Parliamentary debates

Domnul Răzvan-Ionuţ Tănase:

"Sistemul de adopţii - descurajat de birocraţie"

An de an, nivelul scăzut al educaţiei, sărăcia, dar şi bolile lasă sute de copii orfani. Deşi pe hârtie Legea adopţiilor din ţara noastră s-a modificat, ne confruntăm în continuare cu una dintre cele mai greoaie proceduri în domeniu din Uniunea Europeană. Contrar aşteptărilor, rata adopţiilor a cunoscut o scădere de aproximativ 30% în anul 2013 faţă de 2011, demonstrând încă o dată faptul că în practică lucrurile nu sunt atât de simple precum în teorie. Micuţii sunt obligaţi să petreacă ani de zile în sistemul de asistenţă socială, şansele lor de a fi înfiaţi scăzând semnificativ odată cu trecerea timpului. Astfel am ajuns în situaţia de a ne afla pe primele locuri în UE din punct de vedere al copiilor abandonaţi. Prin indiferenţa de care a dat dovadă până în acest moment, Guvernul nu face altceva decât să ignore copiii care au nevoie de o familie, condamnându-i cu bună ştiinţă la abuzuri şi suferinţă.

Am dezbătut numeroase teme prin care am atras atenţia asupra bătăii de joc la care atât guvernele anterioare, cât şi actualul guvern ne supun, însă situaţia copiilor orfani nu stârneşte doar furie şi revoltă faţă de autorităţi, ci şi compasiune faţă de soarta micuţilor care este pecetluită de legi concepute parcă în defavoarea lor. Birocraţia, perioada îndelungată pe care o presupune procesul de adopţie şi procedura stufoasă sunt doar câţiva dintre factorii care descurajează familiile care doresc să înfieze un copil. Numărul micuţilor părăsiţi nu ţine cont de legislaţia greoaie, continuând să crească alarmant. Astfel, mii de tineri se chinuie în centrele de plasament, în timp ce oamenii se luptă afară cu sistemul care pare de neînduplecat.

De exemplu, înainte de a fi daţi spre adopţie se încearcă reintegrarea copiilor în familia naturală şi se impune consimţământul rudelor până la gradul patru, iar în cazul copiilor mai mici statul dă dreptul părinţilor care i-au părăsit să refuze adopţia. Din punctul meu de vedere este o prevedere aberantă, în condiţiile în care aceste persoane au decis de bunăvoie să-i abandoneze şi să renunţe la una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii. De asemenea, cuplurile care doresc să adopte trebuie să obţină un atestat care este valabil un singur an, în urma unui curs în care sunt învăţaţi cum să integreze un copil orfan în familie. Deşi până aici procedura nu pare foarte complicată, ea este una anevoioasă, şi nu vine sub nicio formă în sprijinul familiilor care îşi doresc un copil, şi nici al copiilor care aşteaptă să fie adoptaţi. După ce este evaluată familia adoptatoare, urmează potrivirea între micuţ şi aceasta. Trebuie identificat un copil compatibil pentru a fi încredinţat cuplului, iar pe o perioadă de 90 de zile Compartimentul de Adopţii va urmări relaţia dintre aceştia prin vizite bilunare. Urmează apoi monitorizarea postadopţiei pe o durată de cel puţin doi ani, pentru ca abia după această perioadă să se realizeze închiderea definitivă a cazului. Acest traseu este descurajant pentru multe familii, care fie renunţă definitiv la idee, fie aşteaptă ani de zile până la finalizarea procesului.

Deducem că responsabilii nu fac altceva decât să ignore cei aproximativ 70.000 de orfani din România, fiindu-le mult mai uşor să îi plimbe între centre de plasament şi asistenţi maternali, fără a lua în considerare că mutatul dintr-o formă de protecţie în alta le dezvoltă pe parcurs probleme de ataşament, psihiatrice, dar şi agresivitate mai mare. Deoarece în aceste condiţii nu au parte de o îngrijire de calitate, au şi un IQ scăzut şi nu pot relaţiona la fel de bine precum copiii scoşi din instituţii până la vârsta de doi ani. Conform studiului Bucharest Early Intervention Preject (BEIP), început în anul 2000, efectele instituţionalizării asupra micuţilor sunt dezastruoase din toate punctele de vedere, cele mai grave fiind dificultăţile enorme de integrare în societate. Acelaşi studiu atrage atenţia asupra faptului că afecţiunile sunt mai mici cu cât stagiul în instituţie este mai mic.

Autorităţile, care cu siguranţă nu sunt străine de riscurile la care îi supun pe copiii orfani în momentul în care agreează proceduri greoaie de adopţie, decid ca după 18 ani să îi arunce în vâltoarea vieţii fără nici cea mai mică susţinere şi fără a ţine cont de faptul că perioada instituţionalizării le-a lăsat traume adânci, care le face imposibil traiul într-o societate şi aşa destul de dură. Ei sunt victimele unui sistem iresponsabil, care le croieşte un drum lung, dar sigur către umilinţă, foame şi singurătate şi le refuză dreptul la o familie.