Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

"Are România un proiect european?"

Săptămâna trecută, am dedicat o sesiune comună celor două camere ale Parlamentului cu ocazia marcării a 15 ani de la aderarea efectivă a României la UE. Inevitabil, o astfel de acţiune nu are cum să fie mai mult decât un moment festiv. Noi avem nevoie de mai mult decât atât, avem nevoie de o analiză sinceră şi profesionistă a stării statutului României ca membră a Uniunii. Analiză pe care nu o mai putem evita şi nici amâna pentru că există sentimentul, în rândul tot mai multor oameni, că acum suntem mai mult în afara Uniunii decât eram în perioada în care ne pregăteam pentru aderare!

De ce? În primul rând, este o deosebire esenţială de metodă. Fără a exagera, aderarea la UE a fost o operă colectivă. Construirea "Consensului de la Snagov", în care preşedintele Ion Iliescu a jucat un rol determinant, nu a fost nici simplă, nici facilă. Dar, cu responsabilitate din partea tuturor actorilor politici, am reuşit să prezentăm partenerilor noştri europeni un proiect solid, viabil şi garanţiile că acest proiect va fi pus în practică. Au urmat negocierile de aderare, şi nu putem uita efortul depus de Guvernul Năstase pentru a încheia la timp negocierile de aderare. Faptul că pe actul de aderare este semnătura altcuiva este doar un amănunt, care ţine de jocul politic din orice ţară democrată. Dacă e să spunem ceva despre acei ani, este de amintit convingerea cu care, proaspăt ales Preşedinte al României, Traian Băsescu propunea renegocierea Tratatului de Aderare.

Acela a fost un moment nefast pentru viitorul european al României, asupra căruia şi-a lăsat amprenta un personaj nefast, fără nimic în comun cu proiectul european al României. Un moment care ar fi trebuit să însemne un nou început pentru România, acela al aderării efective, a fost considerat un capăt de linie, un proiect epuizat. UE a fost doar un pretext pentru acţiuni, unele absurde, de politică internă, un alibi pentru abuzuri şi pentru decizii de politică economică şi socială aberante.

România lipseşte, de 15 ani, din toate discuţiile importante despre viitorul Europei. Dacă întrebi pe cineva care este acum proiectul european al României, poţi fi suspectat cu uşurinţă de naţionalism sau antieuropenism. Românii cred că Europa se reduce la libertatea mersului la cules de căpşuni, de sparanghel şi la "lupta anticorupţie". Nimic despre cultură, educaţie, sănătate, cercetare ştiinţifică, protecţia mediului, dezvoltare durabilă, combaterea sărăciei.

Nu ne foloseşte la nimic ascunderea acestor realităţi. Suntem în UE ca urmare a unui uriaş efort colectiv, solidar, care a avut mari costuri economice şi sociale. Mai vrem să facem un astfel de efort pentru a însemna ceva în noua Europă, sau ne mulţumim cu ce primim de la Bruxelles? Noi nu avem niciun interes? Nicio viziune despre viitor?

Nu este vorba nici despre naţionalism, nici despre suveranism, nici despre altele de acest fel. Este vorba despre bun-simţ! Noi nu putem construi ceva semnificativ nici singuri, dar nici împreună cu alţii? A fi european, ca politician român, se rezumă doar la capacitatea de a te plânge de ceilalţi politicieni la Bruxelles?

Este obligaţia noastră, a tuturor partidelor politice parlamentare, de a construi un nou proiect naţional cu valenţe strategice, de integrare efectivă în UE, un proiect de dezvoltare şi de modernizare, care să justifice prezenţa noastră ca stat membru al UE. Putem face asta, cu condiţia încetării absurdului război româno-român. Totul e să şi vrem aşa ceva. Dar suntem un stat care a eşuat inclusiv în Europa. Nu e doar o constatare, cât o condamnare la moarte a naţiunii române. Asta vrem?