la decizia politică, aş dori ca România să poată avea în continuare un sistem parlamentar cât mai incluziv. În mod curent, când nu există probleme, nu înţelegem valoarea unui astfel de sistem şi putem să fim mai uşor dispuşi să-l relativizăm în numele unor standarde de eficienţă şi celeritate. Însă momentele de tensiune socială şi statală nu se rezolvă în numele eficienţei şi celerităţii, ci îşi găsesc rezolvări fericite doar în numele principiilor cu care am deschis declaraţia mea: reprezentare, deliberare, celebrul sistem de checks and balances.

În încheiere, aş sublinia că intervenţia mea se doreşte a fi o pledoarie pentru parlamentarism şi pentru voinţa politică de a utiliza structura instituţională în beneficiul principiilor pe care parlamentarismul este fondat. Doar în acest mod vom putea onora rolul pe care l-a jucat Senatul României de la înfiinţarea sa, acum 150 de ani, indiferent ce soartă va avea în viitor.