Parliamentary debates

Domnul Corneliu Ciontu:

Dau cuvântul domnului Valeriu Tabără, va urma domnul Ştefan Baban. Domnii parlamentari Nini Săpunaru, Mircea Ifrim şi Florin Iordache au depus la secretariat. Insist să ne încadrăm în cele trei minute prevăzute.

Domnul Valeriu Tabără:

Domnule preşedinte,

Declaraţia mea se referă la un material întocmit de către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice şi are ca subiect rolul cercetării publice în agricultură.

În întreaga lume, cercetarea particulară desfăşurată de firme specializate sau în cadrul compartimentelor de cercetare ale unor firme de producţie ocupă un rol tot mai important, datorită capacităţii ei de a reacţiona mai rapid la cerinţele pieţei şi deoarece, în acest fel, capitalul particular reia o parte din cheltuielile bugetare.

Acest fapt este adevărat şi pentru cercetarea agricolă, fiind cunoscute internaţional marile firme de ameliorare şi producere de sămânţă, precum şi compartimentele de cercetare ale companiilor producătoare de pesticide sau maşini agricole.

Cu toate acestea, în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată există instituţii importante de cercetare agricolă publică, finanţate de stat pentru a acoperi domeniile de care cercetarea particulară nu este interesată sau nu este în măsură să le acopere. Aceste domenii acoperă mai ales aspecte de cercetare aplicativă, care nu aduc profit suficient de atrăgător pentru capitalul particular, dar care sunt importante pentru economia naţională.

Apoi, cercetarea strategică pentru asigurarea progreselor de lungă durată şi a recomandării către fermier a unor elemente de tehnologie unde cercetarea de firmă, ca parte direct interesată, nu este în măsură să asigure obiectivitatea necesară.

Un exemplu edificator este cercetarea publică aplicativă care se întâlneşte în SUA unde, deşi există de multă vreme un foarte puternic sector de cercetare particular în ameliorarea şi producerea de sămânţă, implicarea acestuia în crearea de soiuri de grâu este scăzută din cauză că la aceste culturi fermierii nu cumpără sămânţă în fiecare an, astfel că profiturile sunt mai mici. De aceea, în ameliorarea grâului, există o implicare mare a sectorului public, care a produs 60% din soiurile lansate în SUA în secolul al XX-lea, soiurile respective ocupând 90% din suprafaţa cultivată cu grâu în Nebraska, 88% în statul Washington, 64% în North dakota, 62% în statul Kansas şi aşa mai departe.

Aceeaşi situaţie poate fi regăsită şi pentru alte culturi, mai ales în cazul plantelor autogame, ca şi în alte ţări. Progresele viitoare în agricultură depind de cercetările strategice, deschizătoare de noi drumuri.

Având în vedere că aceste cercetări strategice reprezintă investiţii cu valorificare pe termen mai lung, capitalul particular care, cu excepţia firmelor foarte puternice, urmăreşte profitul imediat este rareori dispus să se orienteze către ele.

De aceea, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cercetările fundamentale şi strategice, inclusiv în domeniul agriculturii, se efectuează în instituţii publice. Exemple cunoscute în Europa sunt, IRA în Franţa şi instituţii similare în alte ţări ale Uniunii Europene.

În sfârşit, există o puternică implicare a cercetării publice în recomandarea către fermieri a noutăţilor în tehnologia agricolă. Astfel, de exemplu, în majoritatea ţărilor cu agricultură avansată, recomandarea celor mai potrivite soiuri şi hibrizi nu este lăsată pe seama reclamei pe care fiecare firmă o face la propriile creaţii, ce este făcută în instituţiile publice de cercetare, care pot să asigure imparţialitatea.

Statul îşi îndeplineşte astfel misiunea de protejare a intereselor fermierilor. acelaşi lucru se constată şi în cazul altor măsuri tehnologice, cum sunt cele de protecţie a plantelor.

Situaţia actuală a agriculturii în România impune o prezenţă şi mai substanţială a cercetării publice pentru impulsionarea competitivităţii agriculturii româneşti la nivel european şi global.

În primul rând, cercetarea agricolă particulară este încă puţin prezentă în România şi până la dezvoltarea ei este nevoie să se asigure continuitatea fluxului de rezultate ştiinţifice, soiuri, elemente tehnologice.

În ameliorare, firmele particulare existente au ales calea importului de soiuri create în alte condiţii, adesea neadaptate condiţiilor din România şi cu foarte puţine excepţii nu desfăşoară programe de cercetare în condiţii specifice diferitelor zone ale ţării.

Evident, aceste firme nu se implică nici în cercetări strategice, care să asigure progresul în perspectivă, pentru condiţiile specifice climatice ale României. Dacă se va conta exclusiv pe rezultatele cercetărilor efectuate în alte ţări, pentru fundamentarea progresului tehnic-ştiinţific al agriculturii noastre, România va rămâne în permanenţă în urma ţărilor cu care trebuie să fie competitivă.

Elaborarea recomandărilor pentru fermieri de către instituţiile publice imparţiale este şi mai importantă pentru ţara noastră, unde mulţi agricultori nu au încă pregătirea şi experienţa necesară pentru a selecta informaţiile furnizate de comercianţi. Experienţa ultimilor ani a dovedit de exemplu că recomandările privind măsurile de protecţie a plantelor nu pot fi lăsate în seama firmelor importatoare care comercializează pesticide. Unele firme implicate în comercializarea de pesticide au declanşat în câteva rânduri alarme false privind dezvoltarea unor boli sau dăunători doar pentru a-şi vinde produsele şi a realiza profituri pe seama fermierilor care au cheltuit sume mari pentru tratamente care nu erau necesare. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi cu alte verigi tehnologice.

Pe de altă parte, având în vedere nivelul de pregătire actual al multora din micii fermieri şi dificultatea realizării unui nivel competitiv al agriculturii româneşti, statul trebuie să stimuleze introducerea în agricultură a noutăţilor tehnice, capabile să contribuie la progresul agriculturii noastre. Asemenea noutăţi tehnice pot să fie puse la dispoziţie de firme particulare, dar adesea la preţuri care le fac inaccesibile pentru mulţi agricultori. Numai cercetarea publică poate să furnizeze noutăţi tehnice accesibile tuturor. Având în vedere experienţa statelor avansate şi ţinând seama de situaţia actuală specifică agriculturii noastre, se poate conchide că cercetarea publică din domeniul agriculturii are o misiune importantă, care nu poate fi preluată decât parţial şi în timp de către cercetarea particulară.

Treptat, instituţiile publice de cercetare vor putea constitui nuclee în jurul cărora să se formeze parteneriate public-privat care să îmbine avantajele celor două sisteme de organizare şi funcţionare.

Vă mulţumesc.