Parliamentary debates

Domnul Gheorghe Ciobanu:

"Sistemul sanitar, pe marginea prăpastiei"

În ultima perioadă, întreaga societate civilă, din care fac parte presa, partidele politice sau diversele ONG-uri, s-a concentrat poate prea mult asupra planului de măsuri de austeritate propus de Guvern. Din păcate, au scăpat din vedere anumite disfuncţionalităţi din societate care au tendinţa să se agraveze şi asupra cărora, dacă nu acţionăm acum, s-ar putea ca mai târziu efectele acţiunilor noastre să fie limitate. Pentru mine, nu faptul că pensiile se reduc cu 15% sau salariile cu 25% este ştirea negativă a săptămânii, ci observaţia din ce în ce mai contondentă şi mai dureroasă a prăbuşirii sistemului sanitar românesc.

Ceea ce s-a întâmplat cu copilul de la Slatina, care a murit din cauza neglijenţei doctorilor în tratarea unei simple fracturi, ceea ce s-a întâmplat cu fetiţa de la Iaşi, moartă în urma unei toxiinfecţii alimentare, sau de-acum celebrele cazuri de la CF 2 nu sunt subiecte parazite. Nu sunt diversiuni ale Puterii. Nu sunt sfori trase sau jocuri de culise. Sunt realităţi dure şi cred că acţiunea noastră politică trebuie să se îndrepte în direcţia corijării unor asemenea disfuncţii sociale grave.

Faptul că oamenilor le este frică să meargă la doctor mi se pare un lucru cu mult mai grav decât lipsa de încredere, spre exemplu, în prim-ministru. Ar trebui, deci, să ne preocupe mai mult rezolvarea unor astfel de flageluri sociale decât retorica politică şi câştigul electoral pe termen scurt, care oricum nu s-ar materializa mai devreme de doi-trei ani de acum încolo.

Merită să punem un diagnostic: sistemul sanitar românesc are o boală cronică. Nu, nu suntem în convalescenţă, după perioada îndelungată de subfinanţare de până la începutul anilor 2000. Sumele relativ mari investite în spitalele din România nu au adus cu sine creşterea calităţii serviciilor medicale oferite. Ba chiar din contră, aş îndrăzni să afirm. De aceea, nu pot decât să concluzionez că sistemul sanitar nu-şi ghidează evoluţia ca rezultat al unei strategii, că leadership-ul, atât la nivel ministerial, cât şi la nivelul asociaţiilor profesionale ale medicilor şi asistenţilor medicali, este defectuos, iar noi ne ascundem în spatele unor mituri precum "salariile mici pe care le primesc doctorii". Din punctul meu de vedere, este revoltător, oricât de mic ar fi salariul pe care îl primeşte doctorul, să refuze serviciul medical, aşa cum s-a întâmplat la Iaşi, sau să-şi bată joc de propria meserie, aşa cum s-a întâmplat la Slatina. Aici nu mai este vorba de o chestiune de bani, ci de una morală de o gravitate ieşită din comun.

Atunci când preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre numărul mare de diagnostice greşite, despre faptul că în România anului 2010, intrată deja în al patrulea an de când este membră a Uniunii Europene, există oameni care mor cu zile în spitale, există oameni care pleacă cu boli mai grave decât cele cu care au venit, opoziţia şi societatea civilă au criticat declaraţiile preşedintelui.

Din păcate, realitatea crudă este aceea că preşedintele a avut dreptate. Aşa că, domnule Nicolăescu, nu vă mai prefaceţi că problema este numai una a Guvernului. Renunţaţi la ipocrizie şi la filistinism şi deschideţi ochii: cadrele medicale care ies de pe băncile facultăţilor de medicină sunt slab pregătite şi indolente, medicii care rămân în ţară sunt fie blazaţi, fie oameni care au intrat de mult în sistemul "şpagă contra servicii prestate". Trebuie să admitem că problema este şi una a societăţii, nu numai a mediului politic.

Ministrul Cseke Attila are în faţă o sarcină extrem de dificilă: aceea de a reforma cu adevărat sistemul. Şi mă tem că nu măsuri precum introducerea sistemului de coplată sau limitarea medicamentelor compensate sunt rezolvările de care avem nevoie. Aş vrea să văd mai multe controale în spitale, aş vrea să văd cum asociaţiile profesionale nu se mai aşează cu toată forţa în spatele medicilor acuzaţi de malpraxis. Ştiu că e greu de făcut, dar resursele financiare avute la dispoziţie de Ministerul Sănătăţii ar trebui direcţionate aşa cum trebuie. De aceea, dacă în loc de 350-400 de spitale, municipale şi judeţene, vom avea doar 200, bine dotate, cu profesionişti din punct de vedere medical şi cu o atitudine mai corectă în raport cu pacienţii, atunci ne va fi mai bine.

În sfârşit, nu pot să nu abordez în declaraţia mea politică şi tema alocărilor bugetare de anul trecut. Am depus la bugetul de stat amendamente referitoare la finanţarea unor spitale şi dispensare din colegiul pe care îl reprezint. Acestea au fost votate de plenul Parlamentului şi incluse în Legea bugetului de stat pe anul 2009. Din păcate, banii nu au ajuns nici până acum, iar interpelarea mea către ministru s-a soldat cu un răspuns generic, lipsit de specificitate şi, în cele din urmă, neconcludent. Nici măcar nu mi s-a spus în urma cărei rectificări bugetare banii respectivi au fost deturnaţi spre alte zări. Deci, la nivel personal, le-aş recomanda celor de la Ministerul Sănătăţii mai multă deschidere şi o poziţie ceva mai constructivă. Sarcina dumnealor este de a reforma sistemul, nu de a croniciza cangrena.