Parliamentary debates

Domnul Valerian Vreme:

"Între lăcomia angajatorului şi lăcomia angajatului "

Am asistat cu toţii zilele acestea la mediatizarea unui gest extrem. Este vorba de decesul unei persoane provocat de exagerarea abordării activităţii la locul de muncă sau, mai pe scurt, exagerarea "muncii".

Acest caz delicat poate fi analizat atât din prisma angajatorului, cât şi a angajatului. Dar cel mai important este că nu trebuie să-i uităm pe politicieni care, până la această oră, nu au generat sau corectat sisteme coerente legate de legislaţia muncii, de multe ori legile la noi fiind un copy-paste din alte legislaţii (legislaţii ce aparţin unor state cu medii culturale total diferite de noi). Să nu-i uităm pe guvernanţii ce aplică defectuos legile şi regulamentele din domeniu şi trebuie să amintim şi de societatea civilă (de fapt, să nu ne uităm pe noi toţi) care ar trebui să se aplece şi asupra raportului cetăţean-muncă, raport ce la ora actuală este dezechilibrat total. Zic asta pentru că în mod sigur, dacă facem o analiză, vom găsi cetăţeni ce nu muncesc deloc şi cetăţeni exagerat de încărcaţi cu sarcini de serviciu.

Când ne uităm în curtea politicienilor, a parlamentarilor, nu putem trece cu vederea faptul că cei 20 de ani de tranziţie au generat sisteme de legi ce uneori se contrazic şi sunt interpretabile după interesul fiecăruia (vezi ultimele dispute pe Constituţie), legi ce au generat privilegii, lăsând deoparte principii ca "munca depusă" (în cadrul legii salarizării), "contributivităţii" (în cazul legii pensiilor) sau "elevul pe primul plan" în cadrul legii educaţiei. Când un guvern doreşte să ordoneze sistemul în funcţie de principii, să pună pe primul plan cetăţeanul, constatăm că rezistenţa la schimbare este imensă şi mulţi alunecă într-o demagogie deşănţată, incoerentă de multe ori.

Cei desemnaţi de politic să exercite actul de guvernare şi totodată de control cad, de multe ori, în plasa birocraţiei şi se acoperă convenabil cu hârtii care mai de care cu antete şi ştampile mai arătoase. Practica asta a "acoperirii cu hârtii" se pare că este un lucru pe care fiecare îl învaţă rapid, în timp ce noţiuni ca prevenţie sau îndrumare, fiind prea complicate, necesită un efort probabil prea mare.

Societatea civilă a ocolit acest subiect - "exagerarea muncii" cu subtilitate. Motivul este unul simplu: e şi ea orbită de "Măria Sa, banul". Toate revendicările sindicale pe care le auzim sunt legate de bani, proiectele ONG-urilor sunt măsurate în "câţi bani se alocă" iar din învăţământ, obiecte ca "organizarea muncii" sau "educaţie civică" sunt tratate la "şi altele" sau, mai rău, au fost uitate definitiv.

Angajatorul, supus el însuşi unei autoexploatări, uită de multe ori că atât el cât şi angajaţii sunt oameni care au limite atât fizice, cât şi psihice şi intră de multe ori în jocul generat de concurenţa în care riscă tot, inclusiv viaţa sa şi a angajaţilor săi. Să fie lăcomie sau lipsa unei corecte abordări a actului managerial în companie!

L-am lăsat la urmă pe angajat care poartă o mare vină: pentru că de multe ori uită de el, uită să folosească cuvântul "NU", uită adevăratele valori umane. Asta poate şi din cauza faptului că frica de a-şi pierde locul de muncă şi a rămâne fără un venit este mult mai mare decât frica de a-şi pierde viaţa.

Am luat în cei 20 de ani de tranziţie tot ce este rău în capitalism, iar fenomenul înstrăinării şi egoismul şi-au făcut loc zi de zi în viaţa noastră, iar "materialismul dialectic" moştenit ne bântuie viaţa cu modelul său putrezit. Este momentul ca cele cinci entităţi prezentate de mine în această declaraţie să dea răspuns întrebării "Unde mergem? - "Quo vadis?".