Parliamentary debates

Domnul Ion Eparu:

"Oamenii fac locurile"

După o atât de lungă perioadă în care am evidenţiat doar aspectele negative la care trebuie să lucrăm pentru a le îndrepta, vreau acum să vă vorbesc despre un fapt care m-a emoţionat într-un mod cu totul aparte.

Aflat săptămâna trecută într-un scurt circuit prin Ardeal, mi-a fost dat să întâlnesc un om de o sensibilitate deosebită, a cărui aplecare către munca de zi cu zi ar putea fi o lecţie pentru mulţi dintre noi. Întâmplător sau nu, toate calităţile lui personale se suprapun cu domeniul căruia i-a dedicat viaţa, el fiind muzeograf la Casa memorială "George Coşbuc" din comuna Coşbuc, în apropiere de oraşul Năsăud.

Sintagma "omul sfinţeşte locul" este o radiografie exactă a acestei situaţii antagonice. Vorbesc despre antagonism între curăţenia desăvârşită care rezonează cu simplitatea şi frumuseţea firească a locurilor, dar contrastează flagrant cu slaba implicare a autorităţilor în conservarea acestei bogăţii culturale. Mă refer la profesionalismul unui om capabil să vorbească 40 de minute nu pentru un grup întreg de vizitatori, ci pentru doi oameni simpli, pe care nu-i cunoştea, eu şi soţia mea, în total contrast cu logistica de care a dispus vreodată (sublimă, dar inexistentă). Vorbesc despre emoţia cu care povesteşte, ca şi cum ar face-o pentru prima dată, despre viaţa marelui poet, oglindită în poeziile pe care le-a scris, în contrapartidă cu praful nemeritat care s-a aşternut absolut nejustificat pentru memoria acestui mare patriot român. Vorbesc, de asemenea, despre anonimatul pios în care se învăluie domnul Sandu Vasile (îmi cer scuze, chiar nu am putut să nu-i menţionez numele, deşi, când, în final, m-am prezentat, mi-a spus, cu un respect atât de sincer încât mi-a amintit definiţia cumva uitată a acestui cuvânt, că nu are nicio importanţă numele lui, e doar un om printre oameni!) cu sonoritatea uneori prea stridentă pe care o întâlnim la diverse evenimente mondene.

Sunt multe aspecte despre care putem vorbi în alb şi negru, însă dacă e să ne întoarcem la zona de gri în care trăim trebuie să spun, cu riscul de a fi redundant, că seva ne-o tragem din tradiţii, din trecutul de care trebuie să avem o mult mai mare grijă decât o facem.

Pentru a vă trezi cumva interesul pentru această zonă minunată, Ardealul nostru, vreau să vă relatez câteva frânturi din povestea tărăgănată cu care m-a emoţionat domnul Sandu Vasile, în timp ce ne arăta, cu veneraţie parcă, obiectele care i-au aparţinut marelui poet George Coşbuc: leagănul, pupitrul şi scaunul de şcolar, pelerina şi pălăria lui, trusa de voiaj, teancurile de manuscrise. Deşi a oglindit sufletul românilor din Ardeal atât de frumos în poezii, semn de mare iubire pentru neamul lui, poetul a murit doar cu câteva luni înainte de 1 Decembrie 1918, pe 9 mai, neapucând să simtă împlinirea celui mai mare vis al său, Marea Unire. Cel mai tragic eveniment din viaţa poetului, pierderea fiului său la vârsta de 20 de ani, într-un accident de automobil, îl izolează şi îl determină să înceteze să mai publice. A fost o mare pierdere pentru literatura românească. Ca tată, înţeleg perfect ce a spus Nicolae Iorga despre acest subiect: "O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide".

Închei acest material izvorât dintr-un preaplin de trăire pur românească repetând că "omul sfinţeşte locul". Dacă fiecare dintre noi ne-am face treaba responsabil, cu dăruire şi modestie, ca domnul Sandu Vasile, poate lucrurile în România ar merge mai repede spre binele pe care ni-l dorim cu toţii.