Parliamentary debates

Domnul Florin Gheorghe:

"Educaţia - prioritatea tuturor, doar în vorbe!"

Vinerea trecută, Institutul Naţional de Statistică a furnizat date noi asupra dinamicii salariale din România. Oricine ar citi aceste cifre ar trebui să aibă un prilej real de bucurie, pentru că, la sfârşitul anului trecut, salariul mediu net pe economie a avansat la 1.866 lei, iar cel brut la 2.582 lei, adică o creştere de peste 6% faţă de anul precedent. Oricine ar fi îndreptăţit să afirme că, atunci când economia creşte şi salariile celor care contribuie la sporul de producţie trebuie să crească şi ele. Dar, oare chiar aşa se şi întâmplă în realitate?

Cunoaştem cu toţii faptul că, în orice economie liberă, sunt sectoare privilegiate, care au contribuţii importante la valoarea adăugată brută, lucru care se vede şi în nivelul salariilor şi acestea sunt uşor de intuit: sectorul bancar, sectorul tutunului, energetic sau în domeniul exploatării resurselor naturale. Pe aceste domenii, saltul salarial nu a fost de 6-7%, ci a mers până la peste 20%. De asemenea, există şi sectoare care au înregistrat scăderi, puţine ce-i drept, dar în topul cărora conduce detaşat educaţia. Da, pentru slujbaşii din educaţie, pentru foştii noştri dascăli sau pentru dascălii copiilor noştri, dinamica salarială a fost negativă (-2,2%)!

Am încercat să găsesc răspunsuri la această situaţie. Aveau dascălii salariile prea mari şi trebuiau ajustate în jos? Nicidecum! Oricine ar urmări grila salarială din educaţie ar observa că un profesor care şi-a dedicat toată viaţa şcolii nu încasează lunar un salariu mai mare decât o casieră la un magazin sau un lucrător necalificat pe şantier. Dacă nu aceasta este cauza... atunci care este? Căci, cu toţii ştim de la televizor că educaţia este "prioritate naţională". Specialiştii de la statistica naţională mi-au spulberat imediat dilema. S-a intrat puţin mai devreme în vacanţă, iar orele suplimentare muncite de dascăli nu se plătesc pentru că "există constrângeri bugetare". Aşadar, în România vacanţa cea mult aşteptată devine ceva de detestat de către dascăli, iar dacă pentru jafurile din banii publici sunt mereu bani, pentru munca suplimentară a dascălilor "nu-s parale", încă de pe vremea regretatului Constantin Tănase.

O naţiune nu are nici cea mai mică şansă la dezvoltare în absenţa unui sistem de educaţie şi cercetare performant, bine finanţat, în care cei care şi-au dedicat viaţa şcolii să nu mai ducă grija zilei de mâine. Personal, nu mai admit din gura niciunui politician demagogia "prioritizării educaţiei naţionale", spusă cu aplomb şi lacrimi în colţul ochiului, deşi şcoala românească a fost mereu văzută ca o povară şi nu ca singura noastră şansă. Voi crede în principiul priorităţii naţionale a educaţiei atunci când dascălii vor fi bine plătiţi, când cei care clădesc destine şi construiesc societatea de mâine nu vor mai fi umiliţi prin salarii mizere, când infrastructura şcolară va chema elevii la ea şi nu îi va speria prin degradare, săli insalubre şi periculoase. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, chiar dacă s-ar fi străduit, clasa politică românească nu ar fi reuşit să umilească şi să vândă mai multe iluzii acestei categorii socio-profesionale din România.

Şi, înainte de a încheia, vă reamintesc recunoştinţa pe care o purta Nicolae Iorga dascălilor săi şi responsabilitatea pe care şi-o asuma: "Ca să fiu eu om, au fost alţii oameni! Ca să fie alţii oameni, trebuie să fiu eu om!". Mi-aş dori să înţelegem cu toţii spusele lui Iorga şi să demonstrăm prin fapte că am înţeles că singura şansă ca poporul român să se dezvolte este prin educaţie. Nu cer să construim o şcoală românească nouă, pentru că o avem! Ceea ce îmi doresc este să dăm educaţiei şansa de a se întoarce pe poziţia de prestigiu şi autoritate socială pe care a avut-o cândva.