Parliamentary debates

Doamna Marioara Nistor:

"Câinii ucigaşi şi amatorismul politic postdecembrist"

De 23 de ani, societatea românească se mândreşte cu o nouă invenţie: încă o clasă socială, clasa politică! Nimic mai nociv şi mai nesăbuit decât o clasă sub formă de castă închisă, mai presus de lege, de principii, de valori, cu idei dominate de dispreţ şi nepăsare. Consider că politicienii nu sunt o clasă socială, sunt reprezentanţii unei comunităţi şi trebuie să respecte voinţa, drepturile şi interesele acestei comunităţi.

Personal, am intrat în politică nu pentru a face parte dintr-o clasă, dintr-o castă, ci pentru a fi vocea celor 7.000 de voturi primite la alegerile parlamentare din decembrie 2012. Pe cale de consecinţă, astăzi voi fi vocea care spune că statul român, statul de drept a ajuns în mod paradoxal şi poate hidos să reprezinte mai degrabă milioane de câini de pe străzi, şi nu oamenii, dacă a ajuns să aloce lunar aproximativ 300 lei/cap de câine pentru întreţinere şi doar 42 de lei lunar pentru un copil.

Art.22 din Constituţia României garantează: "(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant". La art.34, se arată: "(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice", iar art. 35 susţine că "(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic".

Se spune că o Biblie tocită arată că omul este hrănit sufleteşte! Constituţia noastră are paginile lucioase, noi, parcă nedezlipite din tipografie, tocmai pentru că reprezentanţii statului, guvernanţii noştri politici, nu fac decât să jure pe ea şi nimic mai mult, nimic în plus. Astfel s-a ajuns în situaţia dramatică din România anului 2013, în care un suflet nevinovat de nici patru ani este devorat de câinii vagabonzi şi flămânzi, iar autorităţile nu au capacitatea managerială şi administrativă de a lua deciziile imediate care se impun. Ei varsă lacrimi "amare", menite să impresioneze publicul telenovelist, dar câinii sunt în continuare pe străzi, gata-gata să mai curme unul sau mai multe suflete nevinovate...

Cât să mai permitem ca amatorismul politic să guverneze România în mod josnic? Cât să mai permitem ca tavanele şcolilor să cadă peste copii, ca profesorii să fie luaţi în derâdere pentru rezultatele de la evaluările naţionale, când ei câştigă într-o lună cât un pahar din cea mai proastă şampanie din Bamboo, cât să mai trecem indiferenţi pe lângă medicii care operează cu un instrumentar ce trebuia casat de mult?... Cât să mai privim nepăsători la cei care vând pe nimic resursele ţării, infrastructura, la şmecherii care "sifonează" banii de autostrăzi, care se vaită şi imploră în genunchi să se vândă Roşia Montană tot pe nimic? Ne-am întrebat: oare câţi români au rămas fără suflet, care le-a murit definitiv în urma disponibilizărilor masive şi fără noimă? Se întreabă cineva de ce trebuia să moară cineva, un copil nevinovat, pentru ca responsabilii ţării şi ai comunităţilor să fie determinaţi să ia măsurile minime, de bun-simţ, pentru protecţia celor care i-au ales? Şi uite că măsurile se lasă încă aşteptate, chiar şi în cel de-al 12-lea ceas... Aceeaşi vinovaţi o dau acum la întors, storc lacrimi în faţa camerelor de televiziune şi se fac că nu au soluţii, deşi cea mai la-ndemână dintre ele, demisia, nu le face cu ochiul...

Nu sunt un om insensibil, nu sunt un om care nu respectă natura, dar sunt un om care-şi asumă, indirect, greşeala comună de a lăsa bietele animale în stradă, ale nimănui. Acest lucru nu înseamnă însă că trebuie să persistăm într-o greşeala veche de 23 de ani şi să privim nonşalant cum oraşele şi satele noastre sunt decimate de câinii sălbăticiţi. S-au făcut campanii de adopţii, cu rezultate mai bune sau mai puţin bune, şi felicit pe cei care şi-au luat acasă un animal de companie, oamenii comportându-se ca bunul samaritean. Dar ce facem cu restul de zeci de mii de câini, oameni buni, îi lăsăm pe străzi, în condiţiile în care adăposturile sunt arhipline, sau mai ales pentru că perpetuarea acestei stări de fapt a devenit o afacere extrem de profitabilă pentru mulţi??!!

În concluzie, consider că nu avem nevoie de nici un fel de referendum. Ne lipseşte pur şi simplu o decizie fermă: exterminarea câinilor care nu îşi găsesc stăpân. Aceasta ar fi decizia corectă, atât pentru asigurarea sănătăţii şi igienei publice, cât şi, mai ales, pentru viitorul naţiei noastre. În condiţiile în care oricum România stă prost la capitolul natalitate, cred că stă în puterea noastră, a parlamentarilor, să emitem repede o lege bună şi corectă în acest sens. Iar după ce vor rezolva problema câinilor maidanezi şi ucigaşi de copii, poate guvernanţii se vor decide să majoreze şi alocaţia copiilor, acum de doar 42 de lei, şi poate vor lua şi alte măsuri în folosul românilor, pentru a justifica votul popular masiv care i-a propulsat la putere. Până acum, degeaba!