Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Îl invit pe domnul Becsek-Garda Dezideriu. Se pregăteşte domnul Marian Ionescu.

Domnul Becsek-Garda Dezideriu Coloman:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Domnul deputat Ioan Sonea, marţea trecută, de la acest microfon, a vorbit despre istoria regimentelor grănicereşti din zona Năsăudului şi a Bistriţei, dar în special despre dreptul de proprietate al acestor comunităţi asupra celor 54 de munţi numiţi şi "munţi revendicaţi după modificările de frontieră din anul 1768 între Imperiul Habsburgic şi cel Otoman".

De asemenea, s-a mai referit la viaţa economică a celor 44 de comune grănicereşti, cărora, la data de 3 aprilie 1861, li s-au recunoscut fondurile grănicereşti ca proprietate de drept şi de fapt, prin care s-a realizat o relativă independenţă administrativă şi stabilitatea economică a ţinutului.

Autonomia acestui ţinut a fost recunoscută atât de autorităţile maghiare din perioada anilor 1867-1918, cât şi de legile româneşti dintre anii 1918-1948.

Istoria regimentelor grănicereşti secuieşti prezintă multe asemănări cu trecutul regimentelor româneşti. În anul 1768, şi ei erau împroprietăriţi cu aşa-numiţi "munţi revendicaţi". După înăbuşirea Revoluţiei din 1848-1849, drepturile lor asupra acestor ţinuturi erau limitate de către Curtea de la Viena. Drepturile lor asupra ţinuturilor pe care le dobândeau în anul 1768 au fost recunoscute în primii ani ai dualismului austro-ungar, în anul 1869, de către Împăratul Franz Iosif. Prin Decretul Imperial, urmaşii grănicerilor secui au devenit proprietari de drept şi de fapt asupra acestor terenuri cunoscute sub denumirea de Bunurile private din Ciuc.

După 1918, autorităţile româneşti nu le-au recunoscut proprietatea şi, prin Decizia Comitetului Agrar, din 16 februrarie 1923, toată averea Bunurilor private din Ciuc a fost confiscată de către Statul Român. De aici, au început contestările, interpelările parlamentare, precum şi intervenţia Ligii Naţiunilor care, în anul 1932, a impus Statului Român recunoaşterea oficială a acestor proprietăţi.

Parlamentul României a votat în acest sens, iar Regele Carol al II-lea, în anul 1934, a promulgat Legea pentru retrocedarea averilor aparţinând Bunurilor private din Ciuc. O lege asemănătoare a semnat şi Regele Mihai la data de 1 iunie 1946 privind recunoaşterea oficială a acestei comunităţi de averi.

La începutul anului 1998 s-au depus cererile pentru retrocedarea pădurilor şi păşunilor aparţinând bunurilor private din Ciuc. Comisiile locale din Bilbor, Corbu, Teuz, Bicaz-Chei şi Bicaz-Ardelean au refuzat să recunoască dreptul de proprietate asupra pădurilor grănicereşti din Ciuc. Tot aşa, comisia judeţeană a respins această solicitare de pus în termen, pe bază legală.

Dacă s-a recunoscut dreptul la retrocedare în cadrul comunităţilor româneşti din Bistriţa-Năsăud şi Caraş-Severin, atunci, conform Constituţiei, acest drept trebuie să se recunoască şi în cazul Bunurilor private din Ciuc.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Corneliu Ciontu:

Vă mulţumesc.