Parliamentary debates

Domnul Varujan Pambuccian:

În ziua de 24 aprilie 1915, 250 de intelectuali armeni erau arestaţi şi întemniţaţi la Istanbul. Niciunul dintre ei nu avea să supravieţuiască. O lună mai târziu, Tripla Antantă protesta împotriva acestui gest, catalogându-l ca o crimă împotriva umanităţii şi a civilizaţiei şi avertizând oficialii Imperiului Otoman de faptul că se fac direct răspunzători de masacrarea armenilor din Istanbul. Era doar primul act al unei tragedii care avea să lovească armenii locuitori ai Imperiului Otoman.

Ceea ce avea să urmeze, depăşea cu mult lucrurile pe care lumea le cunoscuse şi le catalogase drept masacre. Au urmat incendierile a zeci de mii de armeni în Bitlis, Mus şi Sasun, mii de femei şi copii de origine armeană căraţi cu vapoarele în largul Mării Negre şi înecaţi la Trabzon. Una dintre cele mai cutremurătoare pagini din timpul procesului intentat organizatorilor genocidului la Trabzon în 1919 vorbeşte de implicarea medicilor din serviciile publice şi armată în exterminarea copiilor armeni prin injectarea de supradoze de morfină, utilizarea de gaze toxice sau utilizarea de sânge infestat cu febră tifoidă pacienţilor armeni.

Ceea ce avea să fie însă catalogat mai târziu ca genocid este uriaşa deportare acompaniată de masacre a armenilor începută în 29 mai 1915, prin Legea deportării temporare, urmată de Legea exproprierii şi confiscării temporare promulgată de Parlamentul Otoman la 13 septembrie 1915. Marşurile forţate către oraşul sirian Deir ez-Zor au făcut ca tot ceea ce părea a fi temporar în acele legi să devină definitiv, iar deportarea temporară să se transforme în moarte permanentă pentru în jur de un milion de armeni. Preşedintele american Theodore Roosevelt avea să caracterizeze aceste evenimente drept "cea mai mare crimă a războiului".

În anul 1919, sultanul Mehmet al IV-lea a ordonat înfiinţarea unei curţi marţiale care să judece membrii Comitetului Uniunii şi Progresului pentru implicarea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial şi crimele săvârşite din ordinul membrilor comitetului. Procesul a avut loc între 1919 şi 1920. Genocidul împotriva armenilor din imperiu a fost unul dintre subiectele centrale ale procesului şi acesta s-a încheiat cu condamnarea la moarte a conducătorilor cabinetului otoman din perioada războiului.

Cu toate acestea, genocidul împotriva armenilor din timpul Primului Război Mondial, din Imperiul Otoman, nu se bucură încă de recunoaşterea unanimă a comunităţii internaţionale. Până în prezent el este recunoscut şi catalogat ca atare de către: Argentina, Armenia, Belgia, Canada, Chile, Cipru, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Lituania, Liban, Olanda, Polonia, Rusia, Slovacia, Suedia, Uruguay, Vatican şi Venezuela. Lor li se adaugă 43 de state americane şi 9 parlamente regionale din Australia, Brazilia, Canada, Spania şi Ucraina.

Comunitatea armeană din România este, în mare parte, formată din urmaşii supravieţuitorilor genocidului îndreptat împotriva armenilor în Imperiul Otoman la începutul secolului XX. Fiecare familie îşi are propria sa poveste, fiecare are printre înaintaşi martori ai ororilor de atunci şi fiecare îşi are povestea drumului său către primul stat din lume care şi-a deschis porţile refugiaţilor care au supravieţuit masacrelor, România.

Este foarte greu să ne exprimăm prin cuvinte recunoştinţa pentru felul în care am supravieţuit masacrelor şi am primit adăpost în acest loc binecuvântat de Dumnezeu. O facem prin gesturile noastre de zi cu zi. Ceea ce a fost pentru strămoşii noştri un tărâm al speranţei este pentru noi, armenii trăitori azi în România, un tărâm faţă de care avem o îndatorire mai înaltă decât cea a simplei noastre naşteri aici. O îndatorire pe care o transmitem din generaţie în generaţie, cea de a fi deopotrivă armeni şi români, oameni care nu uită că trăiesc pentru că acest loc numit România există.