Parliamentary debates

Domnul Dorel Covaci:

"Principiile descentralizării serviciilor publice şi apropierii justiţiei de cetăţean - în pericol!"

Începând cu data de 31 ianuarie a.c., se află în dezbatere publică un proiect de lege privind desfiinţarea, de la 1 iunie 2014, a 30 de instanţe judecătoreşti, împreună cu parchetele de pe lângă acestea. Între motivele invocate se numără recomandările Comisiei Europene privind continuarea reformelor monitorizate în cadrul MCV, referitoare, cu precădere, la necesitatea restructurării instanţelor şi parchetelor, rapoartele anuale elaborate de CSM privind activitatea instanţelor şi parchetelor, precum şi necesitatea alinierii la noile prevederi legislative, odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri.

Iniţiatorii proiectului de lege apreciază că măsurile adoptate prin Legea nr.148/2011, privind desfiinţarea a 12 instanţe şi parchetele de pe lângă acestea au fost insuficiente.

Referitor la această problemă, consider că recomandările Comisiei Europene nu trebuie aplicate în abstract, fără o adaptare la realităţile noastre socioeconomice, fără o raportare la circumstanţele concrete şi specifice în care funcţionează instanţele din România, cu un volum de activitate, în general, mult mai mare decât cel al instanţelor din străinătate. Dacă vorbim despre reformă, de necesitatea restructurării, aceasta trebuie abordată în aşa fel încât măsurile implementate să ducă la eficientizare, la creşterea calităţii actului de justiţie, în favoarea cetăţeanului. Or, prin aceste măsuri, aplicate fără studii preliminare de impact socioeconomic şi financiar (asupra bugetelor locale, care se susţin în proporţie masivă - aproape 50% - din taxele judiciare şi extrajudiciare de timbru), nu se împlineşte decât premisa îndepărtării justiţiei de cetăţean şi certe dezechilibre la nivel de surse de finanţare locală. În plus, acest trend al desfiinţării instanţelor mici va conduce negreşit la dispariţia raţiunii pentru care au fost înfiinţate, şi anume asigurarea standardelor de echitate, accesibilitate a actului de justiţie şi, important, descentralizarea serviciilor publice, un principiu la mare modă, dar pe care, din păcate, îl ignorăm cu uşurinţă.

În vremuri de tristă amintire, Guvernul Boc a fost cel care s-a dovedit adept, doar la nivel declarativ, al descentralizării, incapabil fiind să găsească soluţii reale de stabilizare a economiei. Prizonier al unor decizii pe care le numim cu îngăduinţă cel puţin eronate, a promovat o serie de acte normative care vizau, în realitate, centralizarea excesivă: desfiinţarea şcolilor, spitalelor, a judecătoriilor etc.

Îmi doresc ca pe viitor niciun Executiv să nu mai recurgă la astfel de măsuri şi strategii de reformă haotică, care s-au dovedit deja dezastruoase pentru România. Trecutul să ne fie lecţia prezentului!

Concret, voi enumera câteva argumente, care demonstrează justeţea poziţiei mele, dar şi inconsistenţa şi lipsa de oportunitate a acestui demers al administraţiei centrale, de desfiinţare a instanţelor de judecată.

Criteriul volumului de activitate, exprimat în numărul relativ mic de dosare, nu trebuie absolutizat şi nu se poate considera, de unul singur, sugestiv şi decisiv pentru luarea unei măsuri radicale, cum ar fi aceea de desfiinţare a instanţelor. Oricât de obiectivă şi edificatoare ar părea, la un moment dat, analiza cifrelor şi a procentelor, ea nu surprinde întotdeauna esenţa lucrurilor sau cauza reală a fenomenului. Criteriul volumului de activitate (numărul minim de cauze soluţionate pe an) nu poate fi apreciat decât prin corelare cu alţi indicatori esenţiali: încărcătura pe judecător şi numărul de judecători raportat la numărul de locuitori din circumscripţie.

Din acest punct de vedere, trebuie să ţinem cont de faptul că zonele deservite sunt preponderent rurale, slab industrializate, cu o populaţie cu posibilităţi materiale reduse, astfel încât accesul la justiţie este, de multe ori, considerat un lux. Taxele de timbru, într-un trend de creştere continuă, determină adâncirea decalajului între zonele rurale şi urbane sub aspectul accesului la justiţie. Costurile enorme cu taxele, expertizele şi reprezentarea în instanţă explică cu uşurinţă reticenţa justiţiabililor de a se adresa organelor competente pentru soluţionarea cauzelor, fapt ce influenţează neîndoielnic numărul de dosare ce se află pe rolul instanţei de judecată. Odată ce s-a considerat oportun şi s-a procedat la sporirea taxelor judiciare de timbru, trebuie să se asume şi consecinţa directă şi previzibilă a acestui demers, anume diminuarea numărului de cauze. Ar fi nedrept ca justiţiabilii din aceste zone să fie supuşi unei duble constrângeri: una de natură pecuniară şi una de natura limitării accesului la aceste servicii de interes public.

Criteriul costurilor ridicate de funcţionare a instituţiilor, raportate la volumul de activitate, este cel puţin discutabil, întrucât se pot considera măsuri uşor aplicabile pentru eficientizarea instituţiilor, în urma unei analize de detaliu cost-beneficiu.

Desfiinţarea judecătoriilor şi parchetelor ar crea cetăţenilor numeroase dificultăţi de transport, cheltuieli suplimentare adiacente, pierdere inutilă de timp, amânarea rezolvării problemelor, neîncredere în autorităţi, tensiuni şi alte neajunsuri. Competenţele acestor instituţii se întind pe raze de ordinul sutelor, chiar miilor de kilometri pătraţi, cu populaţii de zeci de mii de locuitori. Distanţa dintre aceste localităţi şi cea mai apropiată instanţă din judeţ este, de cele mai multe ori, exagerat de mare, iar legăturile de transport sunt departe de a fi simplu de abordat (distanţe de până la 100 km între localităţile deservite şi instanţa judecătorească în funcţiune).

Pe de altă parte, măsura preconizată ridică serioase probleme şi personalului care deserveşte aceste instituţii, o parte din acesta urmând a fi, în cel mai bun caz, relocat, sub aspectul locului de muncă. Aceasta implică schimbări majore în viaţa acestora, care se vor repercuta, cu certitudine, asupra capacităţii de muncă şi, implicit, asupra calităţii actului de justiţie, în general.

Multe dintre instanţele vizate funcţionează în imobile aflate în proprietatea Ministerului Justiţiei, negenerându-se astfel cheltuieli suplimentare cu spaţiile închiriate.

Aceste măsuri vor încărca nejustificat rolul şi volumul de activitate deja foarte ridicat al judecătoriilor mari, care, multe dintre ele, dispun, pentru actualele cerinţe, de spaţii şi dotări materiale insuficiente sau improprii. În aceste condiţii, nu mai poate fi vorba de justiţie de calitate.

În sfârşit, considerăm că cea mai simplă, oportună şi eficientă soluţie de rezolvare a problemei, implicit de înlăturare a neajunsurilor mai sus menţionate, fie singură, fie corelată cu alte măsuri adiacente, constă în modificarea ariei de competenţă a instanţelor judecătoreşti, arondarea unor localităţi judecătoriilor vizate spre desfiinţare. Această măsură ar duce la o mai bună împărţire a cauzelor pe judecătorii şi ar putea degreva activitatea instanţelor mari deja supraaglomerate. Totodată, demersul de raţionalizare a instanţelor trebuie să aibă în vedere impactul asupra celorlalte instanţe, asupra personalului instanţelor desfiinţate, asupra populaţiei, precum şi cel bugetar.

În esenţă, orice soluţie de rezolvare este preferabilă aceleia a desfiinţării instanţelor, inclusiv, în ultimă variantă, posibilitatea înfiinţării unor sedii secundare cu activitate permanentă, conform Legii nr.304/2004, cu modificările şi completărilor ulterioare.