Parliamentary debates

Domnul Grigore Emil Rădulescu:

Percepţia asupra ideii de muncă la români este una delicată, care comportă nuanţe cu iz balcanic. Munca ne devine componentă de blazon, cel mai adesea, când e să ieşim cu obrazul în lume, dar tot noi am inventat vorba conform căreia "nici munca nu a ucis pe nimeni". După cum sunt destui conaţionali care muncesc din vocaţie, din disperare, pentru că aşa au fost educaţi, pur şi simplu, pentru că altfel nu ar putea trăi.

Intrarea în vigoare a noului Cod al Muncii, urmată de dispariţia convenţiilor civile şi de înlocuire a acestora cu contracte de muncă pentru perioade limitate, a stârnit un val de nemulţumiri, mai ales din partea patronatelor.

Angajatorii s-au pomenit în faţa unei alternative cu câteva variante: fie încheie urgent contracte şi lucrează în legalitate, fie vor desfiinţa posturile pentru care au semnat convenţii civile, supraîncărcând cu sarcini personalul rămas şi producând şomeri, fie - soluţia cea mai la îndemână - vor găsi căi de rulare a unor bani "de subterană", încurajând "munca la negru".

În România existau 3,6 milioane de convenţii civile şi 4,46 milioane de cărţi de muncă. Din primele, doar 50.000 s-au preschimbat până azi în contracte. Ce s-a întâmplat cu celelalte?

Sigur că intenţia declarată, aceea de a atrage mai mulţi bani la fondurile de pensii, de şomaj şi de asigurări de sănătate, este una în aparenţă nobilă. Însă, dacă ne gândim numai la cei 15.000 de miliarde de lei care nu se mai întorc la bolnavi, din raţiuni care par să scape, vom fi năpădiţi de tristeţe.

Dar se vor ivi şi situaţii fără ieşire. Cum îşi va plăti un minister experţii-colaboratori fără de prestaţia cărora riscă să intre în blocaj? Îi va putea impune, de pildă, Ministerul Culturii unui academician să demisioneze de la cel mai înalt for ştiinţific al ţării, doar fiindcă are nevoie musai de el?

S-ar zice că un contract de cesiune a drepturilor de autor ar putea rezolva razant problema. Dar ar fi ridicolă inventarea unui asemenea act, când va fi cazul să se apeleze la serviciile unor săpători pe şantierele arheologice! Sau cum va proceda omul simplu, năpădit de facturile la întreţinere, care va voi să-şi ia o slujbă sau chiar două în plus, spre a fi în stare să asigure supravieţuirea propriei familii? De parcă necruţătorul impozit pe venitul global n-ar fi fost de ajuns! Va trebui să plătească de trei ori pentru pensia pe care, oricum, nu o mai apucă!

Deasupra celor mai mari biruri din Europa, care ne seacă la rărunchi, se pogoară acum, cu legile peste noi călcând, spectrul imposibilităţii de a munci cu decenţă.

Un prilej în plus ca să uităm de alte neajunsuri.