Parliamentary debates

Domnul Mihai Niţă:

"Limba noastră-i o comoară!"

Ziua internaţională a limbii materne este sărbătorită în fiecare an, la 21 februarie, în toată lumea, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică şi culturală. A fost instituită de UNESCO, în 1999, şi a fost recunoscută de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, în anul 2008.

Cât de importantă este această zi pentru fiecare naţiune, inclusiv pentru naţiunea română? Limba maternă este considerată cel mai puternic instrument de conservare şi dezvoltare a patrimoniului tangibil şi intangibil. Adevăr constatat, limba comună este simbolul sublim, capabil să păstreze unitatea şi identitatea naţională a oricărui popor. În cazul nostru, limba română a contribuit esenţial la păstrarea unităţii etnice în integralitatea teritoriilor locuite de români, chiar dacă graniţele au fluctuat de-a lungul istoriei noastre milenare.

"Limba română este patria mea", zicea, metaforic, Nichita Stănescu. "Ce patrie minunată este această limbă!", mai spunea poetul. Limba maternă este aceea care ne leagă spiritual de înaintaşii noştri, este comoara inefabilă pe care avem datoria s-o lăsăm celor care urmează după noi. După cum frumos versifica poetul basarabean Alex Mateevici, "Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată/Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată."

Particularităţile inconfundabile ale limbii române, una dintre cele mai complexe de pe planetă, cu mecanisme gramaticale dintre cele mai elaborate, a făcut posibil ataşamentul necondiţionat al tuturor celor de acelaşi neam, la valorile ancestrale, de care nu ne putem dezice vreodată, toţi cei care simţim româneşte, toţi cei care tresărim de dor, mai ales atunci când simbolurile româneşti ne surprind pe meleaguri străine. Dorul de ţară este sentimentul mistuitor pe care românii îl trăiesc, poate la cea mai înaltă intensitate emoţională. Însuşi cuvântul "dor", s-a dovedit intraductibil în oricare altă limbă a globului pământesc.

Mai uşor influenţabili din fire sau mai slabi de caracter, unii dintre conaţionalii noştri, în special tineri, nu pun totuşi mare preţ pe limba strămoşească, englezind-o, după norme proprii, începând să vorbească la fel cum scriu în mediile de comunicare digitală. Alţii, după două săptămâni petrecute dincolo de frontiere, nu mai ştiu cum se pronunţă româneşte anumite cuvinte neaoşe. Dar ei sunt puţini, nu pun în pericol dăinuirea graiului nostru naţional, tot aşa cum erau şi aceia care, în urmă cu peste o jumătate de secol, rusificaseră limba română, sau cum, din exces de zel, alţii o latinizaseră în secolul al XIX-lea.

Dacă simţim mândria de a fi români - şi motive avem suficiente - acest sentiment nu-l vom putea exprima vreodată mai bine, decât rostindu-l în limba maternă.