Parliamentary debates

Domnul Valer Dorneanu:

Are cuvântul domnul Kerekes Karoly, de la U.D.M.R.

Domnul Kerekes Károly:

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Data de 3 decembrie a fost declarată de către Organizaţia Naţiunilor Unite în 1992 ca fiind Ziua internaţională a persoanelor cu handicap, în fiecare an acesteia fiindu-i asociată o temă specifică. Pentru anul 2007, a fost aleasă ca temă "Muncă decentă pentru persoanele cu handicap".

Statisticile arată că în lume 10% din populaţie suferă de diverse tipuri de handicap, în unele state europene procentul fiind chiar mai ridicat. În România proporţia e de circa 2%, dar aceasta nu pentru că populaţia autohtonă se poate lăuda cu o stare de sănătate superioară mediei înregistrate în lume, ci pentru că legislaţia românească nu a reuşit să asimileze standardele şi criteriile internaţionale de clasificare a diferitelor tipuri de handicap.

Art.50 din Constituţia României, revizuită, prevede următoarele: "Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor".

Mai mult, prin repetatele modificări ale legislaţiei, s-a demonstrat faptul că deşi la nivel declarativ România respectă întrutotul principiile stabilite în convenţiile internaţionale şi europene privind atât drepturile omului, în general, cât şi cele special dedicate persoanelor cu handicap, egalitatea de şanse şi incluziunea socială rămân la nivel de literatură, cu prea puţine urmări în practică.

Ultimul raport disponibil pe site-ul ANPH privind stadiul accesibilizării instituţiilor publice, şi mă refer aici la primării, consilii judeţene, spitale, muzee, şcoli, sedii ale serviciilor publice deconcentrate etc., datând din decembrie 2006, arată că în proporţie de 70% normativul de adaptare a spaţiilor publice la nevoile persoanelor cu mobilitate redusă nu este respectat.

În timp ce în Europa predomină ideea de "arhitectură pentru toţi", la noi nici măcar clădirile nou-construite nu sunt concepute în aşa fel încât să asigure accesul persoanelor cu handicap locomotor, deşi legea interzice acordarea autorizaţiilor de construcţie în lipsa respectării normativului în vigoare din 2001.

Şi atunci, reluând formularea constituţională, despre ce fel de "participare efectivă a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii" e vorba, atunci când un handicap înnăscut sau dobândit pe parcursul vieţii echivalează cu recluziunea?

Sistemul nostru de sănătate este prea puţin pregătit pentru a putea face faţă nevoilor speciale ale persoanelor cu handicap. Reabilitarea şi recuperarea, asigurarea cu dispozitive şi materiale sanitare specifice sunt de cele mai multe ori suportate personal, de organizaţii neguvernamentale sau fac obiectul milei publice. Doar ca un exemplu, vă aduc aminte de cazul centrului din Bolintin Vale, judeţul Giurgiu. În acest domeniu sunt imperios necesare investiţii suplimentare pentru creşterea capacităţii centrelor, precum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care se realizează recuperarea şi reabilitarea persoanelor cu handicap.

Un exemplu pozitiv îl constituie centrul din comuna Brâncoveneşti, judeţul Mureş. Aş dori să deschid o paranteză aici pentru o precizare: la centrul din Brâncoveneşti, în urmă cu câteva luni un scandal a fost iscat cu mare vâlvă în mass-media pe marginea decesului unui pacient, iar ulterior s-a dovedit a fi fost o încercare de compromitere a colectivului acestui centru, în mod artificial, rău-intenţionat.

Subliniez că activitatea acestor centre trebuie sprijinită, şi nu îngreunată deoarece acestea sunt uneori singura speranţă pentru reintegrarea socială a multor oameni aflaţi în suferinţă.

Revenind la tema acestui an internaţional al persoanelor cu handicap, părerea mea e că atunci când la nivel naţional nu există statistici relevante privind numărul de persoane cu handicap angajate, active pe piaţa muncii, politicile şi strategiile de integrare pe piaţa forţei de muncă rămân, aşa cum am mai spus, la nivel de literatură.

România este aşadar în acord cu toate recomandările internaţionale şi europene privind drepturile persoanelor cu handicap, inclusiv cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi adoptată de Adunarea Generală în data de 13 decembrie 2006, conform datelor ONU, semnată de ţara noastră în iulie 2007, dar neamintită nicăieri în comunicatele oficiale sau pe site-urile autorităţilor de resort.

Atâta vreme cât persoanele cu handicap sunt invizibile în viaţa cetăţii, nouă nu ne rămâne decât să reparăm străzi, jalonându-le cu borduri înalte şi fără rampe de trecere, să ocupăm fără jenă locurile de parcare semnalizate pentru autoturismele persoanelor cu handicap, să uităm să le facem rampe la clădirile de interes public, fie ele instituţii ale administraţiei publice, fie ele unităţi sanitare, de învăţământ, de recreere etc., şi să reducem preocuparea noastră la a clarifica dacă vorbim de "handicap" sau de "dizabilitate", aşa cum s-a întâmplat la revizuirea Constituţiei.

O societate care exclude din viaţa publică persoanele cu handicap nu poate fi una esenţialmente democratică. Oare în România este posibil să apară un Franklin Roosevelt, fost preşedinte al SUA, sau un Stephen Hawking, faimos fizician britanic? Mă îndoiesc... până când legea va rămâne la stadiu de literatură, repet, mă îndoiesc.

Mulţumesc pentru atenţie.

Domnul Valer Dorneanu:

Mulţumesc.