Parliamentary debates

Domnul Sorin-Avram Iacoban :

"Suveranitatea României trebuie apărată!"

Cu siguranţă nu ne aflăm într-un context istoric pe care ni l-am fi dorit. La mai puţin de 300 km de teritoriul ţării noastre se desfăşoară un război care poate ameninţa oricând atât interesele strategice ale României, cât şi teritoriul naţional. Situaţia este cu atât mai serioasă cu cât în estul şi sudul Ucrainei suntem în prezenţa unui război care nu a pornit în mod spontan, ci a fost pregătit din timp, după anumite tipare militare şi politice, exersate în anii 90 şi primul deceniu al anilor 2000.

Instabilitatea din zonă porneşte odată cu politica fostului secretar general al Partidului Comunist din URSS, Mihail Gorbaciov, care a insistat pe cele două linii principale de politică, glasnost şi perestroika. Astfel, anii 1986, 1987 şi 1988 au fost decisivi pentru rescrierea istoriei din estul Europei, totul culminând în decembrie 1991 cu desfiinţarea Uniunii Sovietice şi declararea independenţei unor state nou desprinse din fostul teritoriu URSS.

Conflictul dintre Mihail Gorbaciov şi Boris Elţin, alimentat şi de organizarea de către serviciile secrete ruseşti a unui puci militar, au facilitat preluarea puterii în Rusia de către formaţiuni considerate naţionaliste care au început imediat consolidarea poziţiei Rusiei în zonă. Consolidarea nu a însemnat altceva decât un protectorat agresiv faţă de noile republici declarate proruse sau care au optat pentru "a face" politica Rusiei. Acolo unde politica Rusiei nu a fost îmbrăţişată, au apărut conflicte, violenţe civile şi militare care au necesitat intervenţia trupelor de "menţinere a păcii" ruseşti, pentru protejarea populaţiei vorbitoare de limbă rusă.

Cât timp Ucraina a optat pentru un guvern prorus, în statul vecin nu au existat probleme militare, ba mai mult, guvernele proruse au beneficiat de măsuri economice de ajutor din partea Rusiei şi aici amintim de preţul preferenţial la gazul rusesc.

În momentul în care Ucraina a optat pentru o apropiere faţă de Uniunea Europeană şi NATO, Rusia a trecut la aplicarea planului de rezervă, plan verificat în anii 90 în Transnistria şi în anii 2000 în Georgia.

Evident că aceste teatre de operaţiuni au fost pregătite din timp, după un scenariu dus la perfecţiune, de tipul: "la orice reacţie îi corespunde o contrareacţie".

Astfel, la 2 septembrie 1990 se proclama Republica Moldoveană Nistreană. La 27 august 1991, Republica Moldova îşi proclama independenţa, inclusiv cu teritoriile din aşa-zisa Republică Transnistreană, anume raioanele Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbniţa, Slobozia şi oraşul Tiraspol. La 2 martie 1992 Republica Moldova primeşte statutul de membru ONU. În aceeaşi noapte începe efectiv războiul din Transnistria, atunci când forţe ale gărzii transnistrene, sprijinite de unităţi de cazaci atacă postul de poliţie din Dubăsari. După 2 luni, la data de 5.04.1992, vicepreşedintele rus Alexander Rutskoi cere independenţa Transnistriei.

În urma războiului transnistrean, autorităţile de la Chişinău pierd şi controlul asupra oraşului Tighina, iar Transnistria beneficiază de protectoratul armatei ruse, evident, de menţinere a păcii.

Scenariul era clar, identificarea unui teritoriu extrem de important strategic pentru Rusia, încurajarea acţiunilor separatiste, încurajarea unui conflict militar care să fie "amortizat" de intervenţia rusă pentru cetăţenii ruşi sau filoruşi care vorbesc limba rusă.

Scenariu identic şi în cazul Georgiei, care porneşte exact în aceeaşi perioadă. Astfel, în 1990, Osetia de Sud se proclama "republică sovietică", deşi era teritoriu georgian. În urma referendumului din 1992, se proclama unirea Osetiei de Sud cu Osetia de Nord (teritoriu rusesc). Tot în 1992 o altă provincie a Georgiei, Abhazia, îşi declara şi ea independenţa. Independenţa este recunoscută doar de Rusia şi Nicaragua. Scenariul a ajuns la punctul culminant în 2008 când, profitând de campania militară georgiană împotriva regimului separatist al Osetiei de Sud, la data de 8 august 2008, Rusia intervine militar în Georgia cu voinţa declarată de a proteja populaţia prorusă din cele două republici separatiste, deşi forţele ruse ocupă efectiv teritoriul georgian odată cu căderea oraşului Gori, ajungând la mai puţin de 20 de km de capitala Tbilisi.

În urma intervenţiei comunităţii internaţionale, Georgia este salvată, dar pierde definitiv cele două teritorii separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud.

Deci, ce s-a întâmplat?

Dacă în anii 90 politicienii ruşi au testat noua tactică ocupaţionistă modernă în Transnistria, în Georgia s-a aplicat exact acelaşi plan, cu enclave care să îşi declare independenţa pe criteriu etnic, apoi să se creeze un conflict tot pe criterii etnice şi politice pentru ca să se faciliteze intervenţia Rusiei pentru apărarea populaţiei vorbitoare de limba rusă, dar în plus, s-a testat şi capacitatea de reacţie a "Occidentului". Odată confirmată sensibilitatea scăzută a Occidentului faţă de posibila expansiune rusă în "războiul de 5 zile din Georgia", Rusia aplică acelaşi plan acum în Ucraina, dar la scară mult mai ridicată, anexând teritorii şi invadând teritorii aparţinând unui alt stat.

Situaţia geopolitică din zonă ridică multe semne de întrebare îngrijorătoare. NATO înfiinţează 6 centre de comandă şi control în estul Europei, din care 2 în România. Rusia răspunde prin faptul că îşi va adapta strategiile militare conform acţiunilor NATO. Polonia a hotărât triplarea numărului de rezervişti ce vor fi chemaţi la exerciţii militare de la 12.000 la 32.000. Secretarul general NATO nu întârzie să precizeze că: "Rusia schimbă graniţele cu forţa, anexează o parte dintr-o altă ţară, destabilizează estul Ucrainei, plus ceea ce am văzut deja în Georgia şi Ucraina". În această ordine de idei, NATO anunţa că va iniţia crearea unei noi forţe militare operative denumită "vârf de lance" care să poată interveni oriunde în estul Europei în maximum 48 de ore.

În replică, Rusia, prin intermediul separatiştilor din Ucraina, anunţa un document de unificare în cadrul unei singure ţări a regiunilor separatiste Doneţk şi Lugansk, sub denumirea de "Novorossiya". Evident, nu atrage atenţia existenţa acestui document între două republici separatiste care nu există efectiv, ci introducerea pe scena conflictului ucrainean a conceptului de "Novorossiya" (regiune istorică situată între râul Nistru la vest şi râul Kuban la est- cu capitala istorică la Odessa).

Interesul pentru Transnistria apare şi mai evident dacă analizăm faptul că la începutul anului 2014, Rusia intensifică exerciţiile militare din Trasnistria odată cu avertismentul lui Dimitri Rogozin, care avertizează oficial că apropierea Republicii Moldova de UE ar putea conduce la creşterea tarifului pentru energie şi, ceea ce este mai grav, la pierderea Transnistriei.

Într-un interviu dat agenţiei de presă Ria Novosti, oficialul NATO Philip Breedlove declara că Rusia începe să aplice în Republica Moldova scenariul "războiului hibrid" folosit în Ucraina.

Statele Unite ale Americii se implică în conflict anunţând că este posibil un export de arme defensive pentru statul ucrainean. Reacţia Rusiei nu a întârziat să apară şi a fost dată chiar de Vladimir Putin, care avertiza că războiul în Ucraina va continua până când Kievul va începe negocierile cu separatiştii. Pe teatrul de operaţiuni, luptele se intensifică apropiindu-se de un război în toată regula, aşa cum se poate vedea din ultima declaraţie a oficialului ucrainean Anatoli Stelmah care afirma că în ultimele 24 de ore au fost ucişi un număr de 200 de insurgenţi şi scoase din luptă un număr de 15 unităţi de tehnică militară.

Nu cred că mai există dubii cu privire la interesul Rusiei pentru regiunea istorică Novorossiya, ceea ce ar însemna deschiderea unui nou front militar în Transnistria. În realitate,există peste 40.000 de militari ruşi la graniţa cu estul Ucrainei.

Autorităţile române au sesizat acest pericol şi au început cu unele măsuri care să asigure un răspuns operativ important. Ştim că în caz de conflict militar, bărbaţii între 20 şi 35 de ani vor fi mobilizaţi dacă trec de testele medicale. De asemenea,ar trebui să ridice un semn de întrebare şi pregătirile Rusiei pentru un conflict militar de durată. Astfel, dacă pentru perioada 2007-2015 Rusia prevedea un buget pentru activităţi militare de 200 miliarde de dolari, prognoza a fost revizuită pentru intervalul 2011-2020,iar suma s-a triplat, depăşind 600 miliarde de dolari. Ca şi comparaţie, bugetul României pentru sectorul militar pentru anul 2012 a fost de doar 2,19 miliarde reprezentând 1,2 % din PIB, cu un număr de 73.350 forţă combatantă şi 80.000 de persoane active în rezervă,în timp ce Rusia dispune de peste 3 milioane de forţă combatantă sau persoane active aflate în rezervă. Din păcate,alocările bugetare pentru domeniul militar au suferit foarte mult în timpul guvernelor Boc, scăzând până la 1,24% pentru anul 2012, deşi în 2006 procentul se ridica la 1,84%.

Din noua strategie militară a României - prezentată în Cartea Albă a Securităţii României - înţelegem că factorii decidenţi şi-au schimbat optica cu privire la acest domeniu, adaptând strategia de apărare la necesităţile vremurilor trăite şi pregătind România în ceea ce priveşte răspunsul la o posibilă agresiune a teritoriului naţional.

Astfel, România este parte din proiectul "NATO 2020" şi participă activ la iniţiativa Smart Defence. Nu în ultimul rând, România şi-a consolidat participarea în cadrul iniţiativei asociate procesului de dezvoltare şi utilizare în comun a capabilităţilor europene de apărare POOLING&SHARING, alături de participarea la misiune şi coordonarea activităţii Batalionului multifuncţional de geniu "Tisa" sau la misiunea Grupului de Cooperare Navală la Marea Neagră - Blackseafor - BSF. Nu trebuie uitate nici acţiunile tip reacţie - intervenţie de sprijinire a administraţiei publice în procesul de distribuire a ajutoarelor umanitare, întreprinderea de acţiuni în folosul populaţiei civile (transport, cazare, hrană, asistenţă medicală, facilitare acces în zone izolate) sau protejarea obiectivelor culturale şi ale populaţiei civile la solicitarea autorităţilor publice izolate.

Autorităţile române au susţinut în Cartea despre care am adus aminte că Armata Română trebuie să fie pregătită să intervină, să descurajeze şi să contracareze o eventuală agresiune armată împotriva României şi aliaţilor săi. În sprijinul acestui deziderat s-au fixat anumite măsuri generale ca:

• armata trebuie să devină o structură de forţe credibilă, adaptată unui proces integrat de planificare a apărării ;
• capabilităţile de apărare trebuie să asigure: informaţii militare oportune necesare pentru evitarea surprinderii, reacţie imediată şi eficace în cadrul unei agresiuni militare, intervenţie imediată şi decisivă împotriva unei ameninţări.

Obligaţiile României faţă de proprii cetăţeni şi faţă de partenerul NATO implică următoarele chestiuni foarte importante:

• apărarea spaţiului aerian al României integrat în NATINAMDS (sistemul integrat NATO de apărare antiaeriană şi antirachetă);
• intervenţia în apele maritime şi fluviale ale României pentru impunerea legii sau pentru suspendarea temporară a dreptului de trecere inofensivă;
• colectarea, procesarea, analiza şi diseminarea informaţiilor militare;
• extragere şi evacuarea cetăţenilor români din străinătate care sunt în pericol;
• asigurarea permanentă a securităţii facilităţilor, transporturilor şi obiectivelor militare;
• reacţia imediată în cazul unei agresiuni militare împotriva României;
• ridicarea graduală a capacităţii operaţionale a structurii de forţe;
• sprijinirea pentru asigurarea funcţionării instituţiilor guvernamentale şi protecţia populaţiei.

Aşa cum se vede, atât din contextul geo-politico-istoric, cât şi din pregătirile autorităţilor române şi din schimbarea opticii acestora cu privire la domeniul apărării naţionale, Armata Română are nevoie de ajutor pentru a apăra suveranitatea statului român. Pe lângă alocările bugetare crescute, Armata Română are nevoie şi de un cadru legislativ care să îi permită să intervină eficient în caz de agresiune militară împotriva propriului teritoriu.

În caz de mobilizare, marea majoritate a celor cu vârstele între 20 şi 35 de ani nu au nici măcar o pregătire minimă militară. Agresiunea presupune o reacţie fermă din partea armatei. În cazul unei agresiuni militare împotriva României, armata trebuie să lupte eficient, nu să facă instrucţie cu cei mobilizaţi, care au văzut o armă doar în filme sau în jocurile de PC. Consider că trebuie amendată actuala legislaţie, în sensul introducerii din nou a obligativităţii unui stagiu minim militar sau a unei perioade minime de instrucţie militară.

Preşedintele ţării a precizat că trebuie să ne apărăm ţara. Corect, dar cum să o facem dacă tinerii nu ştiu nici măcar să ţină în mâna o armă?

O modificare legislativă de genul opţiunii între un stagiu militar de 6 luni şi o perioadă minimă de instrucţie militară de o lună pare a fi o soluţie optimă. Instrucţia militară se poate face şi la sfârşit de săptămână, 2-3 ore pe zi, fără să perturbe esenţial programul tinerilor, respectiv al voluntarilor care opteză, la cerere, pentru acest program de pregătire, chiar dacă au o vârstă mai mare de 35 de ani. Pentru cei care vor opta pentru un stagiu militar de 6 luni trebuie să găsim măsuri compensatorii pentru ca stagiul militar să devină mai atractiv.

Pe această cale îmi rezerv dreptul de a iniţia o propunere care să stabilească clar condiţiile de exercitare a perioadei minime de instrucţie militară.

Este nevoie de consensul întregii clase politice pentru acest lucru, deoarece suveranitatea României trebuie apărată!