Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului Vekov Karoly şi va urma domnul Ştefan Giuglea. Domnii deputaţi Iosif Armaş, Victor Bercăroiu şi Ion Mocioalcă au depus la secretariat.

Fac din nou apel la concizia intervenţiilor.

Domnul Vekov Karoly:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

"Si vis pacem, para bellum" - de vrei pace, îndepărtează războiul. Dictonul antic este şi azi valabil, inclusiv pentru relaţiile dintre partidul de guvernământ şi UDMR. Fără a dezbate acum raţiunile care au dus la încheierea cvasialianţei, parafată prin semnarea rând pe rând şi mai mulţi ani - ai unor protocoale, ulterior şi la nivelul unor judeţe, ne întrebăm: prin ce fel de management, cum anume ar trebui administrate şi menajate raporturile politice dintre cele două formaţiuni pentru ca ambele, inclusiv baza lor electorală, să fie mulţumite.

Fără doar şi poate că mulţumirea, pe cât posibil reciprocă, s-ar putea realiza, cel puţin pe hârtie, prin respectarea înţelegerilor încheiate, după care există şansa unor noi înţelegeri politice, ca între doi parteneri demni de crezare. Astăzi, România suferă de o lipsă de încredere şi în primul rând din partea alegătorilor. Prin urmare, este nevoie de întărirea imaginii proprii în sens pozitiv. Pentru aceasta, la ora actuală, poate face cel mai mult partidul de guvernământ. Restabilirea încrederii, inclusiv în forţele proprii, constituie o sarcină fundamentală. Situaţia României, sarcinile pe care le are în faţă impun o astfel de atitudine, o astfel de politică.

Starea ţării impune compromisuri, impune alianţe. Pragmatismul este singurul mijloc înţelept care poate da roade. Alianţa PSD cu UDMR a fost o cale, acceptată reciproc de ambele formaţiuni, pentru a scoate ţara la liman. Un scop nobil, asumat de ambele. Căci de ce n-am crede că ambii doresc binele ţării? De ce ne-am îndoi de efectiv bunele lor intenţii? În momentul semnării protocolului ambele au ştiut ce semnează, dar şi ce îşi asumă. Pacta sunt servanda. Şi totuşi deznodământul, ultima sută de metri din istoria protocoalelor se repetă. Rămân câteva puncte "pentru la anu", căci... vin alegerile.

Se ştia acest lucru că vin alegerile, poate şi data, perioada aproximativă în care vor avea loc acestea. (A se vedea programul de guvernare pe anii 2003-2004, în care nici pentru perioada respectivă nu figurează acele puncte nerealizate). Dar surâsul încrezător, speranţa în cuvântul partenerului politic este deasupra unor gânduri nedemne. Degeaba au propus unii că protocolul pe acest an trebuie semnat doar atunci când vor fi împlinite cele prevăzute în protocolul de anul trecut. Optimismul, încrederea - n-aş crede să fi fost nepăsare - a trecut peste punte şi protocolul acestui an. Şi tot mai sunt unii care mai speră sau sunt optimişti, care încă mai dau o şansă de 1% sau poate unul la mie că se vor împlini cele asumate. Că "poate totuşi"... Poate, poate... Căci PSD-ul a semnat o înţelegere, anume persoane au semnat protocolul, care nu-şi pot permite să nu se ţină de cuvânt!

Mesajele din ultimii ani ale primului ministru, adresate cu ocazia momentelor istorice serbate de comunitatea maghiară din România, au dovedit cu prisosinţă o aplecare nuanţată asupra problematicii şi aprecierii acelor momente istorice. S-a remarcat preocuparea vădită şi angajată, care voia să dovedească o sensibilitate în ceea ce priveşte problematica comună, chiar dacă uneori controversată. S-a sperat că există o înţelepciune politică, o înţelepciune care urmăreşte nu numai interese de partid, dar şi liniştea ţării, liniştea atât de necesară construcţiei şi reconstrucţiei. S-a sperat şi am sperat că monumentul celor treisprezece generali, cunoscut ca Statuia Libertăţii, va fi reamplasat, chiar şi într-alt loc. Am sperat că vor fi realizate, în sfârşit, măcar cele două facultăţi, promise şi ele în protocolul cu pricina (anul 2003). Nici una, nici alta, doar un "patinaj lingvistic" de zile mari - vorbe, vorbe...

Să fie la mijloc o acţiune străină de scopurile iniţiale? Într-adevăr, pot fi sesizate preocupări contrare - deloc puţine - alianţei dintre cele două formaţiuni. Pot fi sesizate preocupări contrare - deloc puţine - alianţei dintre cele două formaţiuni. Pot fi sesizate o serie de acţiuni care liniştit pot fi desemnate cu termenul de dezinformare. Mijloace străine de scopurile declarate ale celor doi parteneri. Şi-au atins aceste metode scopul? Oare acestea au dus la schimbarea atitudinii iniţiale, acestea ar explica lipsa voinţei politice de a împlini cele promise, care şi ele erau rezultatul unui compromis?

Este oare doar o întâmplare că una din personalităţile marcante ale partidului declară în gura mare, pe baza licenţei ce i se atribuie poetului, că cei treisprezece generali au fost asasini. De mortibus, nihil sine bene. Da, pe vremuri se cunoştea şi se respecta acest dicton. Mai mult, la fel procedează tratatele internaţionale privind militarii, indiferent de care parte s-ar afla. Chiar Parlamentul României a adoptat recent o lege în acest sens. Numai senatorul în cauză îşi permite să batjocorească morţii, de altfel nevinovaţi, numindu-i asasini. Numai dânsul nu ştie că militarii îşi fac datoria şi pentru acest fapt sunt respectaţi până şi de oponenţii lor. Şi numai acesta nu ştie că dacă eşti aliat, nu-ţi batjocoreşti partenerul politic?

Oare, după astfel de "evenimente", după astfel de neîmpliniri, respectiv manifestări, cum cred unii, şi chiar PSD-ul, că va putea continua alianţa politică de până acum? Sau, poate acum, pe ultima sută de metri, nu mai este nevoie de aliaţi precum..., sau s-or găsi alţii?

Dar dincolo de toate acestea, cum rămâne cu credibilitatea, capitalul politic cel mai de preţ al unei formaţiuni politice? Şi cu o asemenea atitudine, deloc consecventă, ca să folosim un eufemism, ce se va alege de ţara asta?

Vă mulţumesc.