Parliamentary debates

Doamna Monica Maria Iacob Ridzi:

"7 ani de la semnarea Tratatului de aderare a României la UE şi tergiversarea aderării la Spaţiul Schengen"

În data de 25 aprilie se împlinesc şapte ani de la semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Această dată marchează, concomitent, şi momentul de debut al procesului de ratificare, care avea să se finalizeze în decembrie 2006, prin confirmarea dată de Consiliul European de la Burxelles cu privire la aderarea ţării noastre la structura Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 2007.

Prin semnarea Tratatului de aderare, România avea să se alăture statelor europene care împărtăşesc aceleaşi valori centrate pe asigurarea păcii şi prosperităţii în cadrul Uniunii Eeuropene, obligându-se să participe la toate formele de cooperare menite să conducă la aprofundarea integrării şi extinderea dezideratelor europene. Conform Protocoluluiprivind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea României şi a Republicii Bulgaria în Uniunea Europeană, anexat la Tratatul de aderare a României şi Bulgariei, ţara noastră se angaja, printre altele, să întreprindă totalitatea demersurilor necesare în vederea aderării la Spaţiul Schengen (art.4), eliminarea controalelor la nivelul frontierelor interne ale Uniunii Europene fiind unul dintre cele mai importante proiecte europene şi, alături de extinderea zonei euro, unul cu efecte vizibile asupra procesului de integrare europeană.

Implementarea corectă şi integrală a prevederilor acquis-ului Schengen a fost monitorizată şi evaluată succesiv, concluziile misiunilor de evaluare confirmând faptul că România îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de legislaţia care reglementează aderarea la Spaţiul Schengen şi funcţionarea acestuia. Drept pentru care, Parlamentul European a acordat, în luna iunie a anului trecut, un vot majoritar favorabil aderării României, transmiţând astfel şi un mesaj politic de susţinere în vederea aderării. Cu toate acestea, aderarea României la Spaţiul Schengen este tergiversată şi în acest moment de atitudinea discriminatorie a Olandei, o ţară care, în mod paradoxal, s-a făcut cunoscută de-a lungul timpului pentru promovarea ideilor de toleranţă, diversitate şi libertate în cadrul Uniunii Europene. În condiţiile în care raportul de monitorizare a justiţiei, cerut de Olanda pentru a recunoaşte dreptul României de a adera la Spaţiul Schengen, nu este una dintre condiţiile prevăzute iniţial în cadrul Tratatului de aderare, refuzul Olandei de a recunoaşte dreptul României de a fi parte a Spaţiului Schengen evidenţiează o puternică atitudine populistă şi discriminatorie.

Problema aderării României la Spaţiul Schengen se va definitiva cu un răspuns favorabil cel mai probabil, până la sfârşitul acestui an. Însuşi presedintele José Manuel Durăo Barroso a declarat că România poate conta pe presiunile pe care le va exercita Comisia Europeană pentru ca decizia finală privind aderarea ţării noastre să fie luată chiar mai devreme, până în luna septembrie. De asemenea, în urma întâlnirii recente dintre ministrul român de externe şi omologul său olandez, Uri Rosenthal, s-a constatat abordarea unei atitudini constructive din partea Olandei, lucru care dovedeşte faptul că, cel puţin la nivel de Executiv, există dorinţa ca acest blocaj, generat pe nedrept, să fie depăşit.

Însă, deşi problema aderării României la Spaţiul Schengen este o chestiune ce ţine de timp, dificultăţile înregistrate de ţara noastră pe acest palier atrag atenţia asupra unui aspect mult mai grav decat opoziţia radicală a Olandei de a recunoaşte drepturile binemeritate ale unui alt stat, şi anume asupra unei atitudini existente la nivelul unor state membre de a trata selectiv politicile şi acordurile Uniunii Europene. Astfel, acest incident este o bună ocazie, pentru toate statele membre, de a înţelege că Uniunea este o construcţie care nu poate exista decât prin dorinţa de a împărtăşi atât beneficiile, cât şi sacrificiile pe care acest proiect, de unificare a statelor europene într-o structură regională puternică, le presupune.

Tratarea statelor membre ca parteneri egali cu drepturi depline trebuie să redevină un deziderat european. În caz contrar, calea populistă va determina disfuncţiuni majore care vor periclita, în cele din urmă, însăşi existenţa Uniunii Europene.