Parliamentary debates

Domnul Claudiu-Vasile Răcuci:

"27 de ani de minciună privind reforma din sistemul de educaţie"

Toate guvernele care s-au succedat, în ultimii 27 ani, la conducerea României, au clamat mincinos faptul că ele fac adevărata reformă din sistemul de educaţie. Aşa se face că după zecile de reforme măreţe, după zecile de experimente făcute asupra pacientului bolnav cronic - denumit "educaţie", pacientul aproape că a murit. Guvernele, profund iresponsabile, indiferent de culoarea lor politică, au compromis atât termenul de reformă, dar au generat şi o profundă neîncredere a pieţei muncii, din ţară şi din străinătate, în generaţiile de absolvenţi care finalizează studiile în şcolile româneşti. Nu cred că este cineva care poate să mă contrazică atunci când spun că diploma de studii a devenit o simplă hârtie fără valoare, care nu mai reflectă prestigiul unei şcoli anume, care nu mai reprezintă barometrul asimilării de cunoştinţe, abilităţi şi competenţe specifice.

De departe cea mai mare lovitură dată sistemului de educaţie a fost cea aplicată de PSD, când a lovit învăţământul profesional direct în moalele capului. Desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii, printr-o singură semnătură a doamnei Andronescu, a creat grave prejudicii nu numai sistemului de învăţământ preuniversitar, ci şi structurii afacerilor şi acoperirii deficitului de forţă de muncă bine calificată cu care se confruntă angajatorii români. Degeaba încearcă PSD acum să dreagă busuiocul, căci răul a fost deja făcut. Degeaba încearcă PSD să justifice şomajul mare, tot mai mare, în rândul tinerilor. Toată vina pentru această situaţie aparţine exclusiv PSD-ului. Dar nu-i problemă, căci toţi copiii demnitarilor PSD fac şcoala în străinătate, cu taxe mari, la care niciun părinte din România nu ar îndrăzni să se gândească măcar pentru copiii lor.

Aşa s-a ajuns la situaţia în care, din disperare, angajatorii au ajuns să întemeieze ei înşişi şcoli profesionale pe banii lor şi pe efortul lor, pentru că guvernele nu sunt capabile şi nici interesate să genereze absolvenţi calificaţi pentru necesităţile economiei româneşti. Aşa s-a ajuns la situaţia gravă în care elevii nici nu se mai gândesc să urmeze cursurile unei facultăţi, iar România a ajuns statul membru cu cei mai puţini absolvenţi de învăţământ superior, cu cea mai puţină forţă de muncă superior calificată. Şi noi continuăm să vindem iluzii, că România se va dezvolta economic sănătos, competitiv în raport cu celelalte economii din lume? Ar trebui să punem capăt acestei minciuni. Fără un sistem de educaţie performant, fără absolvenţi extrem de bine pregătiţi, România nu va fi ţara pe care ne-o dorim cu toţii.

Soluţia la această criză uriaşă a învăţământului românesc nu este una greu de găsit sau încă nedefinită. Ştim cu toţii ceea ce trebuie făcut, mai trebuie însă şi voinţa ca măsurile să fie făcute. Din păcate, eu, personal, nu am constatat încă vreun semn că o astfel de voinţă s-ar fi conturat.

În primul rând, dacă vom continua să ne minţim că alocând de la bugetul de stat mai puţin de 3% din PIB, adică mai puţin de jumătate din cât s-au angajat partidele politice în urmă cu zece ani, semnând Pactul pentru educaţie, nu vom avea niciodată un sistem de învăţământ competitiv! În niciun an din ultimii zece care s-au scurs de la acest angajament comun, educaţia nu a primit niciodată mai mult de 3% din PIB. Poate că nu ştiţi, însă educaţia costă! Chiar dacă o educaţie performantă costă, rezultatele ei compensează tot efortul financiar şi aduce beneficii mult mai mari în raport cu investiţia.

Apoi, sistemul de învăţământ înseamnă în primul rând dascăli. Da. Fără dascăli nu există şcoală! Ori, cu o salarizare la limita salariului minim pe economie, să nu ne facem iluzii că vom păstra în sistemul de educaţie pe cei mai buni dascăli. Ştim cu toţii acest lucru. Avem dascăli excepţionali, care, din păcate, tot mai mulţi, au luat calea străinătăţii şi aduc valoare în şcolile din alte state. Noi nu am fost în stare să-i păstrăm la noi în ţară.

Nu în cele din urmă, investiţia în logistica din educaţie nu trebuie ignorată. Aici mă refer atât la infrastructura şcolară, la şcolile dărăpănate, cu toaleta din spatele şcolii, cât şi la transportul copiilor din mediul rural, de la şi până la şcoală. Mi-aş dori ca guvernanţii să meargă pe jos, zilnic, distanţele pe care încă le parcurg micuţii din învăţământul primar prin unele localităţi din mediul rural, fie din Apuseni, fie din alte zone mai vitrege. Mi-aş dori ca un guvernant să îndure frigul iernii, care pătrunde în cea mai mare parte dintre şcoli. Personal, nu-mi fac iluzii că vreunui guvern îi va păsa de soarta educaţiei româneşti. Dacă i-ar fi păsat, ar fi făcut-o. Speranţa mea rămâne în efortul colectivităţilor locale şi al învăţământului susţinut de angajatori, care pot schimba soarta educaţiei româneşti. Dinspre stat nu mai există nicio speranţă, mai ales dacă la guvernare se află PSD.