Parliamentary debates

Domnul Neculai Rebenciuc:

Declaraţie politică: "Educaţia: de la promisiune la ameninţare sau 5 luni de guvernare 5% disponibilizări-50% majorări"

În declaraţia mea politică de săptămâna trecută, referitoare tot la salariile profesorilor, îl parafrazam pe preşedintele Traian Băsescu, punând, îndreptăţit, întrebarea: De ce nu se pot mări salariile profesorilor de acum şi se pot mări în mai sau...mai târziu? Previzionasem corect amânarea, dar n-am avut viziunea dezastrului, al îngheţului bocnă din învăţământ, deşi a venit primăvara, iar astă iarnă se accelerase până la refuz pe ideea dezgheţului, al urcării salariilor profesorilor cu 50%, lucru ce a şi fost legiferat, de altminteri.

Evident, nu s-a renunţat la ideea majorării salariale, dar ea se va efectua în 2010, deci la anul...şi la mulţi ani! În precedenta declaraţie politică am fost excesiv de optimist, pentru că m-am oprit la punctul zero, la ideea de stagnare a situaţiei, de temporizare, fără ameliorări, neintuind că majorarea degresivă a salariilor, decisă prin Ordonanţa 31, va primi drept replică, prin rectificarea regresivă a bugetului Ministerului Educaţiei, diminuarea numărului cadrelor didactice, lucrurile intrând, cum a recunoscut şi Mircea Geoană, într-o "fază contrară" faţă de promisiunile din campanie.

S-a trecut, după cum vedem, de la păcăleli, abrambureli, tergiversări la...ameninţări: ori 20.000 de profesori pleacă acasă, ori se îngheaţă salariile. Grea opţiune, mai ales în condiţiile în care există, totuşi, bunăvoinţă şi înţelegere, chiar mângâiat, patern(alist), pe creştet: dacă nu se poate alege una din cele două propuneri, se acordă dreptul la a treia variantă: un melanj între cele două! Iar acest lucru înseamnă curbă de sacrificiu. Ceea ce pentru dascăli este o obişnuinţă...istorică. Profesorii de istorie ştiu bine de ce. Criza din 1929-1933, care s-a sfârşit în spaţiul nostru abia prin 1937, a făcut adevărate ravagii. Şi atunci, ca şi acum, Şcoala a fost prima sacrificată, iar acest sacrificiu a generat, în acel moment, o armată de analfabeţi (peste 42% din totalul populaţiei ce depăşea vârsta de 7 ani) cu care România a trebuit să răspundă provocărilor cumplite din secolul trecut.

La finalul unui studiu privitor la "Criza din 1933 şi Şcoala", istoricul Gheorghe Buzatu conchidea: "