Parliamentary debates

Domnul Ioan Vulpescu:

Conducem astăzi pe ultimul drum pământesc un istoric al lumii noastre, dar care a făcut istorie prin viaţa lui, prin alegerile sale, prin destinul său, dar mai ales prin gândirea sa.

Faptul că de astăzi va trebui să vorbim despre Răzvan Theodorescu la trecut este o durere pe care mulţi dintre românii de azi o trăiesc, dar pe care puţini o înţeleg cu adevărat.

Răzvan Theodorescu a plecat dintre noi. Povestea lui de viaţă nu e doar a unui intelectual ales, care nu a primit niciodată favorul de a fi încadrat într-o elită, ci care a construit standarde ale elitei româneşti după ce a traversat episoade dramatice: a fost exclus în perioada comunistă din universitate, întârziat în cariera didactică, provocat politic. Dar, cu toate acestea, Răzvan Theodorescu a reuşit să creeze o altfel de viaţă pentru lumea intelectuală şi academică: a predat, atunci când a devenit profesor, propriile cercetări realizate în perioada în care fostul regim l-a ţinut departe de catedră, şi a făcut dintr-un accident de viaţă un criteriu de inovaţie. Experienţa de viaţă este unul dintre motivele care îl îndreptăţeau pe Răzvan Theodorescu, aşa cum mi-a mărturisit într-un dialog recent, să-şi scrie memoriile. Pentru că doar oamenii încercaţi de viaţă au un drept moral în a face din biografia lor un exerciţiu de memorie publică. Restul sunt maculaturi vanitoase.

Dintre teoriile lui Răzvan Theodorescu, pentru noi, ca oameni ai unui prezent tulbure, ai unei Românii oscilantă în alegerile şi jocurile ei sociale, respectiv politice, o Românie a căilor divergente în modernizarea şi aşezarea ei europeană, două paradigme rămân fundamentale. Prima este teoria coridoarelor culturale, prin care Răzvan Theodorescu a distins, la baza culturii, un element autohton, străvechi, creştinat local, un element de import (balcanic, bizantin sau occidental) şi un element de edificare, care are fundament religios sau comercial.

De altfel, Răzvan Theodorescu a fost tipul de intelectual care nu doar că a gândit fenomenul culturii ad radices, dar a avut şi proprietatea distincţiilor din acest domeniu. În timp ce în România ultimului secol mulţi au căutat culoare de trecere, de structurat către scaunul puterii, Răzvan Theodorescu a traversat şi a construit coridoarele culturii, şi tocmai de aceea a înţeles atât de bine de ce puterea e mai degrabă balcanică în maniere şi occidentală în parvenirile ei. A doua este teoria mentalităţii tranzacţionale la români, a importurilor structurilor instituţionale, a manierelor de viaţă, a modelor sociale, într-o formă fără fond. Cu această teorie şi-a început discursul de recepţie când a devenit membru al Academiei Române, şi cu ea a cucerit, ca istoric, un public conştient de ce înseamnă, de fapt, sentimentul românesc al fiinţei.

Trebuie spus că Răzvan Theodorescu rămâne unul dintre puţinii intelectuali care nu a tranzacţionat putere, nu a tranzacţionat favoruri, nu a tranzacţionat partizanate. Tocmai de aceea, opera lui e cea care rămâne de neclintit, în faţa unei biografii prin care, ştim bine, viaţa nu a fost întotdeauna blândă. De altfel, ceea ce ştiu de la Răzvan Theodorescu, din prietenia matură cu care m-a privilegiat şi dintr-un mentorat anume în ceea ce priveşte domeniul Culturii, este că în existenţa unui om sunt doar două planuri care contează: cel uman, care depinde în bună măsură şi de relaţia cu ceilalţi, prin care îţi construieşti un timp al tău, actual, şi planul intelectual, al ideilor, al părţii tale de adevăr, care îţi câştigă nemurirea şi care depinde doar de tine. De aceea, Răzvan Theodorescu are locul şi timpul său în cultura noastră.

Închei prin a spune ceva ce ştiu că preţuia: nu e ceva mai autentic în maniera de a descrie viaţa lui, cu toate încercările şi împlinirile ei, decât expresia unui fel de a fi "theodorescian". Dar asta o înţeleg doar cei care, vorba Academicianului Theodorescu, au cunoscut "Istoria văzută de aproape".

Dumnezeu să îl odihnească!