Parliamentary debates

Doamna Cristina Trăilă:

Cazul copilului minor din Craiova, luat cu forţa de lângă familia care l-a crescut timp de opt ani, a creat o întreagă dezbatere publică.

În mod categoric, se nasc întrebări cu privire la comportamentul reprezentanţilor autorităţilor publice, la modul de aplicare a legii şi la atribuţiile ce le reveneau. Dar peste toate aceste lucruri ar fi trebuit să primeze, aşa cum invocă toţi de fiecare dată, interesul suprem al minorului.

Acest eveniment regretabil ne-a arătat nu doar incompetenţa celor care ar trebui să se preocupe în mod esenţial de interesul suprem al copilului, ci şi vulnerabilitatea sistemului judiciar, demascând încă o dată incapacitatea instituţiilor statului român de a asigura protecţie minorilor.

Din punct de vedere moral, modul în care a acţionat procurorul de caz este inacceptabil, acesta supunând minorul unor tratamente traumatizante, ce-i pot afecta viaţa atât pe termen scurt, cât şi pe termen mediu şi lung. În calitatea sa de magistrat, procurorul avea obligaţia de a depune toate diligenţele pentru ca interesul copilului să fie respectat, cu atât mai mult cu cât se naşte în mod clar întrebarea cu privire la competenţa ce îi revenea conform legii.

În opinia mea, strict juridic, procurorul de caz a încălcat în mod flagrant dispoziţiile Codului de procedură civilă, în cazul de faţă fiind vorba de executarea unei hotărâri civile!

Codul de procedură civilă prevede că, în ceea ce priveşte executarea în cauzele cu minori, "nu este permis niciunei persoane să bruscheze minorul sau să exercite presiuni asupra lui pentru a se realiza executarea" [Art. 911 alin. (4) NCPC].

Codul de procedura civilă stabileşte clar procedura de urmat în cazul în care minorul refuză executarea, şi anume ca executorul judecătoresc să sesizeze instanţa competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcţie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni.

Ca atare, ce a făcut procurorul? A ignorat legea!

Magistratul, în ciuda faptului că s-a substituit executorului judecătoresc, în baza unui mandat de percheziţie, act care viza colectarea de probe, a tratat minorul ca pe un bun, s-a comportat ca şi cum copilul ar fi fost o probă într-un dosar!

Totodată, acest caz scoate în evidenţă şi ineficienţa Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Deşi am asistat recent la o condamnare răsunătoare tocmai pentru angajările fictive din cadrul DGASPC, acest caz confirmă încă o dată conivenţa frauduloasă din interiorul sistemului, cu implicarea mai mult sau mai puţin tacită a decidentului politic.

Toate aceste vulnerabilităţi ale instituţiilor statului, în principal ale sistemului judiciar, au consecinţe negative grave asupra minorilor aflaţi în astfel de situaţii.

Tocmai de aceea, rezolvarea lor ar trebui să reprezinte o prioritate!

Trebuie să depunem eforturi pentru a modifica într-un mod eficient legislaţia. În primul rând, cercetarea la faţa locului ar trebui să fie obligatorie în toate cazurile cu minori! Este esenţial ca magistratul care ia o decizie cu privire la viaţa unui minor să facă propria analiză, în mod direct, a situaţiei de fapt.

Nu în ultimul rând, fiind vorba despre viaţa minorilor, competenţa ar trebui să aparţină magistraţilor cu experienţă.

În acest sens, cred că rolul nostru de parlamentari este extrem de important, pentru că în mâinile noastre stă viitorul copiilor noştri!