Parliamentary debates

Domnul Vasile Popeangă:

"Reforma foamei 2"

Era odinioară un om atât de sărac încât n-avea după ce bea apă. Singura sa avere o constituia un măgăruş, rămas moştenire de la taică-său. Venind iarna, nu i-a mai putut cumpăra fân destul şi, în fiecare zi, raţia măgăruşului devenea din ce în ce mai mică. Într-o zi, îi mai rămăseseră doar două paie. Omul nostru le luă, hotărât să i le ducă şi pe-alea măgăruşului. Mare surpriză avu, însă, când, intrând în grajd, găsi măgăruşul mort de foame. Atunci, răbufni cu năduf: "Ce măgar prost! A murit tocmai când se învăţase cu postitul...!".

Cam aşa şi cu puterea neputincioasă de la cârma României de azi: taie tot, ia şapte piei de pe omul de rând şi îşi macină gureşă uimirea când românul face dovada că s-a cam săturat de o conducere mai proastă decât puiul de măgar!

Nu demult, adică în ziua în care debutase protestul de la Ministerul Finanţelor, un cunoscut coleg portocaliu la suflet şi gândire - atât de cunoscut, încât mi-e şi jenă ca să-i amintesc numele... - dădea o declaraţie din care îi răzbătea o uimire atât de naivă, încât îţi venea să-i dai biberonul cu lapte şi untură de peşte, ca să crească mare şi deştept! Şi zicea colegul nostru, arătându-şi măsura inteligenţei, că este foarte uimit că, timp de 20 de ani, finanţiştii nu şi-au arătat nemulţumirile şi tocmai acum, când li s-au redus veniturile cu cel puţin 60%, i-a apucat protestul!

Nu ştiu de ce, dar înclin să cred că, în colegiul din care provine, mulţi dintre cei care au considerat că-i reprezintă şi l-au votat pe colegul nostru cel debordant de inteligent, au fugit să găsească repede un loc de dat cu capul! Căci, întocmai ca proprietarul măgarului antepomenit, colegul care se mira de zor în faţa unor microfoane, nu putea să-şi închipuie că, dacă n-are ce mânca, un om poate să moară de foame! Asta e: gândire portocalie cu premeditare, care arată cât de desprinşi de realitate au devenit PDL-iştii şi acoliţii lor de când sunt la cârma ţării! E o dovadă că au stat prea mult la putere şi că, spre binele naţiei acesteia multimilenare, e timpul să plece şi cel puţin 50 de ani să nu mai audă nimeni de ei, până nu coboară cu picioarele pe pământ! Căci, cu gândirea Mariei Antoaneta, vor păţi la fel - e cunoscută replica dată de aceasta când parizienii, înfometaţi, au strigat în faţa palatului Tuilleries: "N-avem pâine!", iar în suverana-i prostie, care avea s-o ducă şi la eşafod, a replicat: "Nu-i pâine? Atunci, să mănânce cozonaci!".

Căci, frivolitatea puerilă a cârmuitorilor, hoţia ridicată la rang de politică de stat, indiferenţa regală faţă de suferinţele poporului, stilul de gândire şi de viaţă care ruinează o naţiune, aşa cum a dovedit şi familia Ceauşescu (deşi din ce în ce mai mulţi români se-ntreabă de ce i-am dat jos, dacă o ducem mai rău!), au un singur drum - bineînţeles, simbolic: de la palat la eşafod. Aşa că, de la Eschil citire: "Aspru e poporul când scapă de nenorocire!"