Parliamentary debates

Domnul Răzvan-Ionuţ Tănase:

"Abuzurile din centrele de plasament"

Instituţionalizarea copiilor reprezintă o problemă de actualitate pe care o întâmpină şi societatea românească, în ciuda strategiilor pe care guvernele din ţara noastră le-au implementat, din păcate, fără succes. Prin intermediul acestei declaraţii politice doresc să atrag încă o dată atenţia asupra abuzurilor şi violenţelor la care sunt supuşi tinerii instituţionalizaţi, dar şi asupra modului în care respectivele "tratamente" influenţează dezvoltarea personală, pe termen lung.

Tot mai des ne sunt prezentate în mass-media astfel de cazuri, ale căror victime sunt copiii abandonaţi şi condamnaţi de stat şi de cei care le-au dat viaţă să trăiască în medii care de cele mai multe ori sunt nefavorabile dezvoltării lor. Fie că instituţionalizarea survine destrămării familiei ori sărăciei, ea ar trebui să aibă acelaşi obiectiv, indiferent de cauză, şi anume să ofere tinerilor mai mult decât ar fi reuşit părinţii lor. Şi mă refer aici atât la hrană şi haine, dar şi la atenţie şi afecţiune. Contrar aşteptărilor ei sunt "alintaţi" frecvent cu palme, cuvinte jignitoare şi tratamente inumane. Mult mai grav este faptul că aceste practici, raportate din ce în ce mai des în centrele de plasament şi în casele de tip familial, rămân fără ecou, nefiind aplicate sancţiunile corespunzătoare.

Cunoaştem cu toţii cele două cazuri fără precedent, în care asistenţii maternali din Ilfov şi Bistriţa au fost condamnaţi pentru crimă sau tortură, însă măsurile legislative drastice care să pună capăt unor astfel de tragedii au întârziat să apară. Nu trebuie să tolerăm violenţa, indiferent de forma ei, şi nici să ne facem părtaşi la dramele pe care copiii le trăiesc. Avem numeroase dovezi că personalul din respectivul domeniu îşi neglijează atribuţiile şi încalcă drepturile copiilor, reglementate atât de Constituţia României, cât şi de legislaţia internaţională, lucru care în orice societate este extrem de grav şi cere măsuri pentru o remediere urgentă.

Deşi conform statisticilor Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copiilor şi Adopţie, la nivelul anului 2013 doar 45 de tineri din sistemul de protecţie au fost victimele unei forme de abuz, cu siguranţă cifrele nu relevă crunta realitate, din cauza neraportării tuturor cazurilor sau a controalelor reduse. Atât instituţiile de la nivel local, cât şi cele de la nivel naţional ar trebui să conştientizeze că ascunderea sub preş a neregulilor care dăinuie în centrele de plasament şi muşamalizarea abuzurilor şi a violenţelor sunt practici ilegale şi foarte grave în contextul nerespectării legislaţiei în vigoare, care amplifică suferinţele copiilor abandonaţi. Având în vedere sectorul de populaţie care este vizat, consider necesară acordarea unei atenţii sporite din partea guvernanţilor, care să se concretizeze prin reducerea reală a numărului micuţilor instituţionalizaţi, maltrataţi sau torturaţi.

Vorbim totuşi despre persoane care nu au o familie să îi protejeze, ci se află în grija directă a statului român. Chiar dacă în teorie campaniile şi controalele care au ca scop desfăşurarea în bune condiţii a activităţii din domeniul asistenţei sociale se derulează frecvent şi corect, ele nu şi-au produs până în acest moment efectele scontate, micuţii fără apărare continuând să fie chinuiţi în instituţii. Ceea ce ei trăiesc în această perioadă a vieţii le marchează întregul viitor şi se manifestă prin dereglări complexe de personalitate, comportamente antisociale sau chiar delincvente.

Nu putem să neglijăm la infinit aceste suflete nevinovate şi să ignorăm problemele pe care le întâmpină. Este de datoria noastră să punem în practică o strategie naţională care să vizeze creşterea calităţii vieţii copiilor din sistemul de protecţie, şi să investim în perfecţionarea sistemelor de monitorizare, prevenire a abuzurilor şi reevaluare a personalului care se ocupă de îngrijirea tinerilor din centrele de plasament sau din casele de tip familial. Vom investi astfel în viitorul adulţilor de mâine, a căror educaţie nu trebuie să se facă prin bătaie şi forţă, ci prin vorbă bună, cuvinte frumoase şi dragoste.

Atunci când viaţa socială este construită în mod urât şi crud, activitatea cerebrală se abate des de la drumul corect, apărând bolile psihice şi tulburările de comportament. Atât aceste aspecte, deloc de neglijat, cât şi faptul că fiecare copil are dreptul la un trai liniştit, lipsit de violenţă, ar trebui să reprezinte o motivaţie în plus pentru implementarea de măsuri legislative drastice care să asigure tinerilor din sistemul de protecţie o dezvoltare normală, în condiţii decente şi umane.