Parliamentary debates

Doamna Daniela Popa:

Doamna deputat Monica Iacob Ridzi, Grupul parlamentar al P.D.

Doamna Maria Monica Iacob Ridzi:

Doamna preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Declaraţia mea politică de astăzi are ca temă "Necesitatea continuării reformei în minerit".

În calitatea mea de parlamentar din Valea Jiului, am participat recent la consfătuirea de lucru interministerială organizată la Petroşani, din iniţiativa sindicatelor miniere, pe tema "Strategia minieră pentru perioada 2004-2010". Această acţiune a arătat, o dată în plus, că actuala guvernare acordă atenţie sporită acestei zone, atât de frământată social şi economic.

Reforma structurală a mineritului, iniţiată de forţele democratice în 1997, a dat roade. A scăzut drastic numărul de angajaţi, au fost închise capacităţile cu pierderi foarte mari. În mod vizibil, mecanismele de piaţă au pătruns treptat şi în acest ultim bastion, aparent inexpugnabil, al economiei de tip socialist.

Din păcate, costul social ridicat al restructurării s-a răsfrânt direct asupra populaţiei locale; şomajul a atins cote alarmante; spectrul sărăciei şi subdezvoltării se vede cu ochiul liber. Marii investitori, care trebuiau să salveze economic această zonă, n-au apărut încă! Turismul se dezvoltă prea lent, iar soluţiile alternativă la minerit continuă să întârzie. Aici credem noi că trebuie acţionat mai mult de la centru, prin pârghii legislative şi fiscale, prin programe realiste, cu finanţare certă.

Un mare câştig s-a realizat, totuşi, în plan mental. Nevoia de schimbare a fost în sfârşit înţeleasă şi în Valea Jiului, cândva focarul unor mişcări sociale de antologie. Lumea de aici a priceput că restructurarea mineritului este singura sa posibilitate de a supravieţui. Aşadar, reforma acestui domeniu trebuie să continue, fiind o condiţie importantă, atent monitorizată, a aderării României la Uniunea Europeană.

Deoarece m-am născut şi locuiesc în Valea Jiului, simt nevoia să vă reamintesc un adevăr, dovedit geologic: în subsolul acestei zone sunt cantonate cele mai mari rezerve de cărbune superior din România! Valoarea lor, la preţul pieţei, depăşeşte frumoasa sumă de 50 de miliarde de dolari. Aceste zăcăminte, aflate la adâncimi considerabile, sunt deschise printr-un complicat sistem de lucrări, la realizarea cărora s-a muncit din greu un secol şi jumătate, cu mari sacrificii materiale şi umane. Ştim că piaţa mondială a combustibililor fosili se schimbă din zi în zi. Dinamica preţurilor este imprevizibilă. Rezervele de petrol şi gaze se vor epuiza în câteva decenii, iar cărbunele - bătrânul cărbune - mai are încă multe de spus.

Eu cred că statul are datoria să ajute partea viabilă a mineritului carbonifer, astfel încât acesta să supravieţuiască. Desigur, exploatarea la mare adâncime, în condiţiile grele ale Văi Jiului, necesită subvenţii calculate judicios. Dar să nu uităm că cele mai mari producătoare de cărbune din Uniunea Europeană, Germania şi Polonia, asemenea Spaniei, îşi subvenţionează masiv producţia minieră.

În minerit, subvenţia pe unitatea de produs - fie ea tonă sau gigacalorie - este un adevăr matematic insurmontabil. Ea reprezintă, în mare, diferenţa dintre preţul de cost şi preţul de desfacere. Reducerea subvenţiei pe unitatea de produs duce inevitabil la pierderi concretizate de obicei în neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale.

Urmând exemplul ilustru şi de necontestat al Germaniei, România trebuie să reducă efortul bugetar afectat mineritului, dar nu prin diminuarea subvenţiei, ci mai degrabă prin scăderea producţiei subvenţionate. Germania nu-şi neglijează industria extractivă şi continuă să exploateze cărbunele indigen, chiar dacă - în actuala conjunctură - importul ar fi net avantajos.

Am luat exemplu Germania, considerând că restructurarea mineritului carbonifer românesc trebuie să continue în cel mai profund spirit european.

Vă mulţumesc.

Doamna Daniela Popa:

Şi eu vă mulţumesc.