Parliamentary debates

Domnul Lucian Augustin Bolcaş:

Vă rog, domnule Baban, luaţi cuvântul. (Rumoare, vociferări) Am luat act, domnule deputat. Vă rog să nu tulburaţi lucrările!

Vă rog.

Domnul Ştefan Baban:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

"Obiceiuri vechi la timpurile prezente"

A început un nou an universitar, prilej de bucurie şi emoţii pentru boboci, de revedere şi reîntâlnire pentru cei vechi, dar şi prilej de enervări, lacrimi şi ... daruri mai mult sau mai puţin voalate, pentru a reuşi să capeţi un loc de cazare. An nou universitar ... metehne vechi de 15 ani.

La fiecare an electoral, clasa politică promite foarte multe pentru învăţământul preuniversitar şi universitar. Dar în momentul când cei ce sunt declaraţi câştigători trebuie să-şi pună în aplicare, în realitatea zilnică, platformele electorale, atunci tragedia se tansferă către populaţie, indiferent de condiţia socială şi de vârstă.

An de an, studenţii, tinerii acestei ţări speră că va fi mai bine. Speranţa începe din timpul liceului, dar moare repede, pentru că văd cum părinţii continuă să facă eforturi materiale, uneori supraomeneşti pentru a le plăti meditaţiile şi a asigura astfel baza necesară de a reuşi în viaţă. Ajung studenţi, se bucură o vară şi, deodată, află că înainte de a începe cursurile trebuie să se cazeze ... Unde?

După 1989, numărul locurilor scoase la admitere de către fiecare facultate s-a dublat sau chiar triplat. Dar, după câştigarea autonomiei universitare, nimeni nu s-a gândit că ar fi cazul să se mai construiască şi cămine pentru studenţii anilor 1990-2000. Din ce în ce mai mult, cu fiecare an, atât părinţii cât şi copiii întâmpină grave probleme în ceea ce priveşte cazarea în cămin, dar şi locuirea pe parcursul unui an.

Începutul îl face obţinerea unui loc de cazare. An de an, administratorii de cămine şi chiar unii studenţi din staff-ul organismelor alese, repartizează locurile de cazare mai mult declarativ decât faptic. Pentru că cei care sunt implicaţi în acest proces află cu stupoare că trebuie să plătească o sumă destul de consistentă, dacă vor să rămână în camerele respective, sau dacă vor să obţină o cameră.

Paralelismul s-ar putea face cu politica românească. Preţul este fie în euro, fie într-o atenţie destul de consistentă, dar studentul este bucuros că a plătit acum şi va economisi un an întreg, pentru că, raportat la chiria locuinţelor din centrele universitare, acest "cadou" este mic şi neînsemnat. Negocierile la colţul străzii pentru vânzarea-cumpărarea unui loc în cămine au devenit banale, dar şi o mică avere pentru cei ce ştiu ce se caută.

Apoi, dau ochii cu camera în care vor locui. Dezastrul este un cuvânt frumos faţă de ceea ce-i aşteaptă. Şi asta este valabil în majoritatea căminelor studenţeşti din ţară, pentru că în foarte puţine dintre ele s-a investit. Nu e de mirare groaza părinţilor, dar mai ales a bobocilor, care realizează în ce condiţii subumane vor trebui să trăiască, să locuiască, să înveţe. Grupurile sociale şi celelalte dotări valabile pentru o ţară civilizată sunt şi ele la pământ sau lipsesc cu desăvârşire. Deci, peisajul este devastator.

În fiecare an, Ministerul Educaţiei şi Cercetării recunoaşte că este depăşit de situaţie. Dă vina pe autonomia universitară, precum şi pe sărăcia din această ţară. Dar tot ministerul este cel care aprobă cifrele de şcolarizare în învăţământul universitar şi poate condiţiona universităţile să modernizeze sau chiar să construiască şi cămine decente. Nu poţi avea pretenţia că ai îndeplinit toate condiţiile Uniunii Europene din punctul de vedere al nivelului de pregătire şcolară, dar ai campusuri universitare din secolul trecut. Ce se face cu taxele percepute pentru reexaminări, pentru studiile postunivrsitare şi masterate? Pentru că studenţii absolvenţi sau doritorii să urmeze şi alte forme de învăţământ folosesc aceeaşi bază tehnico-materială. Sau poate că situaţia aceasta convine şi ministerului şi centrelor universitare, în special celor care au în mână în fiecare an cazarea a mii şi mii de studenţi.

O înţelegere tacită din care perdanţi ies cei care doresc să-şi desăvârşească studiile şi familiile lor. Iar îndemnul domnului Preşedinte Băsescu de a nu mai da şpagă reprezintă propria condamnare la moarte a celor ce au nevoie de un loc la cămin, pentru a încerca să reuşească în viaţă.

În aceste condiţii, este de înţeles că nu poţi înlătura efectul, dacă păstrezi cauza. În ceea ce priveşte învăţământul românesc, indiferent de nivelul de care discutăm, în afară de vizite, deschideri oficiale şi discursuri bombastice, nimeni nu doreşte să înlăture cauza.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Lucian Augustin Bolcaş:

Vă mulţumesc, domnule deputat.