Parliamentary debates

Domnul Ion Florentin Sandu:

Domnule preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Subiectul intervenţiei mele de astăzi se referă la intenţia anunţată a FPS-ului de a privatiza Sidexul într-un termen foarte scurt. Această intenţie presupune ca FPS-ul să-şi asume o responsabilitate imensă, explicabilă prin însăşi dimensiunile Sidexului: cifra de afaceri de cca 1 miliard de dolari SUA, circa 10% din exportul României; o balanţă valutară echilibrată, ceea ce însamnă că importul indispensabil de materii prime necesare producţiei de oţel livrat în România este acoperit prin expert; cu cei 28 de mii de salariaţi de astăzi, societatea este un mare utilizator de forţă de muncă la nivel naţional; este furnizorul actual şi, mai ales, potenţial de produse indispensabile pentru numeroase sectoare industriale: şantiere navale, construcţii, industria automobilului, maşinilor agricole, echipamente electrocasnice etc.; este un cosumator major de energie, echipamente, piese de schimb produse în România, de servicii de transport, de activităţi portuare, de servicii bancare, iar în viitor va fi un important plătitor de taxe şi impozite.

În aceste condiţii, poziţia Sidexului în economia României nu este de neglijat. Ea va deveni promordială, societatea contribuind la dezvoltarea acesteia, prin îmbunătăţirea calităţii produselor şi a rentabilităţii sale. O privatizare inoportună, pripită, neprofesionistă, iresponsabilă, prin tentaţia FPS-ului de a vinde acţiunile Sidex primului care se oferă, fără să cunoască bine strategia acestuia, va transforma societatea, în cel mai bun caz, într-un producător de semifabricate, puţin utilizate în România (în special sleburi) şi de dimensiune redusă, deoarece exportul de semifabricate va fi întotdeauna limitat. Iar această intenţie este dată de termenul scurt impus de Fondul Monetar Internaţional şi creditorii Sidex, care se fac că ignoră datoriile clienţilor faţă de Sidex.

O gândire profesionistă, orientată pe termen lung, respectiv, o politică industrială, ar conduce la o altă atitudine a FPS-ului. O astfel de politică prespune: o analiză a nevoilor de oţel pe plan naţional pe 5-10 ani, cu privire la volum şi cantitate; o comparare a valorii adăugate prin intermediul producţiei naţionale, cu valoarea adăugată provenind din importul care ar înlocui-o; luarea în considerare a impactului social adus de o producţie naţională.

Din păcate, astăzi, nu există nici o politică industrială cu privire la Sidex. Privatizarea acestuia va fi făcută doar pentru profitul cumpărătorului privat şi al celor care vor primi comisioanele, sacrificând interesele României pe termen lung.

Să fie foarte clar, privatizarea este bună numai cu condiţia ca ea să conducă la o siderurgie românească capabilă să alimenteze o industrie românească. Nu sunt puţine exemplele de privatizări reuşite în siderurgia din Europa de vest, dar pentru aceasta statele au acceptat să devină proprietarii societăţilor, suportând contractarea de datorii imense, au încurajat restructurarea, fără a se substitui conducerilor întreprinderilor, privatizarea s-a făcut după restructurare, în special prin intrarea pe piaţa bursieră.

Ceea ce se petrece în siderurgia românească este exact invers. Cine poate spera, în condiţiile impuse de actuala coaliţie guvernamentală, că privatizarea Sidexului va fi efectuată conform unei politici industriale consecvente? Nu o bancă va putea defini o asemenea politică. Ea este indispensabilă prin competenţele sale contabile şi financiare, dar ce poate cunoaşte ea despre evoluţia pieţelor de oţel, a produselor siderurgice, a nevoilor clienţilor, a tehnologiilor de producere a oţelului şi despre şocurile structurale provocate de procesul de mondializare a siderurgiei?

Doar prin aplicarea unei politici industriale coerente îşi va demonstra FPS-ul competenţa sa faţă de uriaşa responsabilitate care îi revine. Or, ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor 3 ani, sub guvernarea Coaliţiei CDR-PD-UDMR, dovedeşte exact contrariul.

Jos mâinile de pe Sidex, domnilor guvernanţi!

Domnul Ştefan Baban:

Domnule Preşedinte,

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

Falimentele bancare şi crizele financiare din sistemul bancar au adus statului român cheltuieli de miliarde de dolari, prin preluarea pierderilor la datoria publică şi imobilizarea de resurse în bănci aflate în incapacitate de plată. Numai sumele necesare acoperirii pagubelor din Bancorex şi Banca Agricolă reprezintă aproape jumătate din datoria externă a României.

De pe urma declarării falimentelor bancare câştigă, lichidatorii dar pierd depunătorii şi contribuabilii la bugetul statului ce văd cum banii din impozite şi taxe se duc să acopere golurile lăsate de administratorii de bănci, care şi-au pus pe roate afaceri cu credite nerambursate. Perdante sunt băncile corecte care au aplicat şi respectat politica financiar bancară, dar care au pierdut încrederea populaţiei pentru că fac parte şi ele din sistemul bancar românesc.

În prezent, în România, în categoria băncilor cu probleme sunt unele bănci scoase din tribunal şi repuse în funcţiune în baza unor sentinţe şi altele care tergiversează prin procese sentinţa de faliment.

O scurtă radiografie a băncilor cu probleme va scoate în relief cauzele cît şi urmăririle practicării unei politici manageriale bancare neconcordante cu realităţile româneşti.

Banca Dacia Felix revine, după 3 ani de procese, pe scena sistemului bancar din România sub supravegherea unui administrator. Situaţia actuală a băncii; are creanţe de 7000 miliarde lei, rezultate în urma reevaluării activelor neperformante în valută; datoriile, reeşalonate pînă în anul 2004, sunt de aproape 2000 miliarde lei; speranţele de recuperare a banilor de la datornici sunt reduse, deoarece procesele de executare silită merg foarte greu; conducerea băncii nu este autorizată de BNR, astfel că licenţa de funcţionare îi poate fi oricînd ridicată.

Credit Banc a derulat o poveste similară cu cea a Băncii Dacia Felix, cu o singură deosebire: s-a opus cererii de introducere a prodcedurilor de reorganizare sau lichidare judiciară de către BNR pînă în anul 1999, cînd a repus singură pe rol această cerere.

Rezultatul acestei amînări: depunătorii persoane fizice nu şi-au primit nici pînă astăzi sumele depuse.

Situaţia actuală a băncii: are de rambursat datorii de peste 1000 miliarde lei; are retrasă, din aprilie 1999, autorizaţia de funcţionare; are de primit 3000 miliarde lei credite acordate şi neîncasate.

Din totalul creditorilor, un număr de 55 au fiecare datorii de peste 10 miliarde lei care cu greu vor putea fi recuperate.

Banca Columna din 1997 se judecă în instanţă cu FPS şi CEC pentru recuperarea banilor depuşi în conturile băncii, la care se adaugă şi dobânzile de peste 36% pe an rezultate din penalităţile de întârziere. În această situaţie s-a ajuns deoarece activitatea acestei bănci avea o expunere mult prea mare pe firmele membre ale Grupului Eurocolumna, din care şi banca făcea parte.

La acestea se adăuga şi aplicarea sancţiunii BNR: interdicţia de a atrage resurse în depozite de la persoane fizice şi/sau persoane juridice.

Conducerea băncii susţine că singura şansă de supravieţuire a reprezentat-o investiţia majoră de capital de către investitorul străin, dar că această şansă este anulată de aplicarea acestei interdicţii.

Banca Albina este prima bancă din România pentru care BNR a obţinut falimentul, faliment datorat politicii manageriale potrivit căreia unui singur grup de firme i-a fost acordată cea mai mare masă a creditelor. Este totodată şi singura bancă de unde depunătorii, persoane fizice, şi-au recuperat banii.

În prezent, din totalul de aproape 500 miliarde lei, lichidatorul a recuperat 3 miliarde lei din vânzarea de active şi aproape 60 miliarde lei de la datornici, bani care au fost plasaţi în titluri de stat, pînă la definitivarea debitelor băncii.

Bankcoop, considerînd ultimul faliment de răsunet (declarat în 08.02.2000) şi care pînă în prezent nu a fost contestat de conducerea băncii. Banca se află în incapacitate de plată de mai multe luni de zile, înregistrând un patrimoniu net (diferenţa dintre valoarea activului şi totalul datoriilor) negativ de 1.500 miliarde lei.

Ultima şansă de salvare – atragerea unui investitor dispus să participe la o majorare de capital – a fost ratată şi ea, astfel încât falimentul a rămas singura soluţie valabilă.

Condamnarea la dispariţie a Bankcoopului a fost semnată încă din 1997 de fostul său preşedinte, Alexandru Dinulescu, care acum îşi cheltuie banii prin America. După dispariţie lui Dinulescu, banca s-a mai menţinut pe linia de plutire timp de doi ani, timp în care a încercat să recupereze creditele acordate cu largheţe, anterior.

În prezent, Bankcoop are de recuperat datorii ce depăşesc 3000 miliarde lei şi creanţe în valoare de aproape 2000 miliarde lei.

Bancorex este singura bancă care a scăpat de lichidare şi privatizare, fiind înglobată în BCR fără drept de apel. Această fuziune va apăsa greu şi mult timp pe umerii bugetului statului, deoarece pierderile băncii, preluate de stat, sunt în valoare de 2 miliarde de dolari, dar şi pe umerii BCR, care din acest motiv a fost retrogradată în privinţa forţei financiare a băncii.

Banca Agricolă. Prăbuşirea acestei bănci a fost abil ocolită pînă acum prin preluarea pierderilor la datoria publică internă. Totuşi, banca se pregăteşte de privatizare, pentru care statul român va suporta o infuzie de capital de 50-100 milioane de dolari.

Singura concluzie pertinentă ce se desprinde din cele mai sus prezentate este dură, dar adevărată: dacă şi în viitor băncile din România se vor înfiinţa şi vor funcţiona pe criterii total diferite de cele internaţionale, putem spune că la începutul mileniului trei, sistemul bancar din România va fi reprezentat de bănci neperformante, aflate sub supravegherea centrală sau într-o continuă stare de faliment.