Parliamentary debates

Domnul Mihai Niţă:

"Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat"

Aud împrejur oameni care-şi declară senzaţia de greaţă la gândul că aparţin poporului român. Oameni pe care-i cunosc, sau pe care nu-i cunosc, oameni de rând, personalităţi care s-au afirmat în diverse medii profesionale, români plecaţi la muncă în străinătate. Au vârste diferite, educaţie diferită. Unii săraci, nu neapărat cu duhul, alţii care posedă bunuri materiale valoroase.

Pornirea lor este vehementă. Aceşti oameni condamnă neputinţa, răutatea, laşitatea, prostia poporului român. Este dreptul lor firesc la opinie, reacţia lor publică fiind cauzată, uneori, de comportamentul aberant sau abuziv al statului român faţă de ei, faţă de o mare parte din populaţia acestei ţări frumoase, numită România. Se regăsesc printre detractorii poporului român şi persoane care, într-un fel sau altul, au beneficiat de oportunităţile pe care acelaşi stat le-a creat pentru cetăţeni, conform Constituţiei Republicii.

Mă întorc cu sfială în perioada copilăriei mele. Cu sfială, pentru că, pervertit de transformările petrecute în ţara noastră timp de peste o jumătate de secol, de când memoria mi-a fost imprimată cu amintiri, mă simt maculat în mijlocul celor pe care i-am cunoscut la vârsta inocenţei. Parcă n-aş mai avea curajul să-i privesc în ochi. Unii dintre ei, cei mai mulţi, s-au dus de multă vreme în ţărâna lui Dumnezeu. Străbunici, bunici, părinţi, înaintaşii lor, despre care ne povesteau frumos nouă, celor mici pe atunci.

Ne povăţuiau, pregătindu-ne pentru viaţă şi folosind mereu puterea exemplului. Din vocabularul lor simplu, frumos curgător, am reţinut, pentru totdeauna, cuvinte precum: ruşine, cinste, respect, onoare, bună-cuviinţă, sinceritate, milă, pedeapsă, patriotism. Grija lor plină de blândeţe izvora din sufletul curat, din prospeţimea minţii, dintr-o generozitate nesfârşită, de care mi-e dor. Îi venerau pe eroii care s-au jertfit pentru ţară, de-a lungul istoriei, vorbeau cu pioşenie despre străbunii lor, plecaţi în altă lume. Ne istoriseau, uneori cu revoltă, alteori cu resemnare, despre grozăviile prin care trecuseră în volbura istoriei, despre credinţă şi trădare, despre iubire, despre constrângeri şi, rareori, despre osândă. Asta era lumea satului în care am văzut lumina zilei, într-o familie care se bucura de respectul concetăţenilor.

Azi, dacă m-aş întoarce în locul natal, din toţi pe care i-am lăsat în urmă, aş găsi mai multe cruci decât oameni. Eu, personajul de azi, n-aş tulbura, oare, liniştea celor pe care tocmai îi evocam? Îmi bântuie mintea coşmarul petrecut într-o ţară vecină, dezmembrată în urma unui război ciudat şi nedrept, unde cei care fugeau din calea morţii n-au plecat fără să-şi ia cu ei osemintele celor îngropaţi în cimitir, precum şi clopotul de la biserică. Nu cred că o asemenea atitudine ar fi specifică poporului nostru, sau poate mă înşel.

Văd în jurul meu oameni îngreţoşaţi de manifestările patriotice ale unor conaţionali şi zeflemisindu-i pe aceştia cu un aer de suficienţă. Ar putea să le fie lor silă de străbunii care au îngrăşat pământul fertil al ţării? Sau, poate, îi dezgustă apartenenţa la un popor a cărui istorie este presărată cu nume adânc impregnate în cartea de aur, cum ar fi Henri Coandă, Ana Aslan, Regina Maria, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mihai Eminescu? Lista ar putea continua, dar este impresionantă, după mintea mea, şi nu avem suficient spaţiu editorial. Să fie de condamnat Simona Halep când îşi afirmă mândria de a fi româncă şi de a-şi onora ţara pe toate meridianele? Deranjează pe cineva, atât de mult, geniul românesc şi dragostea unor titani ai ştiinţei, culturii şi artelor pentru ţara în care s-au născut? Vorbeam despre acea dragoste care, unora dintre ei, le-a fost mai preţioasă decât propria viaţă. Despre dragostea de patrie, Napoleon Bonaparte zicea că "este cea dintâi religie a omului civilizat".

Mi-e ruşine, oameni buni! E greu de suportat să vezi numele ţării batjocorit de neofiţii democraţiei... originale. O democraţie cosmetizată, în numele căreia străinii şi prozeliţii lor autohtoni îşi împlinesc pofta de lăcomie profanând trupul sfânt al ţării. Mi-e ruşine pentru propria-mi neputinţă, chiar dacă doresc, din toată inima, să văd renăscut şi unit poporul meu bun, în mijlocul căruia m-am născut.