Parliamentary debates

Domnul Andrei-Valentin Sava:

"Soluţiile la criza francului elveţian se regăsesc într-o mai bună colaborare a tuturor părţilor implicate"

Bine v-am regăsit în această nouă sesiune parlamentară. Ne aşteaptă o agendă încărcată, dar cu iniţiative binevenite. Prima mea intervenţie din acest an este referitoare la criza francului elveţian.

După cum bine ştim cu toţii, criza francului elveţian a apărut ca o consecinţă a deciziei Băncii Centrale a Elveţiei de a renunţa la plafonul minim de 1,2 franci/euro. Aceasta a dus la aprecierea record a monedei elveţiene faţă de monedele ţărilor europene. Prin urmare, criza francului afectează puternic ţările europene. În ce priveşte situaţia concretă din România, francul elveţian a crescut în două zile de la 3.64 lei pe 14 ianuarie la cursul record de 4.72 lei în 16 ianuarie. Pentru românii cu credite în franci elveţieni, o rată de 500 de franci s-a majorat în numai două zile cu aproximativ 340 de lei. Nu sunt puţini cei afectaţi de acest şoc. Astfel, avem 75.412 de persoane fizice cu credite în franci elveţieni şi care însumează un sold de 8.12 miliarde de lei. În total, finanţările în franci elveţieni reprezintă 4,5% din soldul total al împrumuturilor din sistemul bancar din România. Dintre acestea, 3,8% sunt contractate de populaţie şi 0,7% de firme.

Având în vedere amploarea acestor credite, se impune plasarea soluţiilor legislative pentru această criză pe primele locuri pe ordinea de zi. Dacă depăşim nivelul macrostatistic, observăm că, deşi printre debitori se află suficiente persoane cu venituri ridicate care îşi permit rambursarea, totuşi, gradul de îndatorare este mai mare în rândul populaţiei cu nivel scăzut. Aproximativ 50% din debitorii creditelor în franci elveţieni au venituri nete lunare sub 1500 lei. Pentru aceştia, criza francului reprezintă o lovitură greu de suportat deoarece le pune în pericol subzistenţa. Dacă am face asemănarea cu un seism, am putea spune că ei sunt cei mai aproape de epicentru şi cei mai expuşi.

Pentru a putea veni cu soluţii, avem nevoie de o deschidere reală la dialog şi o mai bună colaborare a actorilor implicaţi: forul legislativ, aparatul guvernamental, BNR, bănci şi clienţi. Este vorba de o tratare cu maximă responsabilitate a situaţiei de către fiecare parte şi o asumare corespunzătoare a riscurilor. Oricât de gravă este situaţia, nu trebuie să cădem în capcana unor măsuri radicale, de tipul intervenţiei statului prin impunerea conversiei în lei la un anumit curs, fără ca băncile să agreeze acest lucru. O astfel de măsură a costat Ungaria nu mai puţin de 11 miliarde de lei. Croaţia se pare că este la limita infringementului deoarece a îngheţat cursul pentru un an, iar în cazul Poloniei, costurile de împrumut pe pieţe externe a crescut cu 15% în contextul discuţiilor despre posibilitatea conversiei la alt curs decât cel actual.

Nu cred că vrem să creăm un blocaj în sistemul financiar bancar. Totul trebuie făcut cu însuşirea responsabilităţii de către fiecare actor în parte: bancă, stat, client.

Avem astfel mai multe soluţii în discuţie şi cred că trebuie să lăsăm libertatea de alternativă. Trebuie însă ca toate acestea să le fie prezentate debitorilor mult mai transparent şi, mai ales, să avem şi termene rapide pentru aplicarea lor. De exemplu, câteva bănci au propus negocierea cu clienţii pentru reducerea dobânzilor, astfel încât sumele plătite de aceştia să fie mai aproape de cele plătite înainte de explozia francului.

O altă soluţie este rescadenţarea creditelor în valută cu sprijin din partea statului. Este vorba de mult hulita Ordonanţa nr.46 din 2014. Aceasta este în vigoare, trebuie doar aplicată de bănci. Dacă aceasta ar fi aplicată acum, situaţia de panică în rândul românilor ar dispărea. Este însă nevoie de o mai bună permisivitate din partea băncilor pentru o astfel de măsură.

Stimaţi colegi, consider de bun augur propunerea ministrului finanţelor, Darius Vâlcov, pentru ridicarea pragului maxim la care persoana poate solicita aplicarea rescadenţării, de la 2200 brut la 3000 lei brut. Totodată, se propune sprijinirea mai consistentă a debitorilor, prin creşterea deducerilor speciale pentru credit de la 900 de lei la 1500 de lei - ceea ce înseamnă o reducere a impozitului pe venit. Însă, cea mai importantă îmbunătăţire ce se doreşte a fi adusă este ca acordarea creditului fiscal să se facă din luna imediat următoare a rescadenţării, şi nu după doi ani, cum e în actuala variantă. Aceasta ar duce la creşterea puterii de acoperire rapide a ratelor şi, prin urmare, o creştere a atractivităţii pentru bănci şi clienţi de a aplica această măsură. Decalajul de doi ani ar fi creat o scădere a ritmului de soluţionare a problemei. Prin contrast, cred că soluţia susţinută de opoziţie prin Legea insolvenţei personale nu este viabilă, tocmai din acest motiv. Introduce un interval de timp de 5 ani pentru planul de plată, interval de timp mult prea larg pentru rezolvarea problemei financiare, fără a acorda un sprijin real debitorului cu venituri mici.

Aşadar, stimaţi colegi, vă invit să luaţi în considerare toate aceste argumente atunci când aceste soluţii vor fi dezbătute, astfel încât deciziile pe care le vom lua să fie eficiente, să lucreze atât în sprijinul economiei generale, cât şi al românilor strâmtoraţi de credite.