Parliamentary debates

Domnul Ion Călin:

"2014 - Anul Brâncoveanu"

Anul 2014 a fost declarat "Anul Brâncoveanu", ca urmare a contribuţiei majore a domnitorului Constantin Brâncoveanu la istoria şi cultura naţională, precum şi a faptului că în acest an se împlinesc 300 de ani de la martiriul domnitorului şi a fiilor acestuia.

Constantin Brâncoveanu, care a domnit între 1688-1714, era după tată strămoş de neam din familia domnitorului Matei Basarab, iar după mamă nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino. După moartea lui Şerban Cantacuzino, Sfatul ţării (boierii şi dregătorii) l-a ales domn al Ţării Româneşti.

În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit a fi un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi pace, iar cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire.

Domnitorul a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase şi laice, îmbinând armonios în domeniul arhitecturii, pictura murală, sculptura, tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc.

Constantin Brâncoveanu şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi şcolilor din Ţara Românească, dar şi din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala românească din Şcheii Braşovului.

Constantin Brâncoveanu a înfiinţat în anul 1694 în clădirile de la mănăstirea "Sfântul Sava" Academia domnească din Bucureşti, o şcoală superioară ("colegiu public pentru pământeni şi străini") având ca limbă de predare greaca veche. În paralel cu "Academia de la Sfântul Sava", funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonă şi în română. Aşa au fost şcolile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti, care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mănăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino, postelnicul) şi biblioteca mănăstirii Horezu.

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mănăstiri din ţările române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmboviţa şi alta la Mogoşoaia, iar în Bucureşti încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau "Grecesc", demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut şi Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau "Hurezi"), cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena.

Între anii 1710-1711 se declanşează războiul ruso-turc, din care turcii ies învingători. Prin statutul pe care-l avea, Ţara Românească era obligată să participe alături de Imperiul Otoman la acest război. Brâncoveanu evită aceasta şi armata rămâne în expectativă. Văzând aceasta, turcii îl duşmănesc şi învinuindu-l de trădare, sultanul Ahmed al III-lea hotărăşte prinderea şi capturarea domnitorului. După cum spune cronica: "... în Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor mulţime de ostaşi de l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii săi şi ginerii săi şi în jalea tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti, l-au dus la Înalta Poartă la Constantinopol".

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, cu capetele descoperite, îmbrăcaţi doar în cămăşi ponosite şi târând după ei lanţurile grele, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache au fost duşi la locul execuţiei. Condamnaţilor li s-a reamintit că îşi pot cruţa viaţa dacă se dezic de Hristos, atunci domnitorul a spus: "Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru". "Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa".

În opinia lui Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu "a ştiut, în decurs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cezarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu".